Christine Thürmer: Călătorul Total (partea a doua)

Pentru cei care nu știu cine este și de ce Christine Thürmer e numită Călătorul Total, vă recomandăm să citiți prima parte a acestei povești.

Sighișoara, 18 septembrie 2021

Plouă mărunt și rece. Urc scările în orașul vechi, unde Christine a tras aseară târziu la o pensiune. De dragul meu, azi și-a luat o zi de odihnă, mai ales că va ploua mult și bine, iar pe Via Transilvanica nu e tocmai o fericire să frămânți noroaie prin păduri pustii. Ne-am revăzut ca doi vechi prieteni. Era nevorbită de o săptămână, așa că s-a apucat să-mi povestească în rafală ultimele ei aventuri, nu înainte de a mă avertiza.

“Fii atent la mine și vezi cum te orientezi. Trebuie să facem în așa fel, încât să nu umblăm azi mai mult de 2 kilometri în total, da? Sunt sătulă de mers pe jos. Și, te rog eu frumos, găsește la prânz un restaurant să mâncăm ceva bun, neapărat cu multă carne, fac eu cinste. Acum, hai să-ți zic ce am pățit cu apa.

La un moment dat, am rămas fără apă în pustiu și muream de sete. Am dat peste niște oameni și le-am cerut. Mi-au făcut semn să stau un pic. Un bătrânel sfrijit a dat fuga într-o coșmelie și a venit de acolo zâmbitor cu un flacon de 2 litri, un pic murdar, conținând un lichid nu tocmai cristalin. El și tanti au început să zâmbească cu gurile lor știrbe și să se frece simultan pe burtă zicând “apa bună”. Le-am mulțumit, apoi am plecat zâmbind, n-am vrut să beau de față cu ei, fiindcă aveam ușoare îndoieli.

Dar setea a biruit. Când mi-au ieșit din raza vizuală, am desfăcut sticla și am băut cam 3 guri mari, hulpave, de om rătăcit în deșert și proaspăt ajuns la o oază. Jur că era să mor pe loc. Apa avea un gust puternic de petrol, fier, sulf și mâl. Pe scurt, era de-a dreptul groaznică. Stomacul mi s-a contractat, după care a dat afară apa, cu tot cu fostul meu mic dejun și batonul de ciocolată înghițit din urmă cu două ceasuri. Au început să-mi umble gânduri negre prin cap. Sigur am dat peste doi nebuni care urăsc turiștii, deci și-au propus să-i otrăvească. Cine știe ce substanțe or fi băgat în apă? O să fac ulcer, ba nu, o mor de cancer la stomac, precis…”

“N-o să crapi, Christine, relaxează-te. Oamenii erau de treabă și voiau doar să te vindece, nu să te otrăvească. Ți-au servit o apă specială. În zonă există izvoare naturale de apă minerală, cu gust sulfuros, care seamănă cu petrolul, dar nu e. Se cheamă apă de borcut și unele se folosesc drept tratament în gastrite sau ulcere duodenale.”

“Vezi? Asta e problema cu Via Transilvanica. E diferit de alte trasee, e un drum viu și imprevizibil. Pățești tot felul de chestii. Nu știi niciodată peste ce câini de stână dai după colț. Sau, Doamne-ferește, un urs. Trebuie să fii mereu în alertă, cu mâna pe sprayul cu piper. Dacă ai vreo criză existențială și doar vrei să mergi mecanic și previzibil, fără șocuri și urme de urs la tot pasul, mai bine alegi un drum cuminte, cum ar fi Camino del Norte sau altceva.

Via Transilvanica nu e pentru suflete slabe, e cu aventuri, mai ales dacă ești străin și nu te poți înțelege cu oamenii decât cu Google Translate. Noroc cu Ana, care mi-a făcut un text standard în românește, de trimis la pensiuni, prin SMS, pentru rezervare. Dacă au loc și mă primesc răspund cu DA, dacă nu, cu NU. Uite o idee cât de cât salvatoare.

Apropo de crize existențiale, hai să-ți zic cum a început totul. A început cu un șoc. Până nu te scutură viața un pic nu te trezești, dormi ca o momâie, legănat de un confort periculos. Crezi că ești viu, dar te îndrepți senin spre moarte clinică. La fel, la Dumnezeu și la credință nu ajungi din prea bine și prea frumos, ci tulburările majore sunt cele care declanșează marile frământări.

În viața asta am lucrat cu totul doar 10 ani, dar am lucrat îngrozitor de intens. Eram manager la o companie mare, conduceam un BMW, pe scurt eram o femeie de succes, într-o permanentă ascensiune pe scara socială. Făceam o cârcă de bani. Din ce? Eram un soi de pompier managerial. Salvam firme de la faliment, le repuneam pe linia de plutire făcând ce trebuia făcut, adică treburile murdare, dând oameni afară, tăind salarii, schimbând conducerea etc.

Cu alte cuvinte, eram un mercenar lipsit de milă și scrupule. Problema e că, după restructurare, toți vor să scape de tine, fiindcă ai devenit sinonim cu coșmarul lor. Dar eu încă nu știam acest lucru.

Într-o bună zi, mi-am cumpărat echipament de top și, fiindcă se apropia 9 iulie, ziua mea de naștere, mi-am făcut cadou o excursie în America. Nu voiam să fiu în firmă de ziua mea și toți să îmi zâmbească ușor strâmb, din pură obligație. Mă interesa viața de noapte din San Francisco și voiam să reiau dialogul cu mine însămi, umblând prin Parcul Național Yosemite. Acolo m-a pălit revelația, iar viața mea a luat o turnură cu totul neașteptată.

Era o seară frumoasă, ședeam liniștită lângă cortul meu scump când a apărut o gașcă de ciudați: băieții erau slabi, bronzați, îmbrăcați simplu și având cu ei un bagaj minimalist. Arătau complet diferit de americanii clasici, burtoși, bând bere lângă grill, pe gazoanele lor frumos tunse.

Oamenii ăștia jegoși, arătând a boschetari, emanau o energie și o stare de libertate cum nu mai văzusem în viața mea. M-au intrigat în așa hal, încât am ținut neapărat să stau de vorbă cu ei, neștiind că acest lucru urma să-mi schimbe radical traiectoria vieții, fiindcă nu mi-am imaginat niciodată că se poate trăi așa pe lume.

Mi-au zis: ‘Suntem călători de anduranță, pasionați de diverse trasee de lungă distanță, iar acum mergem pe toată coasta Pacificului, de la granița cu Mexicul până la cea cu Canada, adică un total de 4277 kilometri.’

Fraza asta m-a lovit în moalele capului, am căzut pe gânduri zile în șir. Am început să visez că vreau și eu să fac chestia asta, pentru restul vieții. Apoi, în următorii doi ani am mai lucrat doar cât să pun bani la ciorap înainte să mă retrag complet din vechea mea viață, la vârsta de 40 de ani. Dar de fapt, pe nepusă masă, într-o bună zi m-am trezit dată afară.

Și asta nu a fost totul. Nu multă vreme după aceea, un bun prieten arhitect, cu doar 10 ani mai în vârstă decât mine, a făcut un atac cerebral. Nu mai putea vorbi, înghiți, iar peste noapte s-a transformat într-un copil neajutorat, la doar 46 de ani. Cum acum aveam timp, l-am hrănit cu lingurița în spital și deodată au început să mă sâcâie acele întrebări inevitabile, enervante. Cum adică ți se poate schimba viața într-o clipită? Cu ce rămâi, ce contează de fapt? Banii? Poziția socială? Succesul? Într-o seară m-au chemat de urgență la spital. Prietenul meu mai făcuse un atac cerebral, ultimul. Apoi s-a stins de tot. M-a cuprins o tristețe imensă.

În cele din urmă, mi-am dat seama că Dumnezeu tocmai îmi trăsese două șuturi în fund, să se asigure că-i pricep mesajul: “Fato, ia-te și așterne-te la drum, fă bine și trăiește-ți visul până nu e prea târziu”. Îi mulțumesc până azi.

Așa a început totul, cu un prim pas, pe un prim traseu. Au urmat mii de kilometri, tone de aventuri, apoi cărțile de succes, conferințele, iar povestea continuă și azi, fiindcă lumea e mare, interesantă, iar poate cel mai frumos lucru cu putință e să umbli aiurea prin ea, știind că poți face asta un an întreg cu doar două bețe, boarfele de pe tine și cele 5 kilograme din spate, care îți asigură tot strictul necesar. Așa a fost, acum știi.”

O vreme am tăcut. Apoi mi-a venit să plec. Doar că promisesem un prânz împreună. Sighișoara e ca o bombonică fondantă. Mică și dulcică. Oricât ne-am străduit, cred că totuși, am făcut mai bine de 2 kilometri pe jos.

Nu am ratat nici una din străduțele centrului vechi cu casele colorate și arhitectură medievală, am urcat pe scările din lemn conducând spre școala, biserica din deal și cimitir, am râs de toate magazinele kitsch cu Dracula, am dat peste dobașul orașului angajat de primărie să facă anunțuri în gura mare, pentru atmosferă, ba chiar am trecut râul, să bifăm și biserica ortodoxă, unde Christine a aprins o lumânare.

La final, am tras la restaurantul din fosta casă a lui Vlad Dracul, unde am comandat un platou imens cu cărnuri, cârnați, mici, cartofi și murături. Am înfulecat fără rușine și regrete, apoi iar ne-am despărțit râzând tare, ca într-un film italian caraghios.

Eu urma să plec în Sicilia și aiurea, ea urma să se aștearnă din nou la drum, să exploreze Terra Saxonum și urmele lăsate de vechii sași. Mai avea de umblat sute bune de kilometri vreme de o lună încheiată până la punctul terminus – piciorul podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta Turnu Severin, unde pe toți drumeții îi așteaptă, gata înfiptă în curtea muzeului, borna finală a traseului.

Tășuleasa Social, Piatra Fântânele, 19 octombrie 2021

Ieri a fost o zi istorică. Christine a fost prima femeie din lume care a încheiat cu bine toată Via Transilvanica. Cu un GPS agățat de gât, a parcurs întregul traseu însumând 1400 de kilometri, chiar și pe porțiunile încă nemarcate din județele Alba și Hunedoara. Cum Alin și Ana sunt fanii declarați ai Christinei, au traversat cu mașina țara de la nord la sud și înapoi, doar ca s-o însoțească la Drobeta Turnu Severin pe ultimii doi kilometri, până la ultima bornă, iar apoi să o aducă la bază, în campus. S-a lăsat cu presă, televiziune, discursuri și bineînțeles, multă emoție.

În această seară la Tășuleasa e fierbere, ca de obicei. Iulia și Ana pregătesc cu emoție două live-uri cu Christine, primul în engleză, al doilea în germană. În rest, pe aici mai sunt muncitori, voluntari și sculptori. Se întind mese, se strâng. Eu am venit să-mi revăd vechii prieteni și să o aduc pe Christine la noi acasă, la Cluj, pentru două zile, înainte să zboare spre Berlin. Mi-a șoptit ca neapărat să-i aduc ciocolată, fiindcă aici, la Tășu, s-a terminat, or asta e o adevărată tragedie.

Acum stăm cu toții în bucătărie, mâncăm brânzeturi cu pâine și struguri, bem vin moldovenesc și povestim de toate cele de pe drum, la grămadă. Sărbătorim! Alin îi arată Christinei reportajul TVR din Drobeta, iar Ivan Ivanov, sculptorul bulgar rezident la Tășuleasa îi prezintă premiul – o lucrare personalizată, din andezit, de 6 kilograme.

Christine își ține borna în brațe și o leagănă, exact ca fetița din salina din Praid pe pruncul Isus. Veselia e maximă, poveștile curg gârlă, iar seara se face încet, una cu noaptea.

Dimineața se deschide, la ofertă, cu un soare aspru de toamnă, care promite să se îmblânzească mai încolo și să topească bruma. Stăm cu Christine pe băncuță, ca doi șerpi, colectând ultimii dinți de lapte ai soarelui, în vreme ce Puck latră de nebun, chemându-mă să ne jucăm cu mingea. Ne reluăm poveștile de unde le-am lăsat. Îmi descrie ce-a mai văzut, peste ce oameni a mai dat, ce aventuri a mai trăit și cât amar de noroi a putut frământa în picioare prin Mehedinți, unde a plouat-o vreme de o săptămână.

Christine soarbe dintr-un ceai, pare împăcată și fericită. Ronțăie cubulețe de ciocolată. Fata asta e o ciudățenie din toate punctele de vedere. Nu se plânge de nimic, nu o dor picioarele, are zero aere de vedetă, deși pentru mii de oameni care o citesc și o urmăresc zi de zi e mai tare decât un film bun, în desfășurare. Cineva a chiar numit-o “my personal Netflix”.

Nu bea niciodată cafea, i se pare o fiță inutilă. Deși vine din patria berii, nu bea deloc bere. Vine dintr-o țară bogată și, cu toate acestea, nu dă doi bani pe obiecte, pe îmbrăcăminte, pe nimic. Peste toate, este foarte inteligentă, cultă, plină de autoironie și umor. Pe scurt, e o plăcere să-i ții companie. O rog să-mi explice puțin relația ei cu lumea materială, fiindcă e limpede – nu poți călători cel puțin 7-8 luni pe an prin toată lumea fără bani.

“Trăiesc exact așa cum călătoresc pe poteci de anduranță, adică foarte minimalist. Pur și simplu mă enervează consumerismul, obiectele, posesiunile și urăsc să cheltui bani fără rost. În schimb, nu mă deranjează să-i adun, haha!

Puțină lume știe despre pasiunea mea secretă, pe care o cultiv de la 20 de ani – speculația la bursa de valori. Investesc în acțiuni, cumpăr și vând, ascult mereu podcasturi pe acest subiect, mă informez și caut să fac mutări inteligente. Am cumpărat mereu la timp, în vremuri de criză, iar acțiunile mele tot cresc. Drept urmare, uneori îmi fac de cap. De exemplu, dacă am avut o zi bună la bursă, sunt gata să dau suma exorbitantă de 100 de lei pe noapte la o pensiune șic din România și să-mi fac cinste cu o masă copioasă. În rest, pot mânca zile-n șir în cort doar paste cu brânză.

La conferințe, am mereu cortul lângă mine, îmi prezint echipamentul și arăt imagini răpitoare de prin diverse locuri. Publicul face ochii mari și își imaginează cum îmi pun eu cortul pe un deal deasupra unei păduri, doar ca să fac un foc romantic, să privesc apusul, iar apoi stelele. Nici vorbă. Mi-l pun acolo, fiindcă doar în acel loc am găsit 4G și pot intra pe bursă, să verific câți bani am făcut azi, nefăcând altceva decât să mă plimb liniștită prin lume. Nu că e frumos? Sunt mult mai pragmatică decât își imaginează lumea, crede-mă.

Altădată însă, pot fi de o zgârcenie absolut patologică. O să-ți dau un singur exemplu. Am călătorit odată între punctele extreme ale Europei, adică de la vest la est și de la sud la nord. Pe final, a trebuit să trec toată Norvegia până la North Cape, punctul extrem. Ce mă scoate din sărite la Norvegia nu este doar frigul, ploaia și vântul, ci mai ales, sunt prețurile. Dar era ziua mea și mi-am zis că, la naiba, trebuie să mă cinstesc cumva.

Mă uit pe hartă și văd că la 45 de kilometri există o benzinărie cu un mini-market. Îmi zic: va fi o zi lungă rău, dar musai o fac. Așa că trag ca nebuna, ajung ruptă la benzinăria vieții, cu o jumătate de oră înaintea închiderii, apoi mă duc ață la raftul cu ciocolată. Ei bine, cea mai ieftină ciocolată de 100 de grame nenorocite costă 5 euro… Nu se poate! Ăsta e jaf curat! N-o să dau în viața mea atâția bani pe o ciocolată, nici să mor. Iată cum, de ziua mea, m-am cinstit seara în cort cu pâine și brânză, dar măcar am rămas cu demnitatea neștirbită. Iar Norvegia am părăsit-o fără regrete.”

Înainte de plecare, apar și Tibi și Alin să își ia rămas bun și să facă niște poze alături de Christine. Îi ia zdravăn pe după umeri, ca un unchieș ușor ciupit, la o nuntă de țară. Cu Tibi vrea neapărat să-și facă o poză ținând în mână exemplarul din cartea 27 de pași în engleză, pe care l-a dus în rucsac atâția amar de kilometri și din care mai are de citit doar ultimele 20 de pagini. Bine că și-a tăiat periuța de dinți în două să facă economie la gramaj, însă a cărat cu ea o carte, plus un pumnal mare, cu mâner de os și teacă de piele, primit de la o proprietară de pensiune din Cugir… Via Transilvanica este, iată, un drum imprevizibil.

Cluj-Napoca, 21 octombrie 2021

Toate chestiile mișto pe care, cu o exaltare suspectă, i le-am vândut Christinei despre minunatul oraș festivalier Cluj Napoca, situat, de fapt, într-o groapă și despicat în două de un râu dubios, unde pescărușii își dispută cu rațele dreptul de a se cocoța pe un cărucior de copil răsărind pe jumătate din apă, oraș unde se construiește alandala, iar primăria emite pe bandă rulantă minciuni gogonate pentru a întreține niște ifose cu pretenții europene, s-au evaporat instantaneu când am nimerit în traficul orei de vârf al după amiezii.

Ei bine, din Pasul Tihuța până la Cluj am făcut 2 ceasuri, iar de la intrarea în oraș până în centru, 45 de minute. Chestia asta mi-a scos efectiv, peri albi. Mi-am dat seama, din nou, în ce oraș aglomerat, prost administrat și disfuncțional locuiesc. Drept urmare, a doua zi, traumatizat fiind, m-am ocupat strict de citit și gătit acasă, lăsând-o pe biata Christine în mila Domnului, să exploreze de capul ei punctele de maxim interes ale capitalei Ardealului, respectiv arhitectură, biserici și muzee.

A apărut seara înfrigurată, moartă de foame și sincer, vag dezamăgită. Am reabilitat-o cu o masă pe cinste, vin bun și tort Pawlowa la discreție. A fost ultima seară în care mai puteam scoate de la ea niște concluzii legate de Via Transilvanica. Iar, cum pofta ei de a povesti e neobosită, a început.

“Cum am mai zis, tot drumul ăsta e o surpriză perfectă pentru curioși, aventurieri, căutători de locuri noi și senzații inedite. Mai mult, poate fi o surpriză majoră pentru orice european sau străin, cred. Problema cu europenii este că ei stau mai degrabă cu capetele întoarse spre vest decât spre est. Mai toți amatorii de trasee de anduranță germani, care vara umplu cu miile malurile Rhinului, știu unde e Costa Brava, însă nu au habar unde e Alba Iulia, deși cele două sunt situate la distanțe aproximativ egale de Berlin, să zicem.

În plus, occidentalii au așteptări clare de la o vacanță pe un drum de lung parcurs și mai sunt și obsedați de poze spectaculoase, gen Instagram. Adică Alpii și peisajele vaste din Laponia dau foarte bine pe social media, însă un peisaj cu căpițe și oi de deasupra comunei Monor oare câte like-uri va genera? Dar casele hidoase de prin sate, colorate alandala și închise cu garduri impunătoare cu lei pe ele? E și asta o întrebare la care merită să cugetăm.  

Estul emană mai mereu o stare de nesiguranță, toate poveștile te avertizează că acolo te poți trezi în situații imprevizibile iar, dacă nu ești pregătit, acestea te pot dezechilibra rău de tot. În același timp, poți trăi emoții copleșitoare pozitive, la fel de imprevizibile. Te poți trezi ba la o pensiune impecabilă, de 4 stele, ba într-un loc unde, ca să te speli, oamenii îți încălzesc, cu lemne, un cazan antic.

De exemplu, poți închiria online o casă tradițională săsească doar pentru tine, renovată la mare artă, iar o tânără vorbind fluent germană să îți predea cheia. Sau poți face glamping pe Valea Cernei, la nivel occidental. Pe de altă parte, nu știi dacă vei mânca bine sau prost, la fel cum nu știi dacă ciobanul își va chema câinii imediat sau e plictisit și se distrează privindu-te câteva minute bune, să vadă dacă te descurci cu ei sau nu. 

Pe undeva, te afli într-o aventură conținând destul de multă pustietate și necunoscut, lucruri care nu sunt pentru suflete neantrenate, pentru oameni care nu sunt dispuși să umble cu orele prin noroaie iscate de tractoarele hoților de lemn. Ca turist străin pe acest traseu ai nevoie de toleranță ridicată pentru necunoscut. Plus ai nevoie de o condiție fizică destul de bună, mai ales prin Bucovina, unde dealurile abrupte parcă nu se mai termină.

Cred că există o teamă subliminală a străinilor față de Europa de est, cu tot ce conține ea. Dacă Via Transilvanica va reuși, în timp, să convingă lumea că este o potecă de anduranță sigură, unde surprizele bune le bat pe cele rele, va avea succes. Dar asta doar timpul poate decide.

Partea frumoasă este că nu e un traseu impus de autorități, de politicieni sau desenat și implementat de străini. Este o idee și o mișcare pornită cu entuziasm din interior, de la români, dintr-un ONG activ, care în ultimii 20 de ani nu a stat cu mâinile-n sân, ci a rulat mereu proiecte de anvergură, deci are o mare credibilitate. Sponsorii apreciază asta și de aceea se implică, fiindcă totul are sens, cap și coadă. Mai ales într-o țară ușor incapabilă să se modernizeze accelerat.

Am fost nu demult pe Via Dinarica, un drum care ar putea fi un echivalent european pentru Via Transilvanica. Am găsit acolo un traseu destul de neștiut, cu toate că poteca e marcată limpede. La un moment dat, traseul conduce peste un baraj. Când să trec, m-a fugărit paznicul urlând la un megafon și amenințând că va cheama poliția dacă nu mă opresc.

Nimeni pe-acolo nu avea habar ce mai e și asta – Via Dinarica. Cândva demult au venit niște tipi, au vopsit un punct roșu înconjurat de alb pe un copac și i-au zis traseu de anduranță. Gata! Problema e că peste tot prin Croația, Slovenia sau Bosnia dai de semne identice pe copaci, deci confuzia e mare.

Pe de altă parte, Via Transilvanica este un drum care ridică întrebări, care te trece, ca printr-o sită, prin paliere culturale atât de diverse, încât pare ireal. De ce sunt pictate mănăstirile din Bucovina atât de frumos? Ce caută în România pietre de mormânt vechi de sute de ani gravate în germană sau în idiș? Ce fel de biserică e aceea care are în vârful turlei, în loc de cruce, o stea sau un cocoș? De unde vine religia unitariană a maghiarilor? Chiar, cum pot coexista pașnic în aceeași țară ortodocși majoritari cu catolici și protestanți de toate culorile, minoritari? Drumul, vezi, te provoacă să te întrebi multe, să cercetezi.

Există un cuvânt la modă în Germania: multi-culti. Eu am găsit în România, cu ajutorul Via Transilvanica statul multi-culti perfect. A fost pentru mine o lecție de istorie neașteptată, m-am simțit neștiutoare și umilită de cât de puține lucruri știam, de fapt, despre țara voastră.

Ca norocul, ghidul este extrem de bine făcut, te învață multe și mai ales, te invită să descoperi detalii de capul tău. Apoi mai este ideea genială a lui Alin – cea a bornelor de andezit, sculptate. Datorită ei, absolut toată lumea știe despre traseu, fiindcă localnicii s-au ocupat să toarne ciment, să pună marcajele, să aducă cu tractorul pietrele astea grele, ciudat sculptate, și astfel, să transforme un sat obscur în ceva semnificativ, demn de un ghid turistic. Povestea cu marea expoziție de sculptură întinsă pe atâția kilometri este o marcă perfectă a acestui traseu care, astfel, își propune să rămână puternic ancorat în memoria colectivă.

Pe de altă parte, nu mi-am imaginat că o țară din Europa poate fi atât de pustie, atât de puțin populată. Și deopotrivă atât de liberă și neîngrădită. Adică, mi-am putut pune cortul în pădure sau la marginea unui sat fără să-i pese nimănui. Cum dorm cu dopuri în urechi, chiar am avut impresia că nu mă deranjează nimeni, haha! Asta nu o poți face în multe locuri din lume, crede-mă.

Eu văd că românii deja s-au pornit la drum. Întrebarea e pe câți străini îi va convinge acest traseu? Și mai ales, cum va arăta Via Transilvanica peste 10 ani? Acest lucru depinde de o grămadă de factori. Depinde cum va fi întreținut drumul, ce o să faceți cu vandalizarea constantă a traseului, cum se va dezvolta infrastructura din jur, ce se va întâmpla când satele se vor depopula și mai rău, plus multe altele.

Oare ce-i va face pe occidentali, care vor mereu să pozeze în salvatorii umanității, să aleagă tocmai acest traseu din sute alte opțiuni? Faptul că pot dormi și mânca în șura unei tanti Ioana și astfel să o ajute direct cu niște bani? Faptul că pot campa în curtea unei biserici fortificate și astfel să ajute preotul la renovarea capelei? Ambele sună promițător dar, în fapt, nu știm care va fi cartea câștigătoare. Cum spuneam, asta doar timpul va decide.

Un lucru însă e clar. Oricât am încercat să promovez trasee din Ungaria, de exemplu, a fost în zadar. De ce? Fiindcă acolo e țara lui Orban. Dacă vă aranjați cu un Orban sau cu o conducere politică extremă, fie ea de dreapta sau stânga, e grav. Occidentalii nu vor veni, fiindcă ei vor să fie corecți politic, nu încurajează sub nici o formă dictaturile, mai ales în acest club ales, numit Europa. Le pasă mai puțin de ce regim există în Kârghâstan sau în Thailanda, dar când vine vorba de o țară europeană, devin extrem de atenți și precauți.

Ca să trag o concluzie finală, din toată experiența mea Via Transilvanica îmi rămân în memorie câteva imagini puternice. Iar imaginile acestea nu sunt cu pietre sau păduri, ci sunt cu oameni. Sunt scene pe care o să le port mereu cu mine, cu nostalgie.

O tanti oarecare de la țară, cu năframă, culegea nuci în șorț, în fața casei. M-a privit curioasă, lung. I-am zis: ‘Germania. Nu vorbesc românește.’ S-a luminat: ‘Aha, Via Transilvanica!’ Adică, uite încă una din specia asta de nebuni cu rucsacuri, care tot umblă pe aici. Apoi mi-a dat un pumn de nuci, zâmbind.

Iar altă dată, un cioban mic, slab și știrb mi-a cerut țigări, apoi s-a speriat de moarte când m-am apropiat de el și m-a văzut așa mare. A zâmbit cu toată gura și, de emoție, a spus ceva de neuitat: ‘Via Transatlantica!'”

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.