Reportaj. Criza refugiaților și fuga tinerilor: Obosită, Republica Moldova rămâne a nimănui

Mihaela are 24 de ani, a terminat o școală de Turism și a petrecut câțiva ani în Austria și Germania. S-a întors în Republica Moldova în 2019, pentru că, spune în trenul de noapte București-Chișinău, a crezut că țara ei e în sfârșit pe un drum bun și că lucrurile se vor schimba. 

Schimbarea pentru Moldova, continuă ea, ar fi urmat să vină „prin societatea civilă” din Republica Moldova, în special prin tinerii preocupați de schimbările climatice, drepturi fundamentale, democrație și care reușeau, în sfârșit, să se găsească prin diferite organizații neguvernamentale și mișcări civice. 

Euforia a trecut. Mihaela e tunsă scurt, are câteva tatuaje pe mână și plânge la geam. Tocmai a spus unui străin, dintr-o suflare, că se duce pentru ultima dată la Chișinău, „să rezolve cu apartamentul”. Ăsta e planul: rezolvă ce are de rezolvat și apoi pleacă definitiv din țară, cu părinții ei cu tot. Unde? „Nu știm. Germania sau Spania”. Pleci din cauza războiului? „Plec pentru că mi-e frică.”

Republica Moldova este țara europeană cu cel mai grav declin demografic, Și dacă în 1998-2000, populația țării scădea cu peste 0,5% pe an acum, după două decenii, sărăcia, corupția și amenințarea războiului pot provoca un nou exod masiv, în special al tinerilor. 

La Chișinău ba plouă, ba ninge, ba e soare. Pe străzile orașului familiile ucrainene sunt ușor de identificat, după bagajele pe care le cară sau după sentimentul de confuzie din priviri. Unii oameni se opresc și își oferă ajutorul. De obicei moldovenii întreabă care e destinația, cu gândul că pot da niște indicații. Ne-au întrebat și pe noi, echipa de reporteri PressOne, după ce ne-au văzut cu bagajele prin oraș și au presupus că am fi refugiați. 

„S-au deschis linii telefonice verzi, se sortează totul prin intermediul unui centru de criză și suport. De exemplu aici, la centrul de la MoldExpo, în primele zile oamenii veneau și aduceau multe, de la mâncare la saltele sau îmbrăcăminte la jucării și mâncare. De toate”, relatează Vitalie, unul din sutele de tineri moldoveni care se implică în gestionarea crizei refugiaților, ca director al organizației HomoDiversus.  

Vitalie are acum 33 de ani și vrea ca țara lui să iasă bine din toată povestea. Au fost câteva incidente după ce unii localnici și-au oferit casele refugiaților, dar ele au fost izolate. „Nu vreau să fie asta o știre de presă senzaționalistă despre Moldova”, precizează.

De specula pe care unii compatrioți o fac cu prețurile cazărilor în această perioadă spune că îi e rușine – de două săptămâni, o cameră în Chișinău poate costa și câteva sute de euro bune pe noapte. 

Activistul insistă că Moldova a trăit o mică fracție din ce se întâmplă acum în 2014, când Federația Rusă a anexat Peninsula Crimeea. O fracție doar:

„Au fost refugiați și în 2014. Dar atunci numărul lor a fost mic. Noi așa ceva n-am mai văzut.”

Iar datele oficiale îi confirmă spusele. 

În doar două săptămâni au trecut frontierele cu Moldova peste 270 de mii de refugiați ucraineni. 107 mii au rămas în țară, potrivit ministerului de Externe de la Chișinău. 46.000 sunt minori. 

Vitalie și iubita lui îmi fac turul centrului de refugiați organizat de Primăria Chișinău la centrul expozițional MoldExpo, unitate care poate adăposti 500 de suflete câteva zile, până găsesc transport spre alte zări. Pe ea o întreb dacă moldovenii sunt îngrijorați că instabilitatea pe care a declanșat-o în regiune Federația Rusă va provoca o nouă hemoragie a populației, în special a tinerilor. 

„Cred că autoritățile în primul rând încearcă să păstreze neutralitatea față de conflict în ideea de a menține un status quo cât mai calm, cât mai liniștit și lumea să găsească aici rațiuni de a rămâne. Să nu fugă din țară.”

Vorbim și de Chișinău, care pare, totuși, un oraș obosit. „Așa și este, sărmanul. Pentru că avem un trecut istoric obosit. Noi suntem obosiți. Lumea rămasă aici e îngreunată de sărăcie, mizerie și lipsa de perspectivă. Într-o astfel de situație luminos nu prea ai de unde fi. Tinerii pleacă și aici rămân doar oamenii care nu au alternativă”, spune tânăra.

Și totuși, din alte perspective, viața de zi cu zi în Republica Moldova merge înainte așa cum o făcea și ieri. Puștani de liceu se văd în fiecare zi la o cafenea din centru, chiar peste drum de sediul guvernului Republicii Moldova. 

Galina are 16 ani. Mă întreabă dacă sunt român. I s-a părut posibil, de la accent. Spune că vrea să dea la Medicină și mă roagă, dacă nu mă supăr și să o scuz pentru asta, dacă ar trebui sau nu să vină în România. Exact așa. „Credeți că trebuie să vin în România?.”

Știe câteva lucruri despre Cluj Napoca și se întreabă dacă ar putea fi o alegere bună pentru ea. Știe deja că e scump orașul, chestie care o cam îngrijorează. Dar crede că „la Cluj sunt condiții mai bune la cămin și școală mai bună.”

O întreb dacă s-ar mai întoarce în Republica Moldova după ce ar termina facultatea în România. „Nu, sigur că nu. Plec în Germania”. 

Între Galina și orice tânăr de vârsta ei din România nu e absolut nicio diferență. 

„Vreau să devenim o țară în care oamenii vor să trăiască. Aici este marea mea încercare ca președinte”  – le transmitea moldovenilor, după alegerile din 15 noiembrie 2020, președinta Maia Sandu, în discursul său inaugural. 

A urmat încă un an greu de pandemie și, acum, un război la ușă și cea mai gravă amenințare de securitate de după războiul transnistrian, de acum 30 de ani. 

Pavel are 17 ani și pare că își face temele, la una din mesele din cafenea. Intrăm în vorbă și începe să povestească despre atmosfera din jur, de după ce a început războiul. „A fost foarte stresant. Lumea a început să fie foarte agresivă, pe fondul stresului”, spune. 

A observat că la Chișinău au apărut deodată multe familii ucrainene și că circulă foarte multe mașini cu numere de înmatriculare de Ucraina. Și stres, mult stres, insistă. 

PressOne: Despre război ce crezi?

Pavel: Nu-i corect, dar în momentul dat nu poți să faci nimic decât să ai grijă de persoanele apropiate ție și atât. Poți să faci pe Instagram mii și mii de postări despre război și astfel intensifici starea în care sunt deja oamenii. Mai mult îi stresezi pe alții. Pe fondul ăsta eu mi-am șters Instagramul, pentru că n-am mai suportat.

E foarte multă agresiune, cineva ține cu Ucraina, altcineva cu Rusia. Unii sunt cu Putin, alții cu Zelenski. Eu mi-am spus „nu vreau să discut despre asta, las să fie așa cum este”. Văd noutățile, dar nu intru în discuții. Părinții mei parcă retrăiesc niște lucruri. Dar consideră că este incorect ceea ce se întâmplă. Că e deja secolul 21 și așa acțiuni n-ar trebui să fie întreprinse. Ne gândim că totul este posibil. Dar Maia Sandu și statul nostru încearcă să păstreze starea de neutralitate și vom vedea cum evoluează toată situația. 

PressOne: Simți că Moldova se poate apropia mai mult de Europa?

Pavel: Cred că da. Europa, Doamne! Cred că ar fi multe schimbări în stat. Cred că trebuie reformarea infrastructurii. Modernizări. Mai multe acțiuni în favoarea Artei. Renovare. Urbanizare. Cel mai mult îmi doresc să se investească în Artă și Cultură, pentru că așa ne putem promova și evolua. 

PressOne: Ai multe notițe în față. Ce studiezi?

Pavel: Sunt la liceu și momentan studiez pentru Toefl. Dar în general vreau design vestimentar.  Visez să plec în Italia. E o școală de design la Florența. Am văzut câteva Universități favorabile pentru mine, iar Italia e totuși unul dintre centrele modei. Aș vrea să fiu acolo. Visez să ajung la o campanie precum Prada sau Ferragamo. Cei mai mulți dintre colegii mei pleacă după ce termină liceul. În România, la Cluj, în Germania sau Italia. Știm despre România că acolo studiile sunt mai avansate și că sunt condițiile mai bune. 

PressOne: Te-ai mai întoarce în Republica Moldova?

Pavel: Doar ca să-mi văd familia și buneii. În rest, nu. Aici pur și simplu nu ai ce face. În Moldova totul e  la un nivel foarte foarte degradat și simplu.

Într-un supermarket un paznic îi explică unei doamne că mâncarea pentru câini s-a terminat și că poate cumpăra pentru pisici, dacă vrea, „că-i tot aia”. Clienta nu se lasă convinsă și pleacă, iritată. 

Mormăie ceva despre război, vorbește singur. Îl întreb dacă lumea iese în stradă la Chișinău, pentru a manifesta împotriva războiului. „Nu-i vremea acum”, transmite criptic și face o pauză. 

Apoi se dezlănțuie. „În 90 au sărit toți pe noi. Pe Moldova cine a apărat-o atunci, săraca? Și ucrainenii au fost complici, au sărit pe noi cu cazacii zaporojeni. Noi de ce să ne băgăm acum, ce treabă avem? Când doi se bat al treilea câștigă”, face paznicul de supermarket din Chișinău o radiografie a situației. „Să ne lase toți în pace, să fim noi cu noi, cu istoria și tradițiile noastre.”

Trenul de noapte Chișinău-București pleacă la ora 17.20 din capitala Republicii Moldova și ajunge la destinație după 07.00 dimineața, ora reper la care se adaugă, în buna tradiție a regiunii, „întârzierea”. Garnitura e izolată de fluxul de trenuri care transportă refugiați. Ei călătoresc gratuit, cu trenuri care pleacă de la Chișinău după miezul nopții, la ore care nu sunt însă fixe. Trenurile cu refugiați ucraineni se opresc la Iași. 

Trenul stă în vamă la Ungheni cu orele, pentru controlul documentelor de călătorie și pentru schimbarea roților, din cauza ecartamentului diferit. Măgăoaia face și 14-15 ore pe drum, chiar dacă până la Chișinău sunt sub 500 de km. 

Oamenii gem de cald seara și tremură de frig dimineața – încălzirea e pe cărbuni, iar trenul e sigilat cu bandă adezivă la geamuri, ca să nu intre curentul. 

Se fumează la vedere, între vagoane. Perdelele roșii sunt roase și miros urât, iar așternuturile sunt pătate. 

– Român sau ucrainean? întreabă vameșul român de cum bagă capul pe ușa compartimentului.

– Bine că ești român, mă pregăteam să mă iau de tine, dacă erai fugit de acasă în loc să te lupți să-ți aperi țara. 

Adaugă o glumă despre traficul de arme și țigări. 

– Dar dacă aveam trei copii și fugeam pentru ei, în loc să mor în Ucraina, era ok?

– Da, da. La trei copii da. Așa le dă și voie.

– Și dacă aveam doar unul?

Vameșul român nu se simte empatic în această noapte. „Dă-i dracu, ai văzut ce șpăgi se fac la graniță? Două mii de bărbat, să-l lase să treacă. Două mii de euro, frățioare”, se aude cum spune admirativ pe culoar, în timp ce se depărtează. 

Trenul București Chișinău e numit și „Prietenia” și arată întocmai ca relația pe care înțelege Bucureștiul să o aibă cu „frații mai mici” de peste Prut.