Mare, greoi, lent, feribotul spre Atena se bălăngăne pe valurile Mării Egee, în timp ce pe puntea exterioară nenumărate familii privesc țărmul cum dispare. 

Se fac selfie-uri, se chiuie, se aplaudă. Copiii aleargă, în timp ce părinții urmăresc cum locul în care viața le-a fost blocată timp de un an, doi, poate trei sau mai mult, se evaporă la orizont. 

E inversul unei vacanțe. E bucuria de a face în sfârșit ceva

Statuia Libertății din Mytilini

„Nu se știe încă”

La începutul lunii septembrie se împlinesc fix șase ani de când în gara Keleti din Budapesta câteva mii de oameni așteptau niște trenuri către Europa de Vest care n-au mai venit niciodată. 

„Anul 2015 nu trebuie repetat”, declara zilele trecute Paul Ziemiak, secretarul general al Uniunii Creştine Democrate (CDU) din Germania, referindu-se la politica de deschidere a granițelor Germaniei pentru migranții sirieni, pe care Germania a urmat-o în 2015.

Afganistanul nici n-a căzut bine în mâinile talibanilor și Europa își trasează deja limitele: în timp ce guvernul britanic a anunțat că intenționează să primească 20.000 de refugiaţi afgani, dintre care 5.000 în primul an, șase state UE susțineau, cu puțin înainte de căderea Kabulului, că este necesară continuarea deportării forțate a migranților afgani, în ciuda faptului că talibanii puneau stăpânire pe țară pe fondul retragerii trupelor aliate.

Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Grecia și Olanda avertizau Comisia Europeană că suspendarea deportărilor ar încuraja cetățenii din Afganistan să se refugieze în UE. Între timp, Danemarca, Germania și Olanda s-au răzgândit. Restul, nu.

De data asta, România pare să fie în prim plan: conform publicației spaniole El Confidencial, care citează surse din Frontex, migranții afgani care încearcă să ajungă în Europa au schimbat ruta și ar intra prin România.

Conform mecanismelor de relocare stabilite de Comisia Europeană, România primise, în 2015, o cotă de aproximativ 4.000 de refugiați – împotriva căreia a votat. În 2020, numărul de cereri de azil în România ajunsese la 6000. Practic, populația cele mai mari tabere din insula Lesbos, Mavrovouni. 

Întrebat dacă acum România ia în calcul acceptarea unei cote de refugiați afgani, premierul Florin Cîțu a declarat că nu se știe încă. „Vom avea o discuție în CSAT săptămâna viitoare pentru a lua astfel de decizii”, spunea cu câteva zile în urmă.

Mulți dintre refugiații afgani de care se tem însă românii au plecat deja în Europa, de pe vremea când Trump anunța pentru prima oară retragerea trupelor americane din Afganistan. 

O mare parte din ei au ajuns în insula Lesbos din Grecia. 

Mic dicționar de termeni utili

Asylum seeker (solicitant de azil) – Individ care caută protecție internațională. În țările cu proceduri speciale, „asylum seeker” („solicitant de azil”) se referă la un individ a cărui cerere de azil nu s-a finalizat încă în țara în care el sau ea a aplicat. Nu orice solicitant de azil devine refugiat, dar orice refugiat începe prin a fi solicitant de azil. 

Migrant – Termen general, nedefinit de legea internațională, care se referă la o persoană care se mută din locul de rezidență, fie în interiorul aceleiași țări, fie dincolo de granițele ei, temporar sau permanent, pentru o varietate de motive.

Refugiat – Persoană care, din cauza unei frici îndreptățite de persecuție din cauza rasei, religiei, naționalității sau apartenenței la un anumit grup, locuiește în afara țării sale și tot din cauza aceleiași temeri nu se poate întoarce în țara din care provine.

Sursa: OIM

„Ma soeur, păstrăm legătura!”

Precizare: În presa internațională, tabăra de migranți construită în 2020 în Lesbos apare atât cu numele Moria 2, cât și cu numele Kara Tepe 2. Autoarea a preferat denumirea alternativă de Mavrovouni, pentru claritate. 

E opt dimineața și îngheț într-o stație de autobuz din centrul orașului Mytilini. E aprilie și e frig și e lockdown încă în Grecia. Am ajuns aici pe un feribot aproape gol, dormind pe jos 10 din cele 13 ore petrecute pe drum, înfășurată într-un sac de dormit, apoi m-am trezit în lătratul câinilor antidrog care amușinau bagajele pasagerilor jos, în port. 

E multă tensiune în aer, deși e greu să-ți dai seama de unde vine. De la acest lockdown care durează deja de mai bine de cinci luni, care a închis toate restaurantele și barurile și i-a împiedicat pe greci să-și vadă familiile care locuiesc în alte prefecturi, în care n-au voie să călătorească. De la elicopterele militare care survolează constant insula, aflată la frontiera cu Turcia. De la numărul mare de polițiști de pe străzi. De la sârma ghimpată care înconjoară portul, taberele de refugiați, proprietățile oamenilor. 

Am un teanc de documente după mine, ascunse pe sub hanorac ca să nu se dezintegreze de la umezeală. De două zile, de când sunt în Lesbos, plouă. Umblu cu gluga pe cap, înfășurată într-o eșarfă groasă și sper că n-o să înceapă iar să toarne cu găleata. 

Portul din Mytilini

Autobuzul trebuie să mă ducă în Mavrovouni, Moria 2 sau Kara Tepe 2, cum i se spune aici, în funcție de cine ți-o descrie – noua tabără de refugiați construită de autoritățile grecești în 2020, care, în ciuda protestelor localnicilor, a preluat o mare parte din cei 12.000 de oameni rămași fără adăpost după incendiul din Moria. 

Tabăra nouă, cum îi spun localnicii, nu s-a construit fără scandal. În februarie 2020, decizia autorităților de a porni construcția ei, pe malul mării, la câțiva kilometri de Mytilini, a provocat proteste violente, la care au participat inclusiv guvernatorul regional Kostas Moutzouris și primarul Municipalității Lesbosului de Vest, Taxiarchis Verros. 

Orașul Mytilini, capitala insulei Lesbos

Primarul a fost, de altfel, și unul dintre cei care propuneau, în martie 2020, construirea unei granițe fizice, un soi de frontieră între partea de est și partea de vest a insulei, pentru a împiedica migranții care ajung pe țărmurile dintre Skala Sykamineas și Molyvos, dar și care locuiesc în taberele din vecinătatea capitalei Mytilini, să ajungă în partea de est a insulei.

În tabără trebuie să mă întâlnesc cu Wasim, din Afganistan, care urmează să-mi arate ce și cum, și cu care m-am împrietenit cu o zi în urmă, în timpul unui antrenament de box organizat în aer liber de un ONG – undeva pe faleza din Mytilini, pentru că activitățile lor din interiorul taberei au fost interzise odată cu epidemia de Covid-19. 

Nu știu exact cum o să îl găsesc, pentru că tabăra e uriașă, deja a adunat vreo 6.000 de oameni la un loc pe malul mării, Wasim vorbește o engleză aproximativă, iar semnalul la telefon dispare din când în când, când bate vântul dinspre Turcia și te aruncă din UE în roaming internațional. 

Tabăra Mavrovouni

În jurul meu, o mulțime de femei așteaptă autobuzul. Unele cu hijab pe cap, altele în hainele colorate ale migranților din Africa de Vest, toate ieșite din tabără în permisie. La ora 8 dimineața deja și-au făcut câteva cumpărături prin oraș și se întorc în corturile lor, la familiile cărora vor trebui să le improvizeze niște mese – de la incendiul din Moria încoace, gătitul a fost interzis în taberele migranți din insulele grecești. Cel puțin teoretic, pentru că, deși autoritățile le oferă migranților din tabere alimente, aceștia susțin că mâncarea nu e tocmai comestibilă și profită, uneori, de faptul că tabăra e chiar pe malul mării pentru a-și mai pescui pe cont propriu câte o masă.  

Cei mai mulți solicitanți de azil din Mavrovouni sunt din Afganistan (mai mult de 70%). Cu doar o săptămână înaintea vizitei mele, Biden anunța retragerea trupelor americane până în septembrie 2021. O tragedie umanitară ale cărei proporții nici nu erau intuite de comunitatea internațională în aprilie. 

În tabăra Mavrovouni, viața curge normal. În corturi

Erau, însă, probabil intuite de afgani. 

Un sfert din locuitorii taberei sunt femei și aproape jumătate sunt copii. Cu toții locuiesc în containere și în corturi ridicate direct pe pământ, în condiții de igienă precară: majoritatea dușurilor nu au apă caldă, iar la începutul primăverii, ONG-urile care activau în tabără avertizau că mai mult de o treime din toalete nu funcționează. 

Ceea ce nu e cel mai rău scenariu posibil: în septembrie 2020, după ce Moria a dispărut în flăcări și oamenii care locuiau acolo au început să fie relocați în această nouă tabără, Mavrovouni nu avea încă deloc electricitate, apă curentă și canalizare

În autobuz mă împrietenesc cu Affo. Affo e din Togo. E foarte înalt, are 30 de ani și a plecat din Togo spre Benin, apoi înspre Gabon. Din Gabon a zburat în Turcia și, în cele din urmă, cu o barcă, a ajuns în Grecia. 

Ne plimbăm prin tabără împreună ca într-un tur ghidat. Acolo sunt containerele bărbaților singuri, acolo sunt corturile pentru familii. Acolo sunt toaletele. Utilajele astea sunt aici ca să mai construiască spații, tabăra abia s-a deschis și încă nu e terminată. 

Pe jos e noroi, miroase a mare și a urină, iar vântul bate puternic. Affo povestește că iarna e teribil de frig și că furtunile le umplu oamenilor corturile cu apă. Ne arată containerul în care locuiește, în jumătatea de tabără dedicată bărbaților singuri și, în timp ce dispare în spatele unei pături care îi separă patul de restul camerei, pentru intimitate, îmi strigă: 

„Ma soeur, păstrăm legătura!”

Containerul în care trăiește Affo

Affo îmi scrie și acum, după patru luni. Acum o săptămână m-a anunțat că a ajuns în Atena, că a scăpat. Era în tabără de mai bine de un an.  

Wasim mă preia din colțul containerului pentru bărbați privind suspicios în jur și ferindu-se de mașinile de poliție și mă îndrumă pe lângă toaletele pictate cu îndemnuri la igienă – ca la grădiniță, doar că pentru oameni mari. Tratați-vă rănile imediat, aveți grijă la paraziți.

Are ochii migdalați, părul strâns într-o coadă în vârful capului și o jachetă îmblănită.

Îndemnuri la igienă pe pereții toaletelor din Mavrovouni

E agitat și nu vrea să vorbească despre viața lui din Afganistan. „Am plecat pentru că îmi era teamă pentru viața mea și gata”, îmi spune, și am auzit asta din gurile atâtor refugiați, încât deja îmi sună deopotrivă gol și bizar. 

O astfel de propoziție n-ar trebui să sune niciodată banal sau lipsit de conținut, mă gândesc, dar iată că realitatea nu funcționează așa.  

Wassim din Afganistan contemplă tabăra care îi e casă de atâtea luni

De pe unul din dealurile care încadrează tabăra constat un contrast straniu între frumusețea spațiului în care e construită – o plajă pe care ți-ai imagina oricând șezlonguri și beach bar – și peisajul care ți se desfășoară, de fapt, în fața ochilor, spectacolul corturilor ridicate în noroi. 

Îl întreb pe Wasim cum arată o zi din viața lui în tabără. Îmi spune că nu prea face mare lucru. Se plimbă, stă la vorbă, uneori mai coboară până în oraș să-și ia câte ceva de mâncare sau de îmbrăcat. Se duce la antrenamentele de box ale ONG-ului. Până să vină Covid-ul, ONG-urile organizau activități și în tabere. Sport, educație pentru copii, jocuri. Discuții, consiliere psihologică. 

Acum nu mai au voie. Practic, toată lumea stă degeaba. Inclusiv o mare parte din copii, care, chiar dacă sunt înscriși la școală, nu au cum să aibă acces la educație în condițiile în care învățământul e, de aproape un an, aproape doar în formă digitală. 

Trei dintre cei aproximativ 3.000 de copii din tabăra Mavrovouni

Îl întreb de când stă el degeaba aici. De câteva luni, îmi zice. Aștept. Ce aștepți? Aștept să văd ce se întâmplă cu mine. Care sunt variantele? Să mă lase să plec mai departe sau să mă trimită înapoi. 

Ce-o să se întâmple cu tine dacă ești trimis înapoi?

Nu răspunde. Doar ridică din umeri. E o întrebare stupidă. 

De altfel, numele de „tabără de refugiați”, folosit de multe ori de mass-media, nu e tocmai exact. Taberele de refugiați nu sunt tabere de refugiați. Sunt spații de detenție (numite, uneori, eufemistic și „centre de ospitalitate”) pentru oameni care așteaptă să primească statutul de refugiat, dar până când – și dacă – acest lucru se întâmplă, ei sunt doar migranți ilegali, blocați într-un limbo legislativ, un vid în care nici nu-și pot face planuri de viitor, dar de unde nici nu se pot întoarce la viața de dinainte. 

Mavrovouni de sus

Până la obținerea statutului de refugiat – sau măcar a unui asylum seeker card, care le permite să acceseze anumite drepturi, precum dreptul de a munci, migranții ilegali nu au decât drepturi de bază: adăpost, alimente, dreptul la consiliere juridică și la servicii medicale minimale.

Teoretic, procesul de obținere a statutului de refugiat trebuie să dureze maximum șase luni dar, în circumstanțe excepționale, durata poate fi extinsă până la aproape doi ani. 

Unii dintre oamenii aflați în Mavrovouni, după cum îmi confirmă atât Wasim, cât și o sursă dintr-un ONG, se află în detenție pe insulele grecești și de trei ani sau mai mult. 

În timp ce așteaptă, oamenii își întind păturile colorate la uscat pe garduri, își spală la cișmele hainele și copiii, deapănă amintiri și speră că următoarea furtună n-o să le inunde iarăși corturile. 

Cișmelele la care se spală hainele în tabără

Pe vârful dealului în jurul căruia e construită tabăra, un migrant african spune, cu furie, o rugăciune.

„Ce să facă turiștii aici?” 

Înainte de criza refugiaților și de Covid, insula Lesbos – a treia cea mai mare insulă din Grecia după Creta și Evia – era și una dintre cele mai prospere și populare.  

Plajă din vestul insulei Lesbos, acolo unde migranții ajung mai rar

Lesbos e un paradis botanic și e propice pentru agricultură – are plantații uriașe de măslini, terenuri fertile, iar când o înconjori cu mașina vegetația se schimbă la fiecare jumătate de oră: de la păduri luxuriante la plante mediteraneene crescute pe țărmuri stâncoase, unde apa perfect albastră se izbește dramatic de stânci, la un estuar, unde, dacă ai noroc, o să dai peste păsări flamingo; de la munți, la dealuri și șes, Lesbos le are pe toate. E locuită de 100 de mii de oameni.

Are una dintre cele mai mari producții de ouzo din Grecia (peste 40 de branduri, dintre care și celebrele Plomari și Barbagianni), castelul bizantin din Molyvos, pădurea pietrificată în cenușă vulcanică – sit UNESCO, izvoare termale de care te poți bucura în hammam-uri vechi de secole sau nou-nouțe, după gust.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

În Lesbos s-au născut Sappho și Aristotel. 

Plomari, orășelul din Lesbos unde se fabrică celebrul brand de Ouzo

Acum, Lesbos e insula aia pe care vin refugiații cu bărcile.

În mod tradițional, locuitorii insulei votează cu partidele de stânga. Doar KKE (Partidul Comunist Grec) e invocat în nenumărate inscripții cu graffiti pe pereții din Mytilini și nu numai și a obținut în jur de 10% din voturi atât în 2015, cât și în 2019. 

Inscripții pe clădirile din Mytilini

Însă în ultimii anii, insula a început să atragă însă și simpatizanți de extremă dreapta

În ciuda faptului că în timpul crizei din 2015-2016 mulți localnici s-au implicat în mod activ în gestionarea problemei migranților și în ajutorarea lor, în ultimii ani oamenii n-au mai fost atât de încântați de ipostaza în care au fost puși fără voia lor, mai ales când turismul a început să scadă – și a ajuns, conform spuselor lor, la 30-40% din cât era înainte. Și când, peste toate astea, s-a adăugat și pandemia. 

Porțiunea de țărm dintre Skala Sykamineas și Molyvos, un orășel înfășurat pe panta unui deal, a cărui panoramă e dominată de un castel bizantin din secolul 13 și sub ale cărui faleze se întind kilometri întregi de plaje paradisiace și resorturi, este și porțiunea cea mai apropiată de Turcia a insulei Lesbos.

Mai puțin de 12 kilometri separă cele două țări – 12 kilometri păziți, în 2021, nu doar de autoritățile grecești, cât și de Frontex. O parte din navele din portul din Molyvos sunt portugheze, ca parte a operațiunii Poseidon

Portul din Molyvos

Într-o zi friguroasă de aprilie dintr-un lockdown prelungit, portul e aproape pustiu – cârciumile sunt închise, cafelele se iau la pachet. 

Câțiva kilometri înspre est, pe coastă, și sătucul Skala Sykamineas e complet pustiu. Singurele suflete peste care dai sunt câțiva pescari bătrâni, care fumează și trag dintr-o sticluță de ouzo pe bărcile lor parcate în micul port. 

Nici nu-ți poți imagina”, îmi povestește unul dintre ei. Îl cheamă Kostas și de loc nu e din Lesbos, e din Atena, dar s-a însurat aici și n-a mai plecat.

Eram aici în 2015, pe timpul verii, și îmi amintesc cum coboram aici, în intersecție, și erau o mie de oameni pe drum, pe stânga, pe dreapta, pe stradă, întinși pe jos. Nu era deloc infrastructură pe atunci, nu era nimic. Oamenii își făceau nevoile pe unde apucau, mirosea îngrozitor, era haos. Și atunci, ce să facă turiștii aici? Nu poți să înoți, nu poți să faci nimic. Acum e mai bine”, adaugă el.

Mai spune și că săptămânal tot mai ajung câte două-trei bărci, deși abordarea autorităților grecești pare să fie acum aceea de push-back (aceea de a „împinge” bărcile înapoi către țărmul turcesc), chiar dacă oficial nu recunosc neapărat asta

Portul din Skala Sykamineas, unde în 2015-2016 ajungeau mii de oameni săptămânal cu bărcile, din Turcia

Tehnica de push-back, însă, este extrem de controversată. Atât din cauză că încalcă drepturile fundamentale ale migranților, care nu au în acest fel, ocazia de a solicita azilul – chiar dacă le va fi respins, dar și din cauză că este periculoasă și se poate sfârși tragic.

Sunt numeroase cazuri documentate de acest fel din anii ‘90 încoace, și care nu implică doar bărcuțele migranților din Turcia sau Libia. Cel mai recent incident de acest tip, pe care guvernul grec îl pune pe seama autorităților turce, a avut loc chiar în iulie 2021

Skala Sykamineas

Însă de neuitat în acest sens este intens mediatizatul naufragiu al Katër i Radës, o barcă încărcată cu 120 de migranți albanezi, scufundată de o navă militară italiană de cinci ori mai mare în strâmtoarea Otranto în 1997, în timp ce încerca să o forțeze să se întoarcă.

Mai mult de 80 de oameni au murit în incident.  

Dar noi am rămas pătați”, continuă Kostas. „Numele Lesbos a rămas pătat, toată lumea se gândește la refugiați când îl aud. Și a început cu sirienii, dar acum sunt de toate felurile, afgani, africani, și toți oamenii ăștia nu sunt refugiați, sunt imigranți ilegali, înțelegi? Toată asta avea sens în război, dar acum sunt de toate felurile, și pakistanezi, de toate. E haos.” 

Dincolo de asta, însă, oamenii sunt frustrați și din cauză că se simt ignorați de guvern, în defavoarea migranților care ajung pe țărmurile din satele lor. 

Skala Sykamineas

Știu că primim fonduri de la UE, dar se fură, nu rămâne nimic, și măcar de ar fi făcut niște lucrări de infrastructură, să le închidă gurile oamenilor. Să-i ajute cu ceva, să le facă o stradă. N-am făcut nimic toată iarna și acum cu Covid-ul, cine ne cumpără peștele? Afacerile sunt închise. Cine închiriază camerele? Insula asta e mare și e frumoasă.” 

Arată spre drumul care ar trebui să lege direct, pe coastă, Skala de Molyvos. Și acum e neasfaltat. „Măcar atâta să facă și pentru noi.” 

„Plecați acasă!”

Cuvântul „cimitir” nu e ales întâmplător. Conform OIM, între 2014 și 2019 peste 15.000 de oameni au murit încercând să traverseze Marea Mediterană, la care unii autori se referă ca la un „mormânt lichid”. 

Nu voi afla niciodată câte din vestele de salvare care mă înconjoară au aparținut unor oameni care au supraviețuit traversării și câte au fost scoase de pe niște cadavre. 

Liniștea din cimitir e spartă de o camionetă care trece în trombă pe drumul prăfuit care-l traversează, încetinește și mi-l arată, din spatele geamului, pe-un mustăcios care, în timp ce își aprinde o țigară urlă după noi:

„Ce căutați aici? Ce mai căutați aici? Nu v-a ajuns că i-ați adus aici pe toți? Plecați acasă!

Cimitirul vestelor de salvare din Skala

Apoi ridică geamul și dispare. 

Mai târziu, într-un periplu prin ce a mai rămas din Moria, ne întâlnim cu o altă mașină, al cărei șofer ne avertizează că, dacă nu plecăm de acolo, o s-o pățim. 

Noi și toți ceilalți oengiști și jurnaliști care n-au altă treabă decât să vorbească despre migranții ăia.  

Conform BBC, patru migranți afgani au fost condamnați, în iunie 2021, la 10 ani de închisoare pentru incendierea taberei de refugiați din Moria. În Mytilini, zvonurile spun că focul ar fi pus de niște extremiști de dreapta. Dar depinde pe cine întrebi – nimic nu a fost până acum demonstrat, iar tribunalul a decis că cei patru au fost vinovați de distrugerea a ceea ce, la momentul respectiv, era cea mai mare tabără de migranți din Europa. 

În jurul unui copac ars, care, cu mai puțin de jumătate de an în urmă, oferea umbră pentru mii de oameni care trăiau de jur împrejurul lui, sârma ghimpată se amestecă cu sticla și metalul – singurele materiale care nu au ars până la capăt în incendiul devastator care a omorât 3 oameni și a lăsat alți 12.000 mii fără adăpost. 

Moria exista încă din 2013, fusese construită pe locul unei foste tabere militare. Avea, inițial, o capacitate de 3000 de oameni, dar a ajuns să găzduiască și de patru ori mai mulți. 

În timp ce mă plimb printre resturi și noroi, când și când am impresia că există oameni care încă locuiesc acolo. Printre scheletele de corturi care au mai rămas în picioare pe deal văd saci de dormit și ibrice. Vântul rece trântește o ușă care nu mai duce nicăieri. „Make peace, not war”, scrie cu graffiti colorat pe unul din pereți.  

Resturi de viață în Moria
Uneori, ai impresia că mai sunt oameni care locuiesc aici

Moria nu a fost însă singura tabără de migranți de pe insulă, înainte de Mavrovouni. 

În aprilie 2015 (an în care se estimează că aproape 500 de mii de refugiați au trecut prin insulă), municipalitatea din Lesbos a deschis o altă tabără, Kara Tepe – pe care a și administrat-o, spre deosebire de celelalte, administrate de guvern – cu o capacitate de maximum 1200 de oameni, al cărei scop era să găzduiască familiile și refugiații vulnerabili. Kara Tepe a fost considerată, de la bun început, cel mai uman centru pentru migranți.  

Tabăra Kara Tepe, cu două săptămâni înainte de închidere

În aprilie 2021, Kara Tepe era în proces de închidere – decizie a autorităților grecești care a fost aspru criticată de organizațiile non-guvernamentale care lucrează cu migranți, deoarece locuitorii urmau să fie transferați la Mavrovouni, un loc complet nepotrivit pentru oameni în general, dar mai ales pentru familiile și migranții cu dizabilități din Kara Tepe. 

Kara Tepe era un sanctuar, poate singura tabără care merita numele de „centru de ospitalitate”. Apoi s-a închis.

Am ajuns în tabără cu doar două săptămâni înainte ca oamenii de acolo să fie mutați fie în tabăra nouă, fie în alte tabere de pe insule sau de pe continent. M-am plimbat printre containere, nu corturi, alei curate și păzite. Kara Tepe avea cabinet medical, grădiniță și școală, locuri de joacă și condiții de viață în general umane. 

Pentru cei 700 de oameni din Kara Tepe, însă, viața s-a schimbat radical odată cu închiderea taberei. 

„Avem mai puțin de 700 de oameni aici”, îmi spune managerul taberei, în timp ce ne învârtim printre containere. „Acceptăm doar familii și oameni vulnerabili. A fost a doua tabără din Lesbos. Locul ăsta a fost un parc în care tinerii făceau școala de șoferi, iar municipalitatea a decis să o transforme în centru de ospitalitate. Guvernul administra Moria, iar capacitatea din Moria nu era suficientă, deci s-a construit asta.” 

Kara Tepe vine din turcește, îmi mai spune. „Dealul negru. Mavrovouni înseamnă tot asta, doar că în grecește”. De-aia le tot încurcă lumea.

„N-ai văzut nimic aici, într-o zi normală e ca un mic sat. Înainte de coronavirus, erau liberi să circule, dar acum cu pandemia, urmăm regulile guvernului, au nevoie de permisiune specială ca să iasă afară. În fiecare zi, doar cel mult 10 la sută din populație are voie să iasă afară. Există una sau două familii care sunt aici de patru ani, cred că sunt kurzi. E o chestie de proces. Dar avem afgani, sirieni, somalezi, iranieni, irakieni, congolezi. Oameni vulnerabili, mame singure, copii cu dizabilități.” 

Uniți salvăm Lesbos

Au trecut șase ani de când valul de refugiați fugiți din calea războiului din Siria a scindat Europa – iar politicile de migrație nici nu s-au îmbunătățit, nici nu s-au schimbat prea tare, nici măcar odată cu Noul Pact pentru Migrație din 2020.

Convenția de la Dublin, semnată în 1990, care stabilea că responsabilitatea pentru procesarea cererilor de azil pică pe umerii primului stat în care ajunge un potențial aplicant, și-a arătat limitele – în ciuda unor modificări suferite de-a lungul timpului, principiul fundamental al convenției a rămas același timp de aproape 30 de ani. 

Perioada 2015-2016 a arătat că responsabilitatea asupra cererilor de azil nu se împărțea în niciun caz în mod echitabil, așa cum se presupusese inițial, la semnarea Convenției. Majoritatea migranților intrau în Europa prin Grecia, Italia și Malta, trei țări care deveneau astfel exclusiv responsabile de procesarea cererilor de azil ale unor sute de mii de oameni.

Mulți migranți au petrecut ani întregi în taberele de pe insulele grecești, așteptând să primească un răspuns cu privire la accesul lor în Europa. Sute de mii de copii s-au maturizat într-un purgatoriu care nu le permitea niciun fel de planuri de viitor.

Corturi din Mavrovouni

Mulți dintre ei încă sunt acolo.  

Iar migrația este văzută, în continuare, atât în multe forumuri academice, cât și în elaborarea politicilor publice, prin prisma unui așa-numit „naționalism metodologic”, care pornește de la premisa că națiunea, statul sau societatea reprezintă forma naturală, socială și politică a lumii moderne.

Este presupoziția care ne face să construim ziduri în jurul frontierelor ca să oprim oamenii să le traverseze – așa cum face Turcia acum, spre exemplu. 

Aflată în epicentrul discuțiilor despre suveranitatea statală, umanitarianism și migrație, insula Lesbos rămâne locul în care ONG-iștii, jurnaliștii și antropologii își caută mântuirea, locul care trebuie salvat. De cine, și mai ales cum, e greu de zis.

Realist vorbind, Lesbos e, azi, un univers co-creat, un melanj născut din ciocnirea realităților refugiaților, locuitorilor, lucrătorilor din ONG-uri, jurnaliștilor, antropologilor și, ocazional, al turiștilor care ajung acolo ca la un soi de Cernobîl umanitar, cu aceeași curiozitate bolnavă cu care te uiți la documentarele despre dezastre naturale. 

În căutarea lor asiduă pentru un scop, pentru a da un înțeles propriei vieți, mulți europeni vin în Lesbos asemenea găștii care-l căuta pe vrăjitorul din Oz.

Și tot așa descoperă că vrăjitorul din Oz nu există. 

[În Lesvos] jurnaliști și fotografi din toată lumea își fac doar meseria: de obicei nu stau mult, nerăbdători să prindă povestea lor cea valoroasă sau fotografia care va face diferența. Sunt peste tot, amestecați cu mulțimea celor care ajută, de multe ori cu un „entuziasm” care-i scoate pe ceilalți din minți. Printre ei se află și antropologul de ocazie care „încearcă să înțeleagă”. Să înțeleagă ce? O astfel de ambiție cognitivă nu-și are locul aici. Deconstrucția acestui loc a demolat orice fel de „obiect de studiu” care ar putea fi recunoscut, în afara manifestărilor evidente ale crizei. Locul a fost transformat într-un bogat laborator pentru studierea aproape totului și aproape nimicului – condiția umană!

Antropologul Evthymios Papataxiarchis, despre Lesbos în 2016.

Migrația în Europa rămâne și în 2021 tot despre noi și ceilalți, indiferent de ce parte a baricadei te poziționezi. 

Numele personajelor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.