Voicu Bojan

Dimineața asta fără speranță, înecată în „trista vraiște a unor emoții confuze” e neprielnică pentru orice, așa că mă îndoiesc serios că cineva poate avea acum chef de sex în acest city pe numele său San Francisco.

Am simțit că ițele s-au încurcat iremediabil în urzeala lumii din ziua în care tanti Saveta din Apahida a hotărât să-și lase baltă grădina, în paragină. Pur și simplu, s-a lenevit. S-a făcut comodă. I s-a luat. A sprijinit de gard sapa și hârlețul, apoi a închis portița după ea. Iar straturile de ceapă, morcovi și roșii, cândva aliniate la riglă, au devenit o masă compactă de pământ fertil acum năpădit de buruieni fericite, unele înalte de până la un metru.

În mintea noastră amintirile încep să se formeze din clipa când conștientizăm faptul de a fi în lume. Prima zi de grădiniță vine la pachet cu această trezire a conștiinței lucide că amărâta mea de libertate de doar doi ani, tocmai a luat sfârșit. Nu se mai poate face nimic.

Un tânăr taciturn, o prințesă și o carte: povestea celei mai populare traduceri a Bibliei în limba română, „Biblia Cornilescu”, este foarte puțin cunoscută. Receptarea ei a însemnat un amestec de curiozitate, entuziasm și revoltă, iar milioane de exemplare au fost tipărite, inclusiv clandestin, sub regimul comunist.

Se spune că orice grădină pe lume este o oglindă fidelă a proprietarului ei. Grădina lui Carlito e o harababură. Nici urmă de straturi cultivate cu legume sau flori. Doar pământ. Pe jos sunt frunze și smocuri de iarbă printre care regăsești fructe răscoapte de guayaba cu miez roz și câteva avocado grase. În lumina dimineții, printre petele de soare, umbrele mișcătoare ale câtorva pomi legănați de vânt dansează pe pământul roșiatic generând o senzație de vertij.

În urmă cu ceva vreme, Oliver Merce a început să dea târcoale bisericilor. Ba chiar și mănăstirilor. Lucru cam ciudat, fiindcă el nu pare, în general, un tip foarte pios. Dacă ar fi, nu i-ar plăcea atât de mult tatuajele, să bată la tobe, ba chiar să cânte într-o trupă de muzică plină de metale grele.

„Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte de a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.” Rabindranath Tagore

Există un soi de tristețe specifică orașelor mici. Muzica ei seamănă cu târșâitul unor șlapi uzați și mult iubiți de către posesorul lor, în penumbra unui hol lung - bloc de nefamiliști, mirosind a K400, soluția inutilă pentru combaterea gândacilor de bucătărie. Cu vremea, încălțările au preluat mulajul deformărilor osoase ale proprietarului, s-au adaptat mersului său și au devenit mai credincioase decât un cățel salvat dintr-o cutie de carton abandonată noaptea lângă o ghenă de cartier.

Acești non-conformiști, adevărați evazioniști din realitatea lor de pământ, fânețe sau grajd, formau o mică societate secretă al cărei scop era nepotrivirea cu chipul stricat al veacului. O acțiune subversivă, specific protestantă. Erau muritori în căutarea vieții veșnice. Semănau cu pelerinul creștin din celebra carte a lui John Bunyan publicată în 1687, pe care o tradusesem în tinerețe. Zici că se aflau angajați într-un parcurs sinuos spre Cetatea Cerească, un drum inițiatic presărat cu ispite, pericole mortale, închipuiri diavolești și ciudate personaje de basm.

Altânbek a mai stat cu noi trei zile, timp în care s-a împrietenit cu copilul gazdei noastre. Au călărit împreună pe măgăruși și s-au jucat cu mingea ca doi copii. Apoi, într-o zi tristă, copilul a fost tuns chilug în fața iurtei, îmbrăcat în haine bune și trimis în oraș la școală într-un camion ce transporta fân. Izgonirea din paradis.

După o vreme, în efortul lui solitar de curățare s-a alăturat un vecin de 84 de ani. Apoi, într-o duminică, patru băieți au cerut și ei mănuși. Apoi, de nicăieri au venit alți 40 de oameni. Apoi 300 și tot așa. Vreme de 5 ani efortul de curățare a plajei Versova a însumat nu mai puțin de 200.000 de voluntari. Scopul? Suprarealist de-a dreptul. Suna exact ca un tablou de Dali cu titlul “Plajă plină de gunoaie fără gunoi”.

În „Drumeții de lungă distanță” este vorba despre experiențe de viață și sfaturi practice culese de pe diverse poteci de anduranță din toată lumea, începând cu marile trasee americane, continuând cu Noua Zeelandă și terminând cu Ungaria, în vecini. Christine a fost prima femeie care a finalizat toată Via Transilvanica, înainte de lansarea oficială a traseului.

Am căutat din nou și am găsit cartea așteptându-mă cuminte pe un raft, cu versuri cu tot. Am trăit o fericită senzație de eliberare, la fel ca atunci când ieși de la dentist sau pleci de la o înmormântare friguroasă cu gropari pământii la față visând la rachiul de la final. Câteva zile am plutit. Ai fi zis că tocmai mă întorsesem acasă dintr-un gulag din fundul Siberiei după propriul parastas de șapte ani, fiindcă evident familia m-a declarat demult mort și aproape uitat.

Secuii și românii au lucrat cot la cot pentru ca ruta nouă să treacă peste un deal, cu drum de pământ, o pădure impresionantă și cu perspective frumoase asupra localităților din văi.

Dintr-un amalgam de cuvinte și fotografii disparate am încercat să recuperez memoria unui fotograf de presă din România comunistă. Este vorba despre un om pentru care fotografia a însemnat aproape totul. I-a conferit demnitatea, i-a creionat destinul și i-a oferit libertatea într-o țară-pușcărie.