Foamea în comunism purta denumirea științifică de „Alimentație rațională”

Voicu Bojan

Istorie

09/05/2025

În vremea aceea părea că nimic nu se va schimba. Niciodată. Ordinea lumii, instaurată ca un dat venit de sus, nu putea suferi modificări majore. Spre exemplu, nimeni nu și-ar fi putut imagina vreodată că Strada Lingurarilor, populată de etnici romi care demult nu mai erau meșteșugari cioplitori de linguri din lemn moale, se va chema într-o bună zi Strada Primăverii.

Ca semn al noii ordini socialiste, vechile gospodării modeste și neîngrădite, acolo unde domnea Paris-bătăușul, dușmanul suprem al copilăriei mele, au fost rase de pe fața pământului, iar în locul lor a înflorit primăvăratec o salbă de blocuri de 10 etaje lipite între ele. Semăna cu un imens șarpe boa din beton, care se întindea leneș în soare dând colțul undeva departe în zare, până spre un complex comercial numit Minerva.

În acel spațiu bine definit, cu reguli precise, numit Mănăștur, o periferie rurală a orașului Cluj, totul părea să se deruleze conform unui plan ceresc, imposibil de contestat. Mama Tina, țintuită în pat de ani buni și nu mai mare decât o smochină îmbrobodită cu o năframă neagră, ședea în capul oaselor și boscorodea lucruri lipsite de noimă în vreme ce, cu o paletă de muște cândva galbenă, pocnea în stânga și-n dreapta draci imaginari.

Nenea Voasi venea zilnic 'pișcat' de la Costăneasa, cârciuma de la poalele dealului ce găzduise cândva Mănăstirea benedictină Calvaria. Silviu colinda străzile în pantaloni scurți şi în cap cu un chipiu pe care scria cu pixul Paza, fredonând melodii cântate de fanfara militară la foișorul din Parcul Central. Uneori era invitat să bată în toba mare, iar atunci era fericit peste poate. Dar asta se întâmpla doar duminicile. În timpul săptămânii, Silviu bătea covoare la blocuri, pe bani.

Ilonka trecea pe ulița de pământ cu ciurda de vaci la ore fixe morfolind un pai în gură, nenea Țidan vopsea obsesiv leațurile gardului de la stradă în culori LGBT fără să aibă habar că pe lume ar putea exista așa ceva vreodată, iar Sandu de la Pâca ducea pe la oameni căruțe cu nisip scos cu lopata din Someș, însoțit de calul lui parcă tăvălit prin cenușă pe nume Gusti, cică de la Cezar Augustus.

În după-amiezele de duminică venea la cerșit orbul pe nume Orban. Nu venea oricum, ci cu stil. Apărea într-o căruță tragică, cu roți supradimensionate din lemn, însoțit de nevasta lui mică și zdupeșă pe nume Elvirica. Aceasta îi făcea o introducere ca unui mare artist de renume internațional, apoi el cânta cu glas tânguit acompaniindu-se de acordeon același cântec trist despre soarta sa nedreaptă, din care am reținut doar două versuri: "Am rămas fără vedere / Și-am ajuns să umblu-a cere."

De frică să nu se supere, fiindcă, se știa, era cam sensibil și ranchiunos, bunica îi dădea bani de fiecare dată, ca nu cumva să ne ocolească duminica viitoare. Gurile rele spuneau că unii dintre cei pe care i-a ocolit orbul au pățit te miri ce. Cică unora le-a murit o vacă, altora le-a aterizat în ogradă o boală incurabilă și tot așa. Povestea trăgea a blestem.

Dar așa era pe atunci lumea: simplă, bătută în cuie, împăcată cu sine... Până într-o bună zi. Ziua în care am aflat că strada noastră se afla într-un așa-numit "plan de sistematizare". Cu alte cuvinte, aveam să fim demolați și mutați la bloc. Cum nu se cunoștea o dată precisă a acestui verdict, așteptarea semăna cu cea din „Procesul” lui Kafka - lentă, chinuitoare.

Sistematizarea a fost ultima mare utopie a comunismului românesc. Planul era strămutarea întregii populații rurale la orașe până fix în anul 2000. Acest lucru presupunea raderea de pe fața pământului a aproximativ 7.000 de sate, cu tot cu biserici și cimitire, urmând ca terenul proaspăt eliberat să fie redat agriculturii intensive.

Practic, era vorba de o a doua colectivizare forțată, de această dată imobiliară. Scopul era lichidarea treptată a diferențelor dintre sat și oraș. Foștii agricultori urmau să se convertească devenind harnici muncitori meniți să construiască socialismul victorios. Ce nu luase regimul în calcul era faptul că vetrele satelor ar fi avut nevoie de zeci de ani pentru a da un randament agricol minimal.

În acea viață paralelă a propriei mele vieți, trăiam într-un univers aproape idilic, lipsit de stridență, locuind într-o casă modestă cu grădină și fântână, aflată undeva la granița ultimă a lumii cunoscute. Trăiam înconjurat de o familie iubitoare și de nu mai puțin de șapte pisici, la fel de iubitoare.

Nu conta că de jur împrejur planul de sistematizare accelera furibund, iar blocurile începeau să ne înghesuie. Câtă vreme bunica plivea straturi de flori, cultiva legume, iar pisicile zburdau libere prin curte sau cățărate prin pomi, starea de fericire și stabilitate se afla cuminte, la locul ei.

O respectabilă familie de profesori, etnici germani proaspăt mutați într-un bloc din vecinătate, se îndrăgostiseră de colțul nostru mirific de verdeață și se împrieteniseră cu părinții mei, tot profesori. Aveau două fete blonde și suave, cu ochi mari, albaștri, ale căror nume exotice începeau cu litera H. Mișcările lor erau moi și precise, ca de meduze, vorbeau aproape șoptit și aveai impresia că păreau mai fragile decât brațele unor balerine din porțelan fin. Cunoșteau fiecare pisică pe nume și le mângâiau cu o duioșie mecanică, oarecum nenaturală, parcă învățată dintr-un manual german de mângâiat corect pisicile altora.

Între familiile noastre exista mereu, dincolo de politețuri ușor rigide, un soi de troc din registrul alimentar. Ei ne cadoriseau în general cu fursecuri, dulciuri sau lichioruri de casă, iar ai mei le ofereau la schimb legume proaspete din grădină, struguri sau mere de vară. De fiecare dată când veneau în vizită aduceau neapărat și o punguță de oase pentru pisici.

La fel ca tot universul imuabil al copilăriei mele, părea că și acest schimb în natură va dura veșnic, precum viețile celor șapte pisici, care, se știe, sunt nemuritoare. Totul până într-o zi, când doamna profesoară de matematică, o femeie scundă, tunsă scurt și cu un aer sever, a făcut o mărturisire emoționantă, neașteptată. Ne-a spus că le este rușine să mai aducă oase pentru pisici, fiindcă sunt nepermis de supte.

Scena se petrecea la debutul anilor '80. Începutul anilor de foamete. După 'planul de sistematizare' s-a implementat 'planul de raționalizare'. S-a trecut la alimentația științifică. S-a decis, așadar, de la Comitetul Central că românii pot trăi bine mersi cu maximum 2.800 de calorii pe zi. Congresul național de nutriție, pentru a masca sărăcirea accelerată a țării, a elaborat un program care își propunea să micșoreze efectele bolilor provocate de alimentația nesănătoasă.

Altfel spus, în timp ce noi făceam foamea, regimul se prefăcea că ne protejează de diverse boli cronice. Astfel, lipsurile reprezentau un soi de ‘avantaj’. Așa s-a ajuns ca celebrul afiș 'Dați copiilor dulciuri!' să fie înlocuit cu omniprezentul 'Nici o masă fără pește'.

Apoi a început odiseea 'înlocuitorilor'. Cel mai faimos a fost surogatul de cafea poreclit Nechezol, deoarece pe lângă urmele de cafea naturală conținea cam 80% năut amestecat cu ovăz, alimentul preferat al cailor. Pepsi a fost și el înlocuit cu dubiosul Quick Cola, produs din concentrate aduse din Republica Democrată Germană.

Industrializarea ineficientă, munca în zadar, proasta administrare a agriculturii, la care se adăuga obsesia lui Ceaușescu de a plăti datoria externă au fost doar câțiva factori care au condus la o severă penurie alimentară. Bieții oameni s-au chinuit vreme de mai bine de 10 ani să se adapteze la ea, însă fără succes. În schimb, oamenii sistemului aveau regimul lor preferențial de bunăstare și acces la cantine și magazine cu circuit închis unde se găseau de toate. 

Pentru plebei, pâinea, zahărul, carnea, ouăle, untul sau uleiul se dădeau doar pe cartelă, pe bază de buletin, la magazinele alimentare din cartier unde erai arondat. Proviziile de alimente erau considerate infracțiuni și erau pedepsite prin lege cu închisoare de la șase luni la cinci ani. La fel corupția agenților comerciali care ofereau alimente cunoștințelor 'pe sub mână'.

Treptat, aprozarele s-au golit, iar magazinele alimentare au ajuns să aibă rafturile aproape goale. Au început să apară celebrele piramide din conserve. În bună tradiție a umorului negru de tip comunist, Alimentarei i s-a spus Falimentara. Plictisiți de moarte, agenții comerciali își exersau gustul estetic răsfirând puținele produse la distanțe perfect egale, astfel ca rafturile să nu pară pustiite cu totul: bulion, biscuiți, muștar, macaroane, șerbet, tocană de legume la borcan și... "șampanie" Zarea sau Panciu, în fapt niște spumante de calitate îndoielnică.

La sectorul de băuturi nu se stătea tocmai rău. Exista romul Matelot care te făcea rapid matol, plus alte rachiuri, lichioruri sau coniace din același registru dubios, cum ar fi Aperitivul Secuiesc cu chimion, rachiul vietnamez Lua Moi sau coniacul Napoca, cel îmbuteliat într-o sticlă în formă de țărăncuță zveltă, în costum popular. Să ne amintim de celebra vodcă Săniuța sau de țuica bătrână poreclită "ochii lui Dobrin", fiindcă pe etichetă erau afișate două prune albastre.

A, și să nu uităm de poșirca de vin de Târnave poreclită de către cunoscători "Șaișpe țâțe", fiindcă pe copertă erau înșirate opt fete de la Căpâlna. În cazuri extreme, profesioniștii atacau farmaciile cumpărând vestita Frecție Diana, care mirosea cumplit a amestec letal de chimicale. Gâtlejele se alegeau cu o frecţie neapărat pe interior.

Tot pe atunci, a început era cozilor nesfârșite și a luptei pentru supraviețuire prin mijloace din cele mai creative posibil. Ne simțeam un pic ca într-un poem de Labiș. Zici că începuse "vânătoarea foametei în munții Carpați". Pe bunica, pe lângă dragostea de găini o apucase cea de iepuri, ceea ce era puțin mai decent decât dragostea unui vecin crescător de nutrii, fiind simultan producător clandestin de salam și căciuli de iarnă, cum altfel decât din blană de nutrie.

Am simțit că ceva e în neregulă cu lumea în ziua când tata, profesor navetist într-un sat de lângă Cluj, a apărut acasă radios cu două rude de salam uscat de Sibiu date frumos prin făină și legate la capete cu sfori numai bune de agățat. Dăduse pe ele la schimb o ediție de lux a Sonetelor lui Shakespeare la care știu că ținea foarte mult. Acum Marele Will urma să ne treacă în felii foarte subțiri și raționalizate prin stomace.

Universul rotund și liniștitor al copilăriei mele s-a erodat pe nesimțite până s-a distrus iremediabil, devenind amintire. Pisicile au murit și au dispărut una câte una. Ultima s-a prăpădit de moarte bună cu o săptămână înainte ca buldozerele să transforme întreaga noastră stradă în mormane de moloz peste care, în scurt timp, au crescut niște blocuri cu patru etaje.

Iar noi am devenit anonimii perfecți într-un bloc de opt etaje. Încercam să ne adaptăm cu greu noului scenariu creionat pentru cetățeni de către directivele partidului, în frunte cu iubitul conducător luminat.

Noi nu resimțiserăm criza alimentară la fel ca restul cetățenilor, fiindcă avusesem legume și fructe proaspete din grădină, ouă la discreție, țarcul cu galițe fusese la locul lui, iar cotețele pline de iepuri cu ochi rotunzi și întrebători. Însă acum nimic nu mai era la fel. Eram condamnați să trăim pe cartele și să ne descurcăm. Mai ales că ai mei refuzau plocoanele în schimbul trecerii clasei de către diverse loaze.

Am constatat cu groază schimbări majore. Periodic îmi însoțeam părinții sau eram trimis dimineața foarte devreme la cozi pentru te miri ce. Era greu pentru un copil să lupte cu veteranii pensionari supranumiți "șoimii cozilor". Aceștia erau încercați în lupte, aveau coatele ascuțite, plus o răbdare de fier. Unii aveau scăunele pliante, deci puteau sta cu stoicism în așteptare mult și bine, ca niște sfincși. Doar gura nu le tăcea. Din plictiseală turuiau infinit.

Verbul "a băga" era folosit des. Câte o vecină orientată declanșa acțiunea: "Am auzit că bagă ulei la Union." Te duceai. Unii împrumutau copii contra câtorva lei, ca să poată lua dublu. Existau cozi cu adresă, când știai la ce aștepți, și cozi în orb, când produsul, orice fel de produs, era un mister. Totul era să fii acolo, să ai un loc în rând și să pleci acasă cu ceva în plasă. Fie și hârtie igienică.

Trauma intrase atât de adânc în ființele oamenilor, încât reflexul statului la coadă a sfidat chiar istoria. Merită amintit faptul că în 21 decembrie 1989, în Piața Palatului din Capitală se trăgea din toate direcțiile, iar haosul era total. Martorii spun că tocmai atunci, la un mic magazin de pe strada Onești s-a zvonit că se bagă ciocolată, un produs râvnit în acele vremuri. Istoria tocmai se schimba în fața ochilor întregii națiuni, dar oamenii au lăsat totul și au năvălit la coadă la ciocolată. Nu degeaba s-au scris cărți despre psihologia cozii.

Tot pe atunci am observat că anumite lucruri dispăreau, în vreme ce altele apăreau. De exemplu, crema din Eugenii, biscuiții preferați ai elevilor. Crema de ciocolată sau de lămâie care lipea biscuiții aceia insipizi devenise ridicol de subțire, aproape inexistentă, iar ronțăitul de Eugenii nu mai avea nici un haz. La fel, Pufarinul era tot mai fad și cu mai mult colorant decât glazură de zahăr. Pufuleții erau o loterie, nu știai mai niciodată ce nimerești.

Apăruseră și lucruri interesante precum cipsurile din creveți vietnamezi sau fulgii românești din porumb care se chemau pe englezește Corn Flakes, nu se știe nici azi de ce. Mai existau rar conserve chinezești cu carne și ciuperci cu un nume delicios: Ma Ling. Sau conservele de sardele portugheze aurii, cu cheiță, având o denumire atât de frumoasă, încât îți venea să te îmbarci clandestin pe un pachebot și să cutreieri mările: Vasco da Gama.

Când Ceaușescu făcea vreo vizită prin magazine, brusc rafturile se umpleau cu de toate, însă nu rămâneau așa. După ce pleca marele cârmaci, toate dispăreau imediat. Se întorceau pe căi misterioase de unde veniseră. Se trăia astfel într-o impostură revoltătoare. Iar oamenii din eșalonul doi erau mereu foarte ocupați să întrețină sistemul de iluzii în care se scăldau cei aflați din vârful lanțului trofic al puterii. Între timp, rentabilizarea economiei se făcea cu prețul umilirii populației.

Apăruseră produse dubioase, dar râvnite și tratate în registru ironic de către populație, cum ar fi celebrul Salam cu soia. Sau Tacâmurile de pui, unde se amestecau zgârciuri, gâturi și labe cu gheare incluse (poreclite Șlapi), picioarele de porc cu tot cu copite, poreclite Adidași, și nu trecem cu vederea puii mici și amărâți de Avicola ambalați câte doi, denumiți la mișto Frații Petreuș. Rapsozii noștri slabi, cu clopuri moroşene, de altfel niște oameni talentați și simpatici, primiseră, iată, o etichetă nemeritată.

Apoi venea galantarul cu "Consumați pește oceanic". Era o chestie salvatoare, până la urmă. Se lua, se dezgheța, se prăjea și se îngurgita. Nu se știa prea bine ce soi de pește era, gustul fiind cam același. Nu era nimic gourmet la mijoc, ci simplă hrănire. Oricât mișto se făcea de povestea reclamei obsesive cu "Nici o masă fără pește", conservele de hering, macrou sau stavrid, fie ele în suc propriu sau în sos tomat, se găseau peste tot și erau o mâncare relativ fezabilă.

Țin minte că în armată, la gustarea de la ora 11, primeam câte o felie de pâine și o conservă de pește la patru soldați. Era delicioasă. O împărțeam la mare artă și mărșăluiam mai departe. În rest, în meniul zilnic existau doar patru feluri de mâncare, prin rotație: cartofi, fasole, varză și ghiveci, toate cu urme vagi de slănină.

Da, a fost penurie, a fost greu, a fost o încercare traumatizantă, dar nu era de pierit. Oamenii se descurcau prin metode din cele mai creative, cu rude pe la țară, cu trocuri, cu purcei crescuți te miri pe unde, cu porumbei prinși cu capcane, spunând bancuri, făcând haz de necaz gen "Vecino, împrumută-mi te rog și mie osul de ciorbă".

Cu bune, cu rele, românii mergeau înainte încurajându-se reciproc. Exista o solidaritate a penuriei. Adevărul e că puteai trăi la nevoie și cu conserve de fasole cu costiță, tocană de legume, roșii umplute cu orez, ghiveci în ulei sau o varietate de gemuri la borcan. Unele erau chiar foarte gustoase.

Iar peste toate, la fiecare sărbătoare se petrecea un miracol asemănător celui de la Nunta din Cana Galileii, consemnat în capitolul doi al Evangheliei după Ioan. Pe mese apăreau, nimeni nu știe de unde și cum, aperitive, ciorbe, fripturi și prăjituri. Iar lumea se cinstea și se veselea uitând pentru o clipă de cartele, cozi, lipsuri și mai ales, de alimentația rațională pe baze științifice. Totul devenea ospăț și bună învoire.

Nu a fost Holodomorul ucrainean sau Marele salt înainte al lui Mao, când s-au mâncat toate animalele și s-a practicat canibalismul, iar multe milioane de oameni au murit efectiv de foame pe străzi, în urma politicii de represiune și de colectivizare forțată. La noi a fost politică de strâns cureaua și cam atât. Dar poate tocmai lipsurile și umilința au reușit să aprindă scânteia unei mari revoluții.

Peste toate, am supraviețuit experimentului. Iar imediat după revoluție, valul de bunătăți s-a revărsat ca un tsunami peste țară, începând cu celebrele Pulpe SUA gonflate de hormoni și provenite, se pare, din reîmprospătarea stocurilor armatei americane. Importatorii s-au îmbogățit aproape instantaneu.

În '94 au sosit primele PET-uri grase pline de sucuri colorate, care păreau o minune a tehnologiei occidentale. Au apărut buticurile cu tot felul, turcii cu șaormeriile, apoi dozatorul TEC, căruia i s-au dedicat ode și piese muzicale. Iar azi, neștiind ce să mai facem cu bunăstarea și belșugul, devine ușor incomod, dacă nu chiar ridicol să traducem pe limba copiilor acele vremuri apuse.

"Tovarășul Ceaușescu a mâncat singur toate bananele." Așa obișnuiau băieții noștri când erau mici să rezume foamea și lipsurile din comunismul românesc. Da, e drept, prin Alimentarele triste bătea vântul, dar acel suflu depresiv și mult blamat a adus cu sine parfumul inestimabil al unei Libertăți la care unii dintre noi, vreme de zeci de ani, nici nu am cutezat să visăm.

Nota autorului: Am ales să ilustrez acest material cu imagini din revista maghiară publicată la Cluj pe nume Dolgozó Nő (Femeia Muncitoare). Revista lunară era sora versiunii românești denumită Femeia. A apărut între 1945-1989 în condiții grafice peste standardul acelor vremuri. Mi-au plăcut îndeosebi naturile moarte cu iz renascentist flamand folosite probabil drept reclame. Toate imaginile fac parte din Arhiva Minerva.