Voicu Bojan

Această absurditate conștientizată acut, în fapt un privilegiu rezervat exclusiv oamenilor, putea fi combătută doar printr-o rece luciditate care ne-ar fi trimis pe toți înapoi în paturile calde. Sau acasă. Să ne vedem de copii și de treburi serioase. Doar că noi nu ne adunaserăm în Maramureș pentru o săptămână întreagă să fim lucizi și raționali, ci ca să rupem orice normă, să fim creativi și nebuni și mai ales, să îmbrățișăm absurdul întregii provocări cu o suspectă pasiune.

În acele vremuri biblice, în patria anilor '70, se dezvolta frenetic sportul de masă, pe model sovietic. Drept încurajare, orice sport era gratis, chiar și tenisul. Trebuia doar să te apuci. Apoi să te ții. Dacă erai cu adevărat remarcabil, treceai în altă ligă, profesionistă. Dar cum ideea de profesionism era asociată cu vechiul regim dușman burghezo-moșieresc, toți sportivii țării se prefăceau că sunt simpli amatori-muncitori, care practicau sportul doar așa, de plezir, după serviciu și niciodată în timpul lui.

Uneori, vorba Annei Lamott, "merită să demisionezi de la cârma destinului tău", să accepți absența oricărui control asupra spațiului și contextului, să te abandonezi necunoscutului, să recunoști cu smerenie că nu ești altceva decât un biet orfan rătăcitor într-o lume prea largă. Exiști doar. E și aceasta ceva, dacă nu chiar totul.

Prestația voluntară în vremea comunismului românesc purta denumirea înălțătoare de "muncă patriotică". Pe acea vreme, orice formă de voluntariat era de fapt obligatorie, bineînțeles din rațiuni patriotice. La fel de înălțătoare s-a dovedit a fi chemarea tovarășei educatoare când ne-a dus în parc să culegem castane: "Dragi copii, munca voastră e foarte importantă. O să culegeți castane din care se fac medicamente. Iar ele vor vindeca oameni."

În aceste vremi tulburi pentru țară, așa cum au fost mai mereu în istorie, cu foarte puține excepții, trăim paradoxal o suspectă epidemie de bunătate și bună învoire. Pe conaționalii noștri i-a apucat un soi de tandrețe generalizată, de halviță înmuiată la soare, deși suntem mai divizați ca niciodată. Ai zice că suntem o nație compusă exclusiv din inimi frumoase de poeți, contaminați de patos și sensibilitate, cu accente simbolist-pășuniste.

O săptămână am așteptat, m-am tot sucit, iar nopțile am visat la seara de Crăciun pe care urma să o petrecem la familia G. Am repetat în minte poezia de George Coșbuc, fiindcă părinții băgaseră spaima în mine că dacă nu o spui frumos, "ca pe apă", sacul Moșului rămâne ferecat.

În România anului 1950 ponderea țăranilor însemna 74,1% din totalul populației pentru ca în 1989, la finalul dictaturii ceaușiste, aceștia să reprezinte doar 27,5%. Aveam o țară confiscată de sovietici, secătuită de război, agrară, care opera într-un stil aproape medieval din punct de vedere al utilajelor. Cu vremea, țăranii au fost strămutați în orașe pentru a construi socialismul și pentru a deveni ‘oameni noi’. Cum de s-a întâmplat această teribilă mutație și cu ce consecințe? 

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Comunismul ne-a închis pe noi toți, cei mulți și naivi, aflați în afara sistemului de privilegii destinat celor așezați comod în fotoliile călduțe din amfiteatrul unde regimul își ținea interminabilele ședințe de partid, în cușca acestui sistem de iluzii.

„Bun venit în Brazilia! Am vorbit cu oamenii noștri și sunteți bineveniți să-i întrebați ce poftiți și să faceți poze.” Iată-mă deci, un gadjo dilo (străin țicnit) cu două aparate pe film de gât, având deplină libertate să mă amestec cu această umanitate foșnitoare, blândă și curioasă încercând să înțeleg măcar câte ceva, poate destul de puțin.

Se spune că oricine a supraviețuit propriei copilării, fie ea mai mult sau mai puțin fericită, are marfă de povestit pentru tot restul vieții. Așa cum se ivea uneori foca din apa tulbure a bazinului de la Zoo Schoenbrunn aflată lângă somptuosul palat imperial vienez, la fel răsar din neguri și amintirile prunciei. Tulbureala se limpezește și, deodată, de după un perete de sticlă te trezești privit direct de o pereche de ochi mari, însoțiți de un botic rotund și o pereche de mustăți zbârlite. Iar ochii aceia te țintesc drept în străfundurile sufletului și răscolesc mâlul în care zac adormite poveștile.

Dimineața asta fără speranță, înecată în „trista vraiște a unor emoții confuze” e neprielnică pentru orice, așa că mă îndoiesc serios că cineva poate avea acum chef de sex în acest city pe numele său San Francisco.

Am simțit că ițele s-au încurcat iremediabil în urzeala lumii din ziua în care tanti Saveta din Apahida a hotărât să-și lase baltă grădina, în paragină. Pur și simplu, s-a lenevit. S-a făcut comodă. I s-a luat. A sprijinit de gard sapa și hârlețul, apoi a închis portița după ea. Iar straturile de ceapă, morcovi și roșii, cândva aliniate la riglă, au devenit o masă compactă de pământ fertil acum năpădit de buruieni fericite, unele înalte de până la un metru.

În mintea noastră amintirile încep să se formeze din clipa când conștientizăm faptul de a fi în lume. Prima zi de grădiniță vine la pachet cu această trezire a conștiinței lucide că amărâta mea de libertate de doar doi ani, tocmai a luat sfârșit. Nu se mai poate face nimic.

Un tânăr taciturn, o prințesă și o carte: povestea celei mai populare traduceri a Bibliei în limba română, „Biblia Cornilescu”, este foarte puțin cunoscută. Receptarea ei a însemnat un amestec de curiozitate, entuziasm și revoltă, iar milioane de exemplare au fost tipărite, inclusiv clandestin, sub regimul comunist.