Românii și respectul

Ce e respectul? O întrebare simplă. Un răspuns complex.

Aș începe prin a spune că e una dintre valorile noastre de bază, aici, la PressOne. Încercăm să respectăm puncte de vedere diferite și să le oferim o platformă de exprimare – sigur, atunci când acestea nu sunt extreme, cum prea des se întâmplă în ultima perioadă.

Poate nu ne dăm seama, dar o mare parte din luptele ultimului deceniu s-au axat în jurul noțiunii de respect. Respectul egalității în drepturi a cetățenilor aceluiași stat. Respectul față de cei care n-au fost respectați până acum – practic, nu doar drepturi egale, ci și tratament egal. Dar respect și față de valorile care au clădit o societate mereu mai bună, fără de care noile dezbateri n-ar fi fost posibile.

Respectul unui punct de vedere diferit, cât timp acesta nu duce la victime de orice fel. I-am întrebat, de altfel, pe români ce cred ei despre respect, și ne-au și răspuns (chiar merită văzut).

Când respectul duce la nevroză

Din păcate, această imensă dezbatere planetară despre respect a îmbrăcat prea des hainele urii, ale disprețului reciproc. Și s-a ajuns chiar la o oboseală: cei de la care se pretinde respect nu se simt respectați la rândul lor: sensibilitățile tuturor sunt călcate în picioare în numele binelui comun, fără să ajungem vreodată la o înțelegere cu privire la ce înseamnă, de fapt, acest bine comun.

Nimic nou sub soare. Atâta doar că, fără să ne dăm seama, azi am ajuns spre finalul acestei lupte, iar multora li se pare că noile domenii în care trebuie să arătăm respect sunt „prea mult”.

Ciudat moment din istorie în care civilizația umană face o nevroză (pe alocuri, nu peste tot) tocmai când a ajuns aproape la capătul bun al unei lupte de secole, de milenii chiar, fiind aproape de acea societate în care fiecăruia i se recunoaște dreptul la respect. Cât nu încalcă drepturile celuilalt, țin s-o spun, pentru că imediat apar unii să comenteze.

Sigur, respectul se câștigă de cele mai multe ori prin vehemență și lege, sau chiar la tribunal. Uneori, culmea, chiar printr-o lipsă de respect față de vechile norme, de vechiul status-quo. Respectul se câștigă abia atunci când ceilalți sunt forțați să-și dea seama că ți-l datorează.

Din nou, nimic nou sub soare. Și românii au trebuit să-și câștige respectul, acum peste un secol, chiar prin forța armelor și prin abilitatea de diplomat a unei regine. Au avut și mult noroc, să recunoaștem.

Cu toate minusurile, trăim într-o societate sensibil mai bună decât cea de acum un secol, oricât ar privi unii la ea cu nostalgie. Nu una perfectă, în niciun caz, dar una care a progresat.

Sigur că mai e mult până departe, dar ar trebui să facem un pas înapoi și să ne uităm la cum eram acum 20 de ani, acum 40, 60, 100 de ani. Cât de greu era pentru cea mai mare parte a cetățenilor români să primească respect – să aibă măcar dreptul la el? Cât de puțin contau părerea lor, demnitatea lor, visurile lor? Cât erau de liberi să se afirme sau să-și decidă viețile?

Se va vorbi mult despre respect de acest 1 decembrie, tot așa cum s-a promis mai bine de 100 de ani: că minoritățile etnice vor fi respectate în noul stat. Că interesele regiunilor istorice vor fi respectate și concret reprezentate în Parlamentul țării. Că poporul va fi respectat și el, dându-i-se un cuvânt de spus nu doar în urma faptelor de arme, ci tocmai în locul lor. Că femeile vor avea drepturi egale cu bărbații. Că simplul cetățean nu e mai prejos de cetățeanul-funcționar. Și așa mai departe.

Am putea avea impresia că nu am progresat, că aici nimic nu merge înainte, ci bate pasul pe loc. Nu e așa. Oricât de mult ne repugnă statul român azi, realitatea e că nu a bătut pasul pe loc, și nici nu a regresat. Doar că nu a progresat pe cât ar fi putut s-o facă. Și statul este doar expresia cetățenilor care-l formează – a noastră, clar.

Sigur, e greu să respecți niște români care ajung demnitari ai statului român, dar se poartă nedemn. E greu să respecți un politician care-și minte în față electoratul ca să fie ales, doar ca să-și schimbe la 180 de grade poziția când i-o cere interesul. De fapt, acest individ nu mai e un demnitar, ci un nedemnitar al statului român. Indiferent cât de sus în stat s-a cocoțat, el de fapt este cel mai de jos dintre toți, cu adevărat vrednic de dispreț.

E și mai greu să vorbești de respect când sistemul clădit de toți acești nedemnitari atrage sute de mii de oameni care formează o clică privilegiată, bazată pe dispreț. Dar nu-i nimic, nu mă voi mai concentra asupra lor astăzi. Pentru că nu ei vor schimba România în bine.

Adevăratul respect

Se tot spune despre România că e o țară care ia totul la mișto. Până la un punct, așa și e. Dar am cunoscut chiar și numai în acest an mii și sute de mii de români care nu iau totul la mișto. Care se respectă pe sine și îi respectă și pe ceilalți.

Vorbesc de miile de medici, asistente medicale și personal medical care n-au dat bir cu fugiții în fața celei mai dure pandemii din istoria modernă a României și care și acum își petrec zilele îngrijind mii de români în condiții grele, uneori riscându-și chiar viața.

De milioanele de români care au respectat măsurile sanitare și s-au vaccinat, în ciuda unui uriaș val de dezinformare aruncat asupra lor pe toate canalele și a unor politicieni criminali care au trimis mii dintre alți români direct în morminte.

De miile de profesori care, puși în fața unei situații dificile, au știut cum să rămână interesanți pentru elevii lor, chiar și online. De miile de români din ONG-uri care se zbat să compenseze lipsa de acțiune a celor menționați câteva paragrafe mai sus.

De milioanele de români care lansează afaceri creative sau trag din greu la job ca să-și poată plăti taxele, un trai mai bun, visurile. De românii care trudesc, clădesc, care ridică, speră, inovează cu adevărat. De românii neștiuți care pur și simplu fac lumea mai bună în jurul lor, indiferent că fac asta de o viață întreagă în același sat sau în cartierul lor, sau chiar s-au întors din străinătate ca s-o facă.

Ba chiar și de străinii care apreciază ceea ce noi încă nu știm să apreciem la adevărata valoare.

Despre toți aceștia am scris în ultimul an – și sunt, de fapt, mult mai mulți decât am exemplificat eu mai sus prin niște linkuri.

Știu, știu că e mult mai ușor să-i vedem pe cei care nu și-au făcut treaba. Să avem impresia că ei sunt majoritari: nedemnitarii, șpăgarii, cei fără chemare, nesimțiții. Din păcate și noi, la PressOne, suntem forțați să scriem des despre ei, pentru că nu putem lăsa nesancționat comportamentul lor.

Dar țara asta merge înainte trasă de cei din prima categorie. Și scriem des despre acești oameni, pentru că ei sunt viitorul acestei țări. Când ne uităm la ei, să ne gândim că numărul lor crește, de fapt, în fiecare an care trece. Dacă România de azi e mai bună decât România de acum 5 ani și mult mai bună decât România de acum 10 ani, li se datorează lor. Și alături de ei suntem, îndrăznesc să scriu, și noi.

Acești oameni care mișcă România înainte nu țin prima pagină a ziarelor. Rareori vei citi despre ei în presă. Și mai rar îi vei vedea la televizor. Mulți fac bine strângând din dinți, iar rostul nostru este să-i facem cunoscuți și să-i ajutăm să primească ajutorul vostru, convingându-vă și pe voi că nu sunteți singuri, că împreună suntem acea masă critică în stare să reformeze cu adevărat România.

Chiar dacă nedemnitarii nu ne respectă, trebuie să ne respectăm pe noi înșine și să nu cedăm. Să continuăm cu încăpățânare să ne luptăm pentru o societate românească bazată pe respect față de lege și de individ. Nu-i o luptă ușoară. Dar dacă îi ajutăm pe cei care promovează această valoare în societatea românească, ne vor ajuta și ei pe noi și împreună vom ieși învingători.

Acesta a fost spiritul de la 1 decembrie acum mai bine de un secol. Respectul se câștigă, e adevărat. Dar e și datorat.

Ar fi bine să nu uităm asta pentru secolul care ne stă în față.

PS. Mi-aș dori să putem scrie și anul viitor despre multe astfel de povești care arată ce merge bine în România. Realitatea e că doar cu ajutorul vostru vom putea face acest lucru.

Avem deja sute de susținători care ne respectă munca și donează lunar o mică sumă pentru a ne permite să ne facem treaba. Le mulțumim tuturor acestora, din inimă. Sprijinul vostru contează poate chiar mai mult decât vă imaginați.