Voicu Bojan

În România anului 1950 ponderea țăranilor însemna 74,1% din totalul populației pentru ca în 1989, la finalul dictaturii ceaușiste, aceștia să reprezinte doar 27,5%. Aveam o țară confiscată de sovietici, secătuită de război, agrară, care opera într-un stil aproape medieval din punct de vedere al utilajelor. Cu vremea, țăranii au fost strămutați în orașe pentru a construi socialismul și pentru a deveni ‘oameni noi’. Cum de s-a întâmplat această teribilă mutație și cu ce consecințe? 

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Comunismul ne-a închis pe noi toți, cei mulți și naivi, aflați în afara sistemului de privilegii destinat celor așezați comod în fotoliile călduțe din amfiteatrul unde regimul își ținea interminabilele ședințe de partid, în cușca acestui sistem de iluzii.

„Bun venit în Brazilia! Am vorbit cu oamenii noștri și sunteți bineveniți să-i întrebați ce poftiți și să faceți poze.” Iată-mă deci, un gadjo dilo (străin țicnit) cu două aparate pe film de gât, având deplină libertate să mă amestec cu această umanitate foșnitoare, blândă și curioasă încercând să înțeleg măcar câte ceva, poate destul de puțin.

Se spune că oricine a supraviețuit propriei copilării, fie ea mai mult sau mai puțin fericită, are marfă de povestit pentru tot restul vieții. Așa cum se ivea uneori foca din apa tulbure a bazinului de la Zoo Schoenbrunn aflată lângă somptuosul palat imperial vienez, la fel răsar din neguri și amintirile prunciei. Tulbureala se limpezește și, deodată, de după un perete de sticlă te trezești privit direct de o pereche de ochi mari, însoțiți de un botic rotund și o pereche de mustăți zbârlite. Iar ochii aceia te țintesc drept în străfundurile sufletului și răscolesc mâlul în care zac adormite poveștile.

Dimineața asta fără speranță, înecată în „trista vraiște a unor emoții confuze” e neprielnică pentru orice, așa că mă îndoiesc serios că cineva poate avea acum chef de sex în acest city pe numele său San Francisco.

Am simțit că ițele s-au încurcat iremediabil în urzeala lumii din ziua în care tanti Saveta din Apahida a hotărât să-și lase baltă grădina, în paragină. Pur și simplu, s-a lenevit. S-a făcut comodă. I s-a luat. A sprijinit de gard sapa și hârlețul, apoi a închis portița după ea. Iar straturile de ceapă, morcovi și roșii, cândva aliniate la riglă, au devenit o masă compactă de pământ fertil acum năpădit de buruieni fericite, unele înalte de până la un metru.

În mintea noastră amintirile încep să se formeze din clipa când conștientizăm faptul de a fi în lume. Prima zi de grădiniță vine la pachet cu această trezire a conștiinței lucide că amărâta mea de libertate de doar doi ani, tocmai a luat sfârșit. Nu se mai poate face nimic.

Un tânăr taciturn, o prințesă și o carte: povestea celei mai populare traduceri a Bibliei în limba română, „Biblia Cornilescu”, este foarte puțin cunoscută. Receptarea ei a însemnat un amestec de curiozitate, entuziasm și revoltă, iar milioane de exemplare au fost tipărite, inclusiv clandestin, sub regimul comunist.

Se spune că orice grădină pe lume este o oglindă fidelă a proprietarului ei. Grădina lui Carlito e o harababură. Nici urmă de straturi cultivate cu legume sau flori. Doar pământ. Pe jos sunt frunze și smocuri de iarbă printre care regăsești fructe răscoapte de guayaba cu miez roz și câteva avocado grase. În lumina dimineții, printre petele de soare, umbrele mișcătoare ale câtorva pomi legănați de vânt dansează pe pământul roșiatic generând o senzație de vertij.

În urmă cu ceva vreme, Oliver Merce a început să dea târcoale bisericilor. Ba chiar și mănăstirilor. Lucru cam ciudat, fiindcă el nu pare, în general, un tip foarte pios. Dacă ar fi, nu i-ar plăcea atât de mult tatuajele, să bată la tobe, ba chiar să cânte într-o trupă de muzică plină de metale grele.

„Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte de a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.” Rabindranath Tagore

Există un soi de tristețe specifică orașelor mici. Muzica ei seamănă cu târșâitul unor șlapi uzați și mult iubiți de către posesorul lor, în penumbra unui hol lung - bloc de nefamiliști, mirosind a K400, soluția inutilă pentru combaterea gândacilor de bucătărie. Cu vremea, încălțările au preluat mulajul deformărilor osoase ale proprietarului, s-au adaptat mersului său și au devenit mai credincioase decât un cățel salvat dintr-o cutie de carton abandonată noaptea lângă o ghenă de cartier.

Acești non-conformiști, adevărați evazioniști din realitatea lor de pământ, fânețe sau grajd, formau o mică societate secretă al cărei scop era nepotrivirea cu chipul stricat al veacului. O acțiune subversivă, specific protestantă. Erau muritori în căutarea vieții veșnice. Semănau cu pelerinul creștin din celebra carte a lui John Bunyan publicată în 1687, pe care o tradusesem în tinerețe. Zici că se aflau angajați într-un parcurs sinuos spre Cetatea Cerească, un drum inițiatic presărat cu ispite, pericole mortale, închipuiri diavolești și ciudate personaje de basm.

Altânbek a mai stat cu noi trei zile, timp în care s-a împrietenit cu copilul gazdei noastre. Au călărit împreună pe măgăruși și s-au jucat cu mingea ca doi copii. Apoi, într-o zi tristă, copilul a fost tuns chilug în fața iurtei, îmbrăcat în haine bune și trimis în oraș la școală într-un camion ce transporta fân. Izgonirea din paradis.