„Când ești pe mare, nu știi dacă mori sau trăiești.” Cum funcționează ping-pong-ul cu oameni de la frontierele Uniunii Europene

Ioana Epure

Știri

10/07/2022

E trecut de miezul nopții când plecăm din port, în grabă, pentru a ne întâlni cu o patrulă a Comandamentului Gărzii de Coastă Turce, care identificase o mică ambarcațiune plutitoare, undeva în apropierea graniței maritime cu Grecia. 

Cu proiectoarele și sirenele pornite, prin pâclă, barca pe care suntem arată, prin comparație, disproporționat de mare, ca o navă spațială care înghite cu totul micuța plută de salvare, trăgând-o la bord pe niște sfori. 

Înveliți în folii de prim ajutor, trei bărbați mănâncă biscuiți din cutii cu sigla Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM), în miezul nopții, pe Marea Egee, sub privirile altor bărbați, îmbrăcați în costume de protecție albe. 

Iar la câțiva kilometri, pe faleza orășelului turistic Çeşme, câinii străzii adună colțuri de pâine căzute de pe la mese și se strâng covrig pe sub bănci și scaune. Terasele  s-au închis deja și turiștii s-au adăpostit prin hoteluri, probabil dezamăgiți de norii care le-au stricat petrecerile. 

E astfel printre cele mai scurte trasee pe mare între Turcia și Uniunea Europeană; iar distanța poate fi parcursă în doar jumătate de oră într-o barcă gonflabilă cu motor. 

După ce Europa și-a ferecat porțile prin pactul cu Turcia din 2016, numărul bărcilor de migranți care încercau să traverseze strâmtoarea a scăzut semnificativ. Dar între Turcia și Grecia a început un meci tăcut de ping-pong cu oameni, care are loc aproape noapte de noapte, în spațiul îngust dintre cele două țărmuri. 

„Vă rugăm să nu folosiți filmările cu ei în genunchi”

Ofițerii turci se mișcă rapid, lipsiți de pompa obișnuită. Toți poartă costume albe de protecție, măști și mănuși. 

După doar un sfert de oră vedem pluta în depărtare, în luminile proiectoarelor și profilată pe scannerele termale din interiorul bărci Gărzii de Coastă turce. 

„Facem asta aproape în fiecare zi”, spune un ofițer superior, în timp ce ne apropiem de plută. Toți ofițerii au dorit să-și păstreze anonimatul.

Sunt trei bărbați din Yemen. Unul e în cârje. Niciunul nu vorbește. Ploaia cade mărunt, peste toți în același fel. 

Cortul plutitor în care au fost găsiți cei trei bărbați din Yemen este clasicul Lalizas ISO RAFT, un produs fabricat în Grecia, de o companie care furnizează, prin contract cu statul grec, echipamente de salvare către Marină și obiect al nenumărate investigații cu privire la potențiale acțiuni de pushback. 

Practic, orice jurnalist sau activist care a luat contact vreodată cu aceste incidente ar putea ghici, fără mare greutate, pe ce tip de ambarcațiune au fost găsiți oamenii pe mare. 

„Uitați, uitați, instrucțiuni în greacă”, zic ofițerii, și ne arată cărticelele cu instrucțiuni ambalate în plastic.

Indiferent cine i-a pus pe pluta aia, măcar s-a gândit să le arate cum se folosește. 

Răpit, jefuit și abandonat pe mare

„Am 17 ani și sunt din Yemen”, își începe bărbatul povestea. Suntem înapoi pe țărm, e trecut de ora trei dimineața, e frig și toarnă în continuare cu găleata. Tocmai a fost interogat de Garda de Coastă și de un reprezentant al OIM. 

E singurul dintre cei trei care vorbește engleză și singurul care mai pare funcțional după noaptea asta interminabilă. Suntem, aproape ironic, într-un cort. Un cort deschis, chiar în buza apei, la care cei trei bărbați au ajuns după o sesiune foto cu Garda de Coastă, care folosește fotografiile și filmările chiar pe pagina pe care înregistrează evenimentele. 

Îl cheamă Khaled și nu arată de 17 ani. Spune că a ajuns în Turcia cu opt luni în urmă, dar că nu avea din ce trăi pentru că nu are de muncă, așa că a decis să treacă în Grecia. E la a doua tentativă: prima oară, barca cu care încerca să traverseze nici măcar n-a ajuns în Chios, ar fi fost întoarsă din drum de autoritățile grecești. 

Acum a avut mai mult noroc: a ajuns în insula Chios, cu un grup de 16, cu două zile înainte. Însă acolo Khaled susține că, împreună cu cei doi bărbați cu care a fost găsit, ar fi fost răpit de oameni cu cagule, jefuit, legat cu mâinile la spate și închis undeva (nu poate descrie exact unde).

Două zile mai târziu, fără bani și fără telefoane, bărbații ar fi fost urcați într-o barcă, duși în mijlocul mării, mutați pe pluta de salvare și abandonați. 

Drumul lui Khaled, din Yemen și apoi Siria (unde a locuit timp de un an, după spusele lui), s-a oprit într-un cort plutitor portocaliu. 

„Când ești în mare, nu știi dacă mori sau trăiești”, mai spune el. 

În camera de primire a Comandamentului Gărzii de Coastă, ofițerul superior care ne-a însoțit și în patrulă ne servește cu un ceai în timp ce, în ropotul ploii interminabile și-n glumițele unui serial turcesc care pare să-l amuze, așteptăm să primim permisiunea de a vorbi cu Khaled. 

„Grecii văd bărcile și le iau motoarele și combustibilul”, spune el. „Apoi îi forțează să se întoarcă. Dacă se află deja în apele grecești, îi trag în largul mării. Sau îi adună de pe insule și îi pun pe o plută de salvare în largul mării. Apoi ne anunță. Ne trimit un e-mail cu coordonatele.”

Au primit, ne spune, și în seara asta un mesaj. Ni-l arată: poartă antetul JRCC Pireus (Joint Rescue Coordination Centre) și e datat la ora 21.35 UTC, 0.35 ora locală. Mesajul informează sec cu privire la existența unei ambarcațiuni și coordonatele la care poate fi găsită. 

Nu avem voie să-i facem poze. În ciuda insistențelor, n-am primit nici ulterior o copie a respectivului mesaj.

Pushback, push-forward

Orice investigație despre ambarcațiunile cu migranți dintre Grecia și Turcia se va lovi, inevitabil, de două povești contradictorii. De partea lor, grecii susțin că luptă singuri împotriva migrației ilegale.

În viziunea lor, Turcia se folosește de controlul care i s-a dat prin pactul cu UE ca de un mijloc de presiune - așa cum s-a întâmplat la începutul anului 2020, când președintele Erdogan a declarat granița cu Grecia deschisă, pentru a forța Uniunea Europeană să continue să finanțeze pactul de 6 miliarde de euro, semnat în 2016. 

Termenul "pushback", legat de presupusele acțiuni ale autorităților elene de respingere la graniță a migranților, nu este un termen juridic, însă, ci unul politic. De fapt, articolul 33 alineatul (1) din Convenția de la Geneva din 1951 conține „Interdicția de expulzare și returnare”, cunoscută și ca „the principle of non-refoulement” sau „no pushback”.

Cu toate acestea, respingerile („pushbacks”) au loc des în afara teritoriilor statelor, de exemplu, în largul mării, deoarece articolul 33 a fost interpretat ca aplicându-se doar în interiorul frontierelor, sau oriunde statele au un control efectiv asupra persoanelor care solicită azil. 

În ultimii ani, statul grec a fost acuzat, în nenumărate ocazii, de acțiuni de pushback, atât pe mare, cât și în zona fluviului Evros, la granița terestră cu Turcia. 

Am petrecut patru nopți în Çeşme, între 14 și 18 aprilie 2022, timp în care am însoțit Comandamentul Gărzii de Coastă turcești în patrule. În acest interval, s-au înregistrat  11 evenimente de acest tip, însumând un număr de 241 de persoane. 

Versiunea turcă este că Turcia a primit mai mulți refugiați decât orice altă țară -  găzduiește, în acest moment în jur de 4 milioane de refugiați, dintre care aproximativ 3,7 milioane sunt din Siria - dar că trebuie să își asume singură povara. 

Pentru Ankara, UE are o unică misiune: de a-i ține pe migranți afară. Iar atunci când Grecia comite încălcări ale drepturilor omului la graniță, autoritățile europene întorc spatele: nu sunt interesate, pentru că, atât timp cât migranții rămân în afara granițelor UE, toată lumea e mulțumită. Turcia se poziționează astfel ca singurul stat căruia i-ar păsa cu adevărat de acești nefericiți.

Între cele două țări e Khaled, ca o minge de ping-pong geopolitic.

În primele patru luni ale anului, autoritățile grecești susțin că au împiedicat 40.000 de treceri și, la rândul lor, acuză Turcia de „push-forward”: că împing intenționat ambarcațiunile cu migranți care încearcă să fugă în Europa în apele teritoriale grecești. 

În același timp, Grecia a respins categoric orice acuzație de pushback, indiferent câte dovezi au fost aduse de activiști, jurnaliști sau chiar de un raport din martie 2021 al Consiliului Europei:

„(...) în general, împingerile constau în blocarea debarcării ambarcațiunilor pe teritoriul elen, fie prin împiedicarea acostarea acestora la docuri până când rămân fără combustibil sau prin dezactivarea motorului. Barca pneumatică este apoi împinsă înapoi în Turcia, în apele teritoriale turcești cu ajutorul valurilor și al vântului, sau este remorcată”, se arată în documentul european. 

Cel de-al doilea tip de împingere descris în raportul Consiliului se produce atunci când migranții reușesc să ajungă pe teritoriul Greciei. Ar fi apoi reținuți, amenințați, brutalizați fizic și jefuiți.  „Apoi sunt plasați într-o plută de salvare fără mijloace de propulsie, remorcate în mijlocul Mării Egee și lăsate să plutească în derivă spre apele turcești.”

În plus, presupusele împingeri peste graniță au uneori ca rezultat impasuri între gărzile de coastă grecești și turcești, ambele rămânând în așteptare. Din nou, ping pong.

O investigație Der Spiegel, Lighthouse Reports și LeMonde (printre alții) din aprilie 2022, care a analizat incidente de acest tip filmate, și aflate în baza de date Frontex, a concluzionat că aproape 1.000 de oameni au fost împinși din Grecia înspre Turcia. În aceeași perioadă, după ce filmarea unui pushback din 2020 a ajuns, pe surse, la Der Spiegel, fostul director Frontex, Fabrice Leggeri, a fost acuzat că a acoperit aceste acțiuni ilegale de pushback și, în urma unei investigații OLAF (Oficiul European de Luptă Antifraudă), și-a dat demisia din funcție pe 28 aprilie 2022. 

Povestea lui Khaled e scenariul repetitiv care apare în aproape toate mărturiile supraviețuitorilor ajunse la activiști și jurnaliști - destul de puține, pentru că, de multe ori, oamenii sunt lăsați fără telefoane. 

„Aceste lucruri sunt destul de bine documentate, se întâmplă categoric, iar negațiile grecilor nu au absolut niciun sens”, explică pentru PressOne Nick Waters de la publicația Bellingcat, care a investigat, de asemenea, fenomenul. 

De multe ori, oamenii sunt găsiți tocmai în plutele portocalii Lalizas, care au ajuns aproape o emblemă a acestui meci geopolitic cu oameni, care se desfășoară între cele două țări, la granița Uniunii Europene.

Ambarcațiunea Gărzii de Coastă Turce, cu care Khaled și prietenii lui au fost aduși la țărm, este finanțată cu bani de la UE, după cum ne indică un semn lipit chiar pe pereții acesteia, în interior. 

Conform pactului semnat în 2016, UE plătește Turcia pentru a sigila granița externă de migranți. Grecia, la rândul ei, a primit peste 3 miliarde de euro de la UE pentru a gestiona problema migrației. 

Iar unde președintele turc Recep Tayyip Erdogan a început să se folosească de oameni ca pârghie politică, Grecia a găsit o modalitate diferită de securizare a frontierei: prin pushbacks. 

„În conformitate cu înregistrările din biroul nostru, niciun astfel de incident, așa cum este descris în cererea dumneavoastră, nu a avut loc”

În urma multiplelor acuzații de acțiuni ilegale la frontiera cu Turcia și în urma investigației realizate de Lighthouse Reports împreună cu alte nouă publicații, Autoritatea Națională pentru Transparență din Grecia a făcut, în primele luni din aprilie 2022, o investigație al cărei rezultat a fost că nu s-a descoperit nicio dovadă în sprijinul concluziilor anchetei jurnalistice. 

Raportul, lansat pe 10 mai, a fost însă retras trei zile mai târziu, pentru că numele persoanelor intervievate și, în anumite cazuri, numerele de telefon nu fuseseră ascunse.

Similar cu concluziile raportului, drept răspuns la solicitarea PressOne cu privire la evenimentul de pe 18 aprilie, la care am asistat, Ministerul Navigației și Politicii Insulare din Grecia susține că:

„Acțiunile lor [ofițerilor Gărzii de Coastă Elene, n.r.] se desfășoară în deplină conformitate cu obligațiile internaționale ale țării, în special cu Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării, Convenția internațională privind ocrotirea vieții omenești pe mare și Convenția internațională privind căutarea și salvarea pe mare. 

(...) În ceea ce privește acuzațiile tendențioase privind presupuse acțiuni ilegale, trebuie să subliniem că procedurile autorităților elene nu au inclus niciodată astfel de acțiuni. Mai mult decât atât, investigațiile interne și mecanismele de control disciplinar sunt pe deplin puse în aplicare în cooperare cu autoritățile judiciare și cu alte organisme competente, ori de câte ori este necesar."

Centre de detenție pentru migranți care nu mai vin

De pe dealul pe care e cocoțat centrul de detenție din Harmandali, o suburbie a Izmirului, vezi șiruri după șiruri de complexuri rezidențiale cu zece etaje, izolate în mijlocul câmpului. Unul dintre ele are o piscină. Lângă ele, o turmă de capre paște liniștită în vecinătatea unei cocioabe sărace, înconjurate de pungi de plastic și peturi. 

Sub cerul întunecat, în vântul puternic care aproape te ia pe sus, clădirea centrului de detenție, înconjurat de garduri înalte cu sârmă ghimpată, arată aproape bântuită. Poate chiar e: anul trecut un incendiu la centru a ucis un om. 

Când și când, familiile oamenilor aflați înăuntru vin la poartă și încearcă să intre. Unii dintre ei reușesc, pentru scurt timp. Sunt sirieni, dar bariera de limbă și suspiciunea ne împiedică să aflăm mai multe de la ei. E duminică, și paznicii din biroul de la intrare tocmai și-au comandat o pizza, pe care o trec prin scannere, după ce a fost livrată de un băiat tânăr pe un scuter. 

Nu-ți imaginezi că livrările de pizza ajung până la capătul lumii, dar iată.

La Harmandali, cu o capacitate de 750 de locuri, ajung oamenii precum Khaled, care sunt prinși încercând să plece din Turcia, indiferent că au statut de refugiat,  protecție temporară sau nimic. După ce sunt prinși, cu excepția cazului în care au un avocat bun care să îi susțină, în general, sunt deportați. Printre migranții deportați s-ar număra și afgani.

Același raport recent al Consiliului Europei care trăgea un semnal de alarmă asupra fenomenului de pushbacks atrage atenția și asupra condițiilor din centru, dar și asupra faptului că, pentru mulți dintre migranții deținuți acolo, e aproape imposibil să aplice pentru azil, deși, teoretic, au voie să facă acest lucru. Printre obstacole se numără faptul că le e aproape imposibil să comunice cu avocații, pentru că avocații n-au acces în centru și nici nu au voie să-și sune clienții. 

Informațiile sunt confirmate pentru PressOne și de mai mulți activiști turci, sub anonimat.

De partea cealaltă a strâmtorii, în Lesbos și Chios, în ciuda faptului că locuitorii sunt împotrivă și a faptului că populația de migranți din insulele grecești a scăzut cu 79% față de anul trecut, se construiesc noi tabere de refugiați. 

În Kos, Leros și Samos, noi tabere au fost inaugurate deja sub numele de „closed controlled structures”, deși la sfârșitul lui 2021 mai erau doar câteva sute de oameni pe aceste insule. În Lesbos, în aprilie 2022,  mai erau doar 1.500 (din peste 6.000, câți erau atunci când PressOne a relatat din cea mai mare tabără de refugiați de pe insulă). 

Iar noua tabără de refugiați din Chios va avea o capacitate de 1.500 de oameni, deși mai sunt doar câteva sute de migranți pe insulă, majoritatea locuind în centre organizate de ONG-uri. 

Pentru Khaled, însă, toate lucrurile acestea sunt irelevante. Totul tinde să devină irelevant atunci când ești abandonat pe mare, în miezul nopții, într-o plută fără motor.