Exclusiv. Corespondență din Tiraspol: „Să zidim ceva, nu să sfărmăm”. Locuitorii din Transnistria îl susțin pe Putin, dar nu înțeleg războiul cu Ucraina

Carolina Drüten

Ioana Epure

Alex Olaru

Internațional

07/03/2022

Un Lenin de vreo șase-șapte metri, mare și rigid, păzește clădirea Parlamentului din regiunea autoproclamată, așa numita Republică Moldovenească Nistreană, un implant înfipt cu forța de armata a 14-a rusă, la începutul anilor 90. Un conflict înghețat care, se tem mulți, ar putea fi reactivat după cheful și voia Moscovei, adică a lui Vladimir Putin.

Pentru unii moldoveni, regiunea separatistă transnistreană este un Bau-Bau, chiar dacă aveau sau poate încă au rude și prieteni în zonă, de care au fost separați cu forța. Evită să meargă acolo, preferă să nu-i mai intereseze.

La Gîsca, Hîrbovăț sau Varnița e altă treabă. Chiar și la Bender, un fel de zonă-tampon colorată, dar tristă, ca un bazar sovietic modernizat. Peste drum e însă Tiraspolul, iar podul peste Nistru moldovenii nu vor să-l treacă decât rar. Sau deloc, dacă se poate.

Doi reporteri PressOne au petrecut câteva ore la Tiraspol, la scurt timp după ce Republica Moldova a semnat cererea de aderare la Uniunea Europeană, iar autoritățile transnistrene au solicitat din nou Chișinăului recunoașterea independenței. Toate pe fundalul războiului cinic declanșat arbitrar de regimul Putin în Ucraina.

Un război care îi pune oricum în mare dilemă pe transnistreni: relațiile lor cu Ucraina au fost mereu bune, prin venele unora curge și sânge ucrainean, iar o parte din pretinșii lideri ai Transnistriei au interese, afaceri și chiar pașapoarte ucrainene, după cum relatează și arată presa independentă de la Chișinău. Printre ei și Victor Gușan, oligarh local ce deține holdingul Sheriff.

Lăsăm mașina cu numere de Moldova la Varnița. Locuitorii din Varnița sunt vecini cu locuitorii din Bender, dar bătrânul care ne schimbă leii moldovenești pe stradă în ruble transnistrene nu a fost niciodată acolo.

De fapt, în ciuda faptului că împart o graniță (nerecunoscută nici de Moldova, nici de comunitatea internațională, cu excepția altor state „autoproclamate de alții”, precum Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah), transnistrenii și moldovenii nu sunt neapărat vecini.

Ca să ajungi din Varnița în Bender trebuie să treci de un punct de control unde îți arăți pașaportul și unde ai putea primi un permis de ședere de 12 ore.

E microbuzul numărul 7, de fabricație germană și trecut de majorat. Șoferul taie banii în buza porții și le dă pe sub mână soldaților partea lor, un fel de taxă de pod nefiscalizată. Străinii sunt dați jos și luați la întrebări. Formalitățile nu durează însă mult: soldații-vameși sunt plictisiți de job-ul lor, iar noi suntem numai un zâmbet, ceea ce pare să-i lase la fel de indiferenți.

Spunem că vrem să vizităm cetatea și Tiraspolul câteva ore și ne lasă cu ale noastre. N-am luat aparate foto profesionale și alte echipamente, așa că nu dăm de bănuit. De altfel, pe tot parcursul șederii în regiune, nu ne-am simțit vreo clipă supravegheați sau în pericol.

Din Varnița, un microbuz te duce așadar până la Bender, prima localitate aflată oficial pe teritoriul republicii autoproclamate, acolo unde se află și cetatea Tighina. Microbuzul e mic și umplut de corpuri la supra capacitate și aproape că se dezmembrează la fiecare groapă.

Sunt multe hârtoape și la fiecare din ele oamenii tresar și se uită în jur, dar tot în tăcere. Apoi se întorc pierduți cu fața spre geamurile acoperite cu perdele roșii.

De la Bender luăm troleibuzul 19 și trecem cu patru ruble transnistrene de om Nistrul, încurajați din ochi de o controloare corpolentă și energică. Îi dăm cu „spasiba”, „thank you” și „mulțumesc” până ajungem pe bulevardul 25 octombrie, în centrul Tiraspolului. Doi puști râd de noi, pierduții în spațiul separatist, și ne arată pe telefon unde trebuie să coborâm.

Bătrânul din Varnița ne-a schimbat pe stradă 400 de lei moldovenești (aproximativ 100 de lei românești) cu 300 de ruble transnistrene. Ba chiar ne-a dat și niște mărunți, pentru care am făcut plecăciuni. Pe drum am cugetat la cum ne-a păcălit, la nivelul de matematică pe care îl avem din școală și la complicata matematică a valutelor în regiune.

E duminică, 6 martie, la Tiraspol. Rușii n-au luat încă Odesa (aflată la 100 de kilometri distanță), dar cei 100-200 de oameni adunați în fața Memorialului Suvorov strigă „Ru-si-a, Rusia!”, apoi încheie cu un ropot de aplauze și cu „Novorossia”.

Câteva mașini sunt inscripționate cu deja celebrul „Z”, literă lipită pe tancurile rusești care invadează Ucraina și despre care se crede că ar veni de la „Za pobedy", „pentru victorie”, în traducere. Printre manifestanți sunt și câțiva care și-au lipit „Z” și „V” pe haine. Ei formează nucleul dur al manifestației, se vede după limbajul corpului și după cât de tare strigă pentru Rusia și Putin.

Pe margine, poliția observă atent. Suntem doar niște străini care fumează o țigară pe margine. Pe fundal se aude Despacito, cântată dintr-o piață, iar vizavi de demonstrație un chitarist înfrigurat de stradă își pregătește meticulos numărul.

Intrăm în vorbă cu el. Știe engleză și se entuziasmează că suntem români. A fost la Cluj, București, Brașov, i-a plăcut în România. Îl întrebăm ce cântă de obicei. „Cântece rusești, multe tradiționale”, spune. Ia chitara în mână și ne cântă și nouă ceva.

I'm a creep
I'm a weirdo
What the hell am I doin' here?
I don't belong here
I don't belong here

A ales „Creep”, de la Radiohead.

Tiraspol arată ca orice alt oraș sovietic: are bulevarde late și piețe mari, o statuie a lui Lenin (modelată după o statuie construită în 1970 în Berlinul de Est, înlăturată în 1992), Monumentul Flăcării Eterne și statuia generalului rus Suvorov, în jurul căruia s-au adunat protestatarii.

„E demonstrație, nu protest”, ne explică cineva. „Suntem aici pentru susținerea Rusiei în războiul cu Ucraina. Russia all the way”, ni se transmite într-o engleză aproximativă.

Doar că azi, pe Google Maps, pe pagina Monumentului Tancului, oamenii postează, în loc de fotografii cu tancul în sine, poze cu distrugerile armatei ruse în Ucraina, pentru ca și oamenii din Transnistria să știe ce se întâmplă dincolo de granița lor.

În românește te înțelegi cu oamenii mai în vârstă, care au învățat limba înainte ca regiunea autoproclamată să fie separată de Republica Moldova, în 1992.

Demonstrația durează puțin sub două ore, iar oamenii se împrăștie pașnic, ca la un semn.

Sub cerul întunecat de primăvară timpurie, pe sub câțiva fulgi timizi de zăpadă, oamenii din Tiraspol, oraș aflat la confluența intereselor a trei state (Republica Moldova, Rusia și Ucraina), își văd de viață: merg la piață, își plimbă câinii și speră că războiul aflat în desfășurare la câțiva kilometri de orașul lor nu le va schimba și lor iremediabil viața.

La o cafenea din apropiere o fată ne spune, pe jumătate în românește, pe jumătate în rusă, că îi e teamă că tancurile vor trece și prin fața blocului ei, în scurt timp.

„Eu sunt pentru Ucraina”, ne scrie pe telefon, cu Google Translate, chestie care ne cam emoționează. Are doar 18 ani.

Un vânzător de murături în piața din Tiraspol. O tânără dintr-o cafenea șic. Un cântăreț boem de stradă. Manifestanți pro-Rusia. Un tânăr din regiunea transnistreană care visează Europa. O localnică dornică să ajute și să dea indicații, să nu ne pierdem pe acolo.

Toți acești oameni cu care PressOne a reușit să comunice la Tiraspol au spus că pe ei îi preocupă mai degrabă ziua de mâine și cum vor trăi de aici încolo, decât războiul propriu-zis. Îngrijorările lor nu sunt cu nimic diferite de cele ale locuitorilor din Chișinău sau, de ce nu, din România.

Locuitorii Tiraspolului nu vor să vorbească însă prea deschis despre ceea ce ce întâmplă în lume. Discuțiile trezesc suspiciuni, privirile se schimbă și ceea ce Aleksandr numește „teama de a vorbi liber” stă mereu între ei și un interlocutor străin.

Și la miting atmosfera e tensionată, scandările rezervate, și, cu excepția câtorva participanți care fâlfâie steaguri și poartă broșe cu steagul Rusiei în piept, oamenii par mai degrabă să observe decât să participe la eveniment.

Chiar și așa, telefoanele filmează. În cafenelele din Tiraspol dai peste wi-fi la tot pasul - informația e acolo și fiecare o filtrează în felul lui. Dar izolarea de care se tem locuitorii orașului, și care nu ține de ei, ci mai degrabă de un context geopolitic asupra căruia vânzătorul din piață, fata de la cafenea sau bătrâna care așteaptă autobuzul au prea puțin control - nu este, în 2022, decât formală.

La câțiva kilometri, la Tighina, aflăm că „Prima etapă a lucrărilor de conservare / restaurare a cetății Bender” se desfășoară cu sprijinul financiar al Uniunii Europene. Proiectantul e o firmă italiană, subcontractorul e o firmă din Turcia.

„My dear, thank you for being here”, spune și un post-it dintr-o cafenea din piața Suvorov.

Cu alte filtre, Tiraspol pare o uriașă casă de păpuși umplută cu ce obiecte s-au găsit. Un Lenin, o stație de autobuz-caleașcă și tot așa. E kitsch, dar nou și curat. Mult mai ordonat comparativ cu Chișinăul, de exemplu. Oamenii sunt pro-ruși, dar panourile publicitare și posterele, felul în care sunt îmbrăcați tinerii, mersul lor, toate se vor a fi occidentale.

Aleksandr și Ștefan: viața a două generații diferite în Tiraspolul de astăzi

Aleksandr are 32 de ani. Spune despre el că e transnistrean și că e mândru de asta. Bonus, adaugă, „aici e cea mai bună mâncare din lume”. Dar tot ar pleca. Unde? îl întrebăm. „Spre Europa”. Îi plac Germania și Austria, așa că s-ar duce oricând acolo. Pentru bani?

Scenariul ideal pentru locuitorii regiunii separatiste este alături de Federația Rusă, dar și de Europa. A doua parte din această frază, oamenii de acolo, din regiunea autoproclamată, o spun mai șoptit.

Din Tiraspol, Moscova are susținere totală, dar, dacă se poate, transnistrenii ar vrea să fie lăsați să se înțeleagă și să facă afaceri și comerț și cu alții. Economia e „cam așa și-așa acum”, mai spune Aleksandr.

Nu s-ar duce la luptă pentru Rusia. Atunci cum înțelegi tu războiul ăsta? îl întrebăm.

Vorbește însă el românește, destul de bine. Luăm un borcan de sfeclă cu 30 de ruble transnistrene.

Prețurile în regiunea transnistreană „nu-s prea frumoase”. Un salariu bun în Transnistria e de 4-5 mii de ruble de-ale locului, evaluează Ștefan.

Îl întrebăm ce perspective au tinerii din Transnistria care vor să-și facă o familie. „Cam greu. Când era legătură, totul era bine”. Ștefan se referă la legăturile cu vecinii, inclusiv Ucraina. Cu doar două zile înainte, un pod care lega regiunea transnistreană și Ucraina a fost aruncat în aer.

Pentru vânzătorul transnistrean din piață, bunăstarea se traduce simplu: prin mașini. Când e circulație, când trec tirurile și camioanele, e comerț. Când nu, Transnistria suferă. „Când se rup legăturile, e tare rău și greu.”

Locuitorilor din Transnistria le pare rău de ucraineni? îl mai întrebăm pe Ștefan.

Dar cei tineri sunt cu Rusia sau ar vrea Europa? „Cine și cum”, vine prompt răspunsul. Adică și-așa, și-așa. Vânzătorul din piața din Tiraspol susține că el e bine informat. Și asta îi place.

„Mie îmi place că aici aud tot ce se spune. Aud și ce spune Polonia. Și ce spune Franța. Și ce zice Rusia. Cu părere de rău, unii aud doar ce spune Ucraina. Asta nu-mi place. Așa îi rău. Ai minte? Uită-te, gândește-te. Să fac numai ce-mi arată unul singur, asta nu-i bine. Cum spun rușii, abâlvanie (n.r. termen aproape indescifrabil) Adică să nu fii bou uituc”, ne lămurește râzând Ștefan.

Oamenii ar trebui să li se spună lucruri și apoi să fie lăsați să-și facă propriile păreri, mai spune și gesticulează larg bărbatul și arată spre toată piața. Dar Chișinăul și oamenii de acolo cum se văd din piața din Tiraspol?

Locuitoare din Tiraspol: „Eu vreau să văd distracție, nu cum se omoară oamenii”

Ce doriți dumneavoastră? ne întreabă o femeie, pe stradă. Ne-a auzit vorbind, așa că presupune poate că suntem moldoveni. O întrebăm ce autobuz putem lua din Tiraspol spre cetatea Tighina (n.r.parte din sistemul de autoapărare al Moldovei Medievale, redenumită de turci Bender). „Tighina, numărul 19”, ne răspunde. „Unu și nouă”, adaugă, să fie sigură că ne urcăm în autobuzul care trebuie. „Sau 20. Doi și zero”.

Se scuză cumva că e puțină lume pe străzi, pentru că e duminică. Insistă cu întrebarea de unde suntem, așa că îi spunem că suntem români.

„Noi suntem moldoveni. Așa bine românește nu cunoaștem”, se scuză, parcă, din nou. O asigurăm că vorbește bine și înțelegem tot.

- Vorbiți bine, foarte bine.
- Ne stăruim, mă rog.

Odată schimbate „amabilitățuri”, trecem la lucruri mai serioase. „Azi e miting în legătură cu războiul. Cu susținerea Rusiei. Toți fac sancțâi (n.r. sancțiuni) împotriva Rusiei. Dar noi aici o susținem.”

Tot Tiraspolul susține Rusia sau doar cei care au ieșit duminică în stradă? „D-apăi tot Tiraspolul nu poate să iasă” (râde)

La Tiraspol, ne mai spune doamna, emit televiziuni pro-ruse, moldovenești, dar și ucrainene. „Eu nu privesc nici moldovenesc, nici rusesc. Caut ceva de distracție, numa nu război la televizor. Vreau să văd distracție, nu cum se omoară oamenii”.

Iaca și 20 merge spre cetate, ne arată spre un microbuz care tocmai a oprit la câteva zeci de metri. O luăm la goană și facem semne spre șofer, de zici că fugim pentru viețile noastre. Doamnei îi facem semn din microbuz. Nici măcar n-am întrebat-o cum o cheamă. Se face seară la Tiraspol și nu vrem să riscăm să rămânem fără transport.

Șoferul se uită contrariat la noi și ne spune în moldovenește cât ne costă drumul de la Tiraspol la cetate, peste pod, peste Nistru și, din nou, aproape de orașul Bender.

Când coborâm, ne cheamă la el, să ne zică ceva. „Aveți grijă. Trebuie bani de-ai lor”, zice. „Avem, suntem bine”, replicăm.

- Aveți grijă, bine?
- La ce?
- La tot. Nu vorbiți românește. Vorbiți engleză și încet. Grijă cu pozele. V-am zis, cu tot.

Pare că s-a enervat. Îl ținem oricum în loc, așa am făcut toată ziua, cu toate microbuzele în care ne-am urcat. Așa că mulțumim și ne depărtăm. Trecem peste o cale ferată cu piciorul. După podul peste Nistru care leagă Tiraspolul și orașul Bender ne simțim oricum mai în siguranță.

În regiunea separatistă transnistreană sunt staționați, se crede, în jur de 1.500-1.700 de soldați ruși, care țin încă prezentă amintirea armatei a 14-a. Generic, sunt cunoscuți ca GOTR, Grupul Operațional al Trupelor Ruse.

Alte câteva sute, 400-500, sunt așa numite trupe de menținere a păcii, Transnistria fiind primul astfel de experiment făcut de Federația Rusă. A urmat regiunea Nagorno-Karabah din Caucazul de Sud, unde de asemenea au fost trimiși militari ruși, să „asigure” pacea.

În jur de 15.000 de soldați locali ar avea regiunea Transnistreană, cantonați în câteva baze militare la care accesul este strict interzis.

Câteva fotografii făcute de reporterii PressOne arată cazărmi dărăpănate și mijloace militare de transport vechi. Rămân însă temeri că regiunea separatistă ar putea fi aruncată ca un zar de Vladimir Putin în războiul său cu Ucraina, însă deocamdată nimeni nu știe exact ce adăpostește republica autoproclamată.

„Monitorizăm situația din regiunea transnistreană. Nu avem informații despre schimbări semnificative acolo. Dar, bineînțeles, este un subiect de vulnerabilitate.

Vă amintesc, pe teritoriul țării noastre în mod ilegal se află trupe ale Federației Ruse, de decenii. Acest lucru înseamnă o vulnerabilitate. Nu avem informații acum care ar confirma că există intenții ca aceste trupe să fie implicate în acțiunile militare din Ucraina.

În această regiune nu avem cum să ne simțim în siguranță, mai ales după ce vedem acest război în Ucraina”, a transmis recent președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, după discuțiile purtate la Chișinău cu secretarul de Stat american, Antony Blinken.