Exclusiv. Corespondență din Afganistan: „Singura noastră vină este că suntem femei”

Femeia care, în urmă cu doar un an, îi vâna pe islamiștii și teroriștii din Afganistan, îngenunchează pe covorul unei încăperi fără ornamente de la periferia capitalei Kabul. Își petrece majoritatea orelor din zi aici, ascunsă de ochii curioșilor. Identitatea ei trebuie să rămână secretă. Zahra Sama, pe vremuri procuror, (nume schimbat pentru a-i proteja identitatea, n. red.) se teme acum pentru viața ei.

În ziua care avea să îi schimbe viața Samei, istoria afgană a luat un nou curs. Pe 15 august 2021, talibanii au capturat capitala, apoi au eliberat numeroși deținuți din cea mai mare închisoare din Afganistan, printre care se pare că se aflau proprii lor camarazi de arme și membri ai altor grupări teroriste. Iar Sama a primit un telefon anonim.

„Acum oamenii noștri sunt la putere”, a spus o voce de bărbat. „Orașul este al nostru. Vă vom găsi.” Sama bănuiește că cel care a sunat era unul dintre criminalii pe care i-a băgat în închisoare și care acum era în libertate, căutând răzbunare. Deși talibanii au declarat o amnistie generală pentru asociații fostului guvern, au existat rapoarte repetate de execuții extrajudiciare. Guvernul taliban neagă astfel de cazuri.

Sama și familia ei s-au ascuns, mai întâi la o rudă, apoi la prieteni. Atunci procuror, acum șomeră, Sama a vrut să părăsească țara alături de diplomații și soldații străini. Inițial, a încercat cu britanicii, care o instruiseră cândva în tehnici de investigație. Încercarea a eșuat când ISIS a comis un atac pe aeroportul din Kabul.

Două zile mai târziu, Londra și-a oprit misiunea de evacuare – iar Sama și-a mutat viața în subteran. Până azi, ea încă speră la o promisiune din partea unui guvern occidental. „Nu-mi pasă doar de mine”, spune Sama. „Eu sunt motivul pentru care familia mea este în pericol. Pentru ei, vreau un loc sigur și liniște sufletească.”

Când mergi pe străzile din Kabul, observi două aspecte. Primul este numărul mare de oameni ai străzii care cer de pomană. Femei în burka albastru deschis, cu fața acoperită în întregime de pânză, întind brațele în speranța că vor primi câțiva afgani. Băieți și fete, de șase, șapte ani, care bat la geamurile mașinilor blocate în ambuteiaje.

Afganistanul se confruntă cu o criză umanitară care s-a intensificat în ultimele luni. Economia e într-o stare proastă după ce talibanii au preluat puterea; sancțiunile internaționale complică ajutorul extern.

Și totuși, oamenii sunt atât de prietenoși. Aproape toți cei cu care vorbesc mă invită să iau cina cu familia lor, lucru pe care de cele mai multe ori îl refuz cu respect. Mă gândesc la felul în care Occidentul a abandonat Afganistanul după 20 de ani și aproape că mă simt rușinată.

Al doilea aspect se referă la femei. Înainte de a veni în Afganistan, am căutat cu frenezie în numeroase magazine online rochii modeste, în conformitate cu cerințele talibanilor. Oficial, aceștia le cer femeilor să își acopere fața – dar în Kabul, capitala, regula nu a fost aplicată, cel puțin nu în viața de zi cu zi.

Pe lângă mine trec femei tinere cu machiaj perfect și picioare cu pedichiuri perfecte, în sandale cu toc înalt. Baticul le acoperă uneori doar ceafa, șuvițele de păr le încadrează fețele. Talibanii nu par să se supere, cel puțin deocamdată. Am decis repede să renunț la eșarfa mea de culoarea noroiului și să o înlocuiesc cu una frumoasă, roșie, cu broderii tradiționale afgane.

Cei care își permit iau prânzul într-unul dintre restaurantele elegante din Kabul. Cea mai recentă tendință în materie de design interior este reprezentată de plante: o mulțime de plante, care acoperă tavanele și căptușesc mesele. Tinerii fumează shisha, iar fetele își deschid abaya, dezvăluind bluze șic și blugi. Dacă nu aș ști că sunt la Kabul, pentru câteva secunde aș putea fi la fel de bine să mă cred în București sau Berlin.

Cu alte ocazii, însă, talibanii își arată fața de care lumea a învățat să se teamă. Atunci când femeile protestează, trag cu puștile în aer, dispersează cu forța mulțimea adunată, arestează jurnaliști și îi rețin ore în șir. Jurnalismul funcționeză doar în niște limite sub regimul taliban. Nu le place să fie criticați. Problema este că nu știi niciodată unde este limita, pentru că se schimbă mereu în funcție de fiecare taliban în parte și de starea lui de spirit.

Talibanii neagă faptul că exclud femeile din forța de muncă. „În domeniile în care este nevoie de femei, ele lucrează”, spune purtătorul de cuvânt al talibanilor și ministrul adjunct al Informațiilor și Culturii, Zabiullah Mujahid.

„În orice alt domeniu în care este nevoie de o femeie, le vom angaja și noi, de exemplu în învățământul superior, în sectoarele educației și sănătății, în poliție, în închisori, în controlul pașapoartelor și în aeroporturi”, adaugă el.

În piața forței de muncă din Emiratul Islamic există loc pentru femei doar acolo unde acestea sunt alături de alte femei – în limite înguste, ca parte a segregării de gen.

Între timp, în multe părți ale țării, școlile pentru fete de la clasa a șaptea în sus au fost închise timp de un an, în ciuda promisiunilor că acest lucru nu se va întâmpla. Talibanii justifică decizia prin motive religioase și culturale.

„Afganistanul nu este alcătuit doar din orașe, ci și din triburi mari și un număr mare de oameni din munți”, spune Bilal Karimi, purtătorul de cuvânt adjunct al guvernului taliban.

„Acești oameni au propriile lor cereri, bazate pe precepte religioase. După ce le vom evalua cererile și dorințele pentru viitorul sistem, vom putea obține un rezultat”, spune el. În cele din urmă, adaugă, școlile vor fi redeschise pentru fete. Când este întrebat cu privire la momentul când acest lucru se va întâmpla, nu oferă un calendar exact.

„Într-o anumită măsură, drepturile femeilor au prosperat în Kabul. Dar multe dintre aceste valori au fost limitate la capitală”, spune Ibraheem Bahiss de la International Crisis Group, o organizație internațională care operează în Kabul. În mediul rural, regulile stricte ale unei societăți conservatoare au prevalat, chiar și fără talibani.

Și totuși, de când islamiștii se află la putere, ei privează toate femeile de dreptul la libertate – chiar și pe cele ca Sama, care au crescut cu convingerea că pot realiza tot ceea ce aspiră.

Femeile jurnaliste afgane au încă voie să lucreze, dar sunt supuse unor presiuni speciale. Din luna mai sunt nevoite să își acopere chipul în fața camerei de filmat. Televiziunea privată independentă Tolo News a angajat intenționat noi femei anul trecut. Un protest tăcut.

Waheeda Hasan lucrează la emisiunea de dimineață. În afara studioului, tânăra în vârstă de 28 de ani își poartă eșarfa turcoaz lejer pe ceafă, cu șuvițe de păr care îi cad pe față. În fața camerei, însă, i se văd doar ochii. Se simte groaznic, explică ea. Vocea ei este ezitantă: e foarte cald și are probleme de respirație.

Peisajul mediatic afgan a fost considerat un mare succes al intervenției militare occidentale. Acum însă, numeroase redacții și posturi de radio au încetat să mai funcționeze, iar jurnaliștii au părăsit țara în masă. Unii reporteri au fost arestați atunci când au relatat despre protestele femeilor, de exemplu.

„Nu există nicio constituție, nicio lege privind mass-media, nicio lege privind libertatea de informare”, spune el.

După atacurile teroriste, reporterilor li s-a refuzat adesea accesul la informații; cifrele privind răniții și morții au fost ascunse de talibani, potrivit lui Faheem.

Hasan, jurnalistă în Kabul, ține un jurnal. Ea speră ca într-o zi însemnările sale să poată fi un avertisment pentru generațiile viitoare că libertatea nu poate fi considerată ca fiind de la sine înțeleasă.

Odată, un învățat religios taliban a venit la secție, povestește ea. Cea mai bună soluție pentru femei, a spus bărbatul, este să nu devină jurnaliste de la bun început.

„Cred că obiectivul lor principal este să ne elimine din mass-media”, concluzionează Hasan. „Ne-au luat identitatea. Singura noastră vină este că suntem femei.”