7 ani de PressOne. Ce am reușit să construim împreună în ultimul an și ce planuri de viitor avem 

Vă mulțumim că ne citiți. 

Am dezbătut mult cu mine despre cum ar trebui să încep acest editorial, dar nimic din ce aș fi putut spune nu e la fel de important. Cine am fi noi, jurnaliștii, fără voi, cititorii? Am fi doar niște nebuni care urlă pe străzi despre sfârșitul lumii, fără să-i ia cineva în serios. 

Uneori, oricum asta suntem. Dar, indiferent că ne luați în serios sau nu, măcar sunteți atenți la ce spunem, și pentru asta vă suntem recunoscători. 

Să spun că ultimul an a fost greu e redundant – a fost greu pentru toată lumea, și n-o să devină mai ușor. Într-un fel, pare că 2020 n-o să se termine niciodată. 

Cu toate astea, ne încăpățânăm să scriem, iar de la ultimul bilanț încoace am reușit nu doar să acoperim toate direcțiile tradiționale PressOne, ci și să adăugăm altele noi. 

Suntem o echipă mică – cu tot cu colaboratorii constanți, ne poți număra pe degete. Suntem împărțiți în mai multe orașe din România și în mai multe țări din Europa. Cu toate astea, încercăm să acoperim o lume întreagă – din ce în ce mai conectată, mai tensionată și imprevizibilă – cu un buget limitat de încăpățânarea de a nu face compromisuri și de a nu livra întotdeauna doar ceea ce se citește, ci ceea ce considerăm noi că este important să se citească. Uneori, tocmai lucrurile pe care nu vrea nimeni să le audă.

Această încăpățânare ne-a îngreunat misiunea. În ultimii ani, am văzut cum conținutul care se propagă cu cel mai mult avânt pe rețelele sociale este cel în care se arată cu degetul, în care nu există nuanțe, care împarte lumea în buni și răi – cine sunt bunii și cine sunt răii depinde doar de credințele cărei categorii de cititori vrei să le validezi. 

E ușor să scrii opinii pe Facebook. E la fel de ușor să devii peste noapte expert în medicină, drept sau geopolitică – indiferent că e vorba de războiul din Ucraina, conflictele din Balcani sau ce mai ajunge pe agenda publică într-o zi sau alta. Nu te trage nimeni de urechi că scrii un eseu întreg în care nu citezi sursele de informare. 

Jurnaliștii – cel puțin cei care au respect pentru meserie – nu-și permit nici luxul de a da verdicte morale fără fapte, nici luxul de a scrie fără să justifice de unde vin informațiile pe care își clădesc argumentele. Și, de multe ori, pierd în competiția cu eseurile și păreristica publicată direct pe rețelele sociale. 

Pierd vizibilitate și pierd cititori, îngropați de algoritmi, pentru că nu validează opinii și nu simplifică excesiv o lume care, în definitiv, suferă tocmai pentru că anumiți lideri politici și de opinie aplică, în acțiunile lor, o proprie și meschină viziune simplificată asupra lumii. 

Algoritmilor nu le pasă dacă oamenii înțeleg. Algoritmii vor furie, pentru că furia face engagement. Indiferent dacă faptele pe care le propagă sunt reale sau nu. 

Redacțiile independente – și nu doar noi, ci și alte redacții atât din România, cât și din restul Europei, cu care am colaborat în diverse proiecte în ultimul an, și cu care împărtășim aceeași problemă – nu pot intra în centrifuga delirului colectiv generator de trafic. E un compromis incompatibil cu însuși motivul pentru care ne-am apucat de meseria asta: să spunem adevărul. 

Ziua în care vom pierde definitiv bătălia va fi, probabil, și ziua în care mulți dintre noi ne vom apuca de altceva. De plantat roșii, de gătit, de zugrăvit și orice altă meserie în care rezultatul muncii tale e vizibil, cuantificabil și incontestabil. 

Vă mulțumim, așadar, că ne citiți. 

Ce am făcut în ultimul an?

Am descoperit că premierul Nicolae Ciucă a plagiat în teza lui de doctorat. 

N-a folosit la nimic, din păcate. Premierul nu doar că a rămas în funcție, dar a blocat în instanță analiza tezei lui de doctorat. Iar Emilia Șercan a devenit ținta unor manevre de intimidare, care au fost, în cele din urmă, și mușamalizate de statul român.

Asta la doar câteva luni după ce foștii capi ai Academiei de Poliție, care au orchestrat amenințarea cu moartea la adresa Emiliei Șercan, au fost condamnați. 

Așa cum a durat mult până să se facă dreptate în primul caz, rămâne ca și societatea românească să-i penalizeze pe cei care strâmbă legile ca să pară ei drepți.

Apoi, ne-am dat seama, mai mult ca niciodată, cât de important este să ne direcționăm atenția și către contextul internațional. 

Viețile noastre sunt influențate tot mai mult de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, atât în Uniunea Europeană cât și în restul lumii. De la evenimente și fenomene la scară planetară, precum pandemia, războiul din Ucraina, criza energetică sau încălzirea globală, până la evenimente punctuale, care ar putea crea precedente periculoase, precum revocarea hotărârii Roe vs. Wade în Statele Unite. 

Am decis că toate acestea sunt subiecte de care nu trebuie să ne ferim. 

Așa că am lansat categoria „Corespondențe”. Jurnaliștii PressOne, alături de mai mulți jurnaliști din alte țări europene, au realizat o serie reportaje originale, de pe teren, dar și analize punctuale, din puncte fierbinți ale lumii. Printre ele se numără materiale din: 

Tot în acest scop, am lansat o secțiune dedicată în totalitate poveștilor cu și despre refugiați și problemelor cu care se confruntă aceștia, în care am publicat materiale despre cum pot accesa serviciile medicale din România, cum pot învăța mai ușor limba română, cum se pot angaja sau ce pericole îi pasc atunci când își caută cazare, dar am scris și despre refugiații care fug împreună cu animalele lor de companie din calea războiului, pentru că nu se îndură să le abandoneze.  

Și, nu în ultimul rând, am lansat o secțiune a PressOne în limba engleză, pentru ca materialele care nu vizează doar subiecte de interes local să poată fi accesibile și publicului care nu vorbește limba română. 

Ne-am amintit că, înainte de a fi jurnaliști, ne-a plăcut să scriem. Și că vrem să scriem și doar din plăcerea scrisului. Așa că am făcut-o.

În acest sens, ca să ne mai exorcizăm demonii, am lansat un proiect editorial secundar, o revistă online, în format pdf, în care am publicat doar texte personale, lungi, fiecare dintre noi pe ce tematică a simțit nevoia. Revista PressOne – care va purta un alt nume, la fiecare ediție – a ajuns la al doilea număr și la 78 de pagini. 

E un fel de a vă ajuta să ne cunoașteți mai bine și ca oameni, nu doar ca jurnaliști. 

Apropo, avem și unul dintre cele mai apreciate newslettere din România, care a crescut mult în ultimul an, semn că ceva facem totuși bine :)

Am realizat că vocile tinerilor trebuie să se facă auzite. 

În acest scop, am lansat o secțiune dedicată doar poveștilor generației Z, la care au contribuit, în mare măsură, reporteri care fac parte din această generație. I-am întrebat pe tineri dacă consideră că ar trebui să poată vota de la vârsta de 16 ani, am încercat să aflăm care sunt influencerii de la care învață despre politică și despre războiul din Ucraina, dar am scris și poveștile adolescenților care ajung să-și facă operații estetice din cauză că vor să arate perfect, la fel ca influencerii pe care îi urmăresc pe Instagram. 

Am scris, în continuare, despre orașele și comunitățile în care locuim.

Despre trenurile metropolitane care ar putea elimina o parte din problema traficului din orașele mari, dar cărora li se pun constant frâne birocratice. 

Despre cum a ajuns Clujul, „un oraș pentru bogați”, care îi dau pe oameni afară din casele lor și le confiscă spațiile publice în interes comercial. 

Despre polițiștii din București care lucrează în clădiri cu risc seismic ridicat, despre potențialele soluții la problema traficului, dar și despre comunitățile din Popești Leordeni, Chitila sau Chiajna sau despre viitorul parc al Parcul Liniei din sectorul 6.  

Am avut reportaje din Cluj, din Vaslui, din Târgu Jiu, din Iași, din Teleorman sau din sate pierdute prin Apuseni.

Am luptat în continuare cu dezinformarea.

Indiferent că a fost vorba de propaganda anti-avort, variola maimuței, radicalizarea comunității maghiare din România, narațiunile propagandei ruse sau despre dezinformările perpetuate de grupuri de interese cu privire la un potențial Ro-Exit. 

Am adresat, în continuare, probleme sociale pe care le considerăm importante și insuficient discutate.

Am scris despre cât de greșit se poziționează statul român în lupta cu consumul de droguri, prin pedepsirea consumatorilor, în loc de prevenție și strategii de harm reduction. Dar și despre cum încurajează, în același timp, alte vicii, precum jocurile de noroc.

Am încercat să aflăm cât de greu e, de fapt, să lucrezi în HORECA, mai ales dacă ești un minor exploatat pe litoral. 

Am sprijinit în continuare societatea civilă prin nenumărate materiale despre munca ONG-urilor și am încercat să le dăm o voce celor mai vulnerabili dintre noi. 

N-am uitat că planeta trece prin schimbări dramatice și ne-am continuat seria de materiale despre mediul înconjurător. 

Ne-am întrebat ce efecte reale are programul Rabla sau ce ar trebui să se întâmple ca românii să abandoneze cu totul mașinile și să înceapă să folosească mai mult transportul în comum. Am încercat să demontăm miturile recurente în discuțiile despre energia verde.

Mai avem un lucru să vă spunem: sprijiniți în continuare jurnalismul independent din România. 

Avem nevoie de voi, pentru a ne putea face treaba în continuare împăcați cu noi și cu simț de răspundere. Și pentru a putea supraviețui în halucinanta epocă a post-adevărului în care trăim.

Dacă munca noastră din ultimul an v-a convins că merităm, deveniți donatori recurenți. Cu doar 3 euro pe lună, noi vom putea să vă oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime. 

Nu doar timp de șapte ani, ci mulți ani de acum înainte.