Drama socială din spatele tragediei de la Roma: de ce muncesc românii când ar fi trebuit să iasă deja la pensie

Adrian Mihălțianu

Publisher

Să muncești la 66 de ani pe un șantier, pentru că mai ai nevoie de încă unul pentru o pensie întreagă. Să muncești și după 70 de ani, pentru că pensia e prea mică față de costul vieții sau pentru că nu se găsește nimeni care să-ți preia afacerea din care-ți întreții familia.

Asta e realitatea din Italia, pentru milioane de italieni, dar este cu atât mai dură pentru românii plecați să muncească acolo, precum Octav Stroici, suceveanul care a pierit în urma unui tragic accident de muncă. Statul social italian nu mai poate susține pătura de siguranță care permitea beneficii complete pentru cei ajunși deja la vârsta la care e din ce în ce mai greu să muncești, în special pe un șantier.

Majoritatea fac munci fizice, nu sunt nomazi digitali care se bucură de cultura și viața bună din marile orașe, la un cost uneori chiar mai mic decât cel din țara de origine.

Avem zeci de mii de badante care îngrijesc de bătrâni octogenari sau nonagenari, deși la rândul lor mai au puțin până la pensie. Avem zeci de mii de români de 50+ ani care muncesc pe șantiere, în agricultură, HoReCa, transporturi sau în alte domenii care necesită forță fizică și care sunt ocolite de italieni tocmai din cauză că răsplata financiară nu e pe măsura efortului.

Deja mulți dintre ei au puternice probleme de sănătate - atât fizică, cât și mentală. Munca lor e una grea, dublată de multe ori de necesitatea de a face naveta zilnic și de prea puține zile libere. Viața bună și cultura vestică nu le sunt complet străine, însă efectiv nu au timpul - și banii - să se bucure de ele cu adevărat.

Pentru sute de mii de români care au un stadiu incomplet de cotizare în sistemul italian, dar care au ajuns deja la vârste de peste 65 de ani, realitatea poate fi foarte dură: fie trebuie să muncească pe brânci încă prea mulți ani față de vârsta lor, fie se întorc în țară și solicită pensia în România, dacă reușesc să facă față hățișului birocratic.

Oricât de greu le este în Italia, tot le e mai bine decât acasă - asta am auzit-o de zeci de ori de la românii cu care am vorbit aici. Iar asta spune totul despre „reușitele” guvernelor de până acum, în special când vine vorba de utilizarea fondurilor de coeziune care ar fi trebuit să ridice din sărăcie regiunile din care au plecat acești români la muncă în afara țării.

Pe toți aceștia, statul român îi ajută prea puțin. Deși miliardele de euro trimise acasă au ajutat un stat care era oricum incapabil să le creeze condițiile unor locuri de muncă în țară, acești oameni nu primesc nimic în schimb din partea României. Se mai miră cineva că o bună parte dintre ei vor să dinamiteze complet cârdășiile politice pe care le consideră vinovate de situația lor precară?

Dar drama accidentului de muncă de la Roma ar trebui să aducă în spațiul public de la noi și o altă discuție. În Italia, vârsta de pensionare nu va rămâne la 67 de ani. Cei care au 50 de ani acum vor trebui să muncească până la 68 de ani, iar cei care au 40 de ani acum vor trebui să muncească până la 69 de ani. Generațiile mai tinere vor beneficia de pensie completă, cel mai probabil, abia după ce vor fi atins 70 de ani!

Dacă ai 25 de ani, va trebui să muncești cel mai probabil 45 de ani de acum încolo ca să poți spera la o pensie de stat, iar situația asta nu va exista doar în Italia - ea se va reflecta treptat în toate sistemele de pensii din Europa, inclusiv din România.

Este realitatea brută a unui sistem de bunăstare socială care nu mai poate face față unor transformări masive, cauzate de restrângerea bazinului de angajați tineri, de automatizare, digitalizare, dar și de fuga capitalului mare din țările care-l taxează pentru a-și permite protecția celor care muncesc.

România se va confrunta cu un adevărat tsunami legat de pensii în doar câțiva ani, când „decrețeii” vor începe să împlinească vârsta legală de pensionare. Din 2030 încolo, dacă sistemul nu e pregătit din timp, am putea avea un colaps de proporții, din simplul fapt că numărul pensionarilor va deveni brusc aproape egal cu cel al angajaților.

Se estimează că, din 2032, vom avea 7 milioane de pensionari (față de aproape 5 câți avem acum) la un număr de 7.5-8 milioane de lucrători activi. Niciun sistem de pensii din lume nu poate rezista la așa ceva, iar statul român pare a fi - la fel ca în multe alte cazuri - lovit cumva de o orbire totală cu privire la ce vine peste noi.

Combinați asta cu automatizarea și digitalizarea care vor transforma puternic peisajul muncii în următorii 7 ani și avem practic furtuna perfectă. Dar, din păcate, acesta este doar începutul.

Istoria propagandei: culisele războiului pentru mintea omului. Colecționarul de istorie

Colonelul în retragere Călin Hentea, expert în PSYOPS (Operațiuni psihologice) și INFO-OPS (Operațiuni informaționale) cu misiuni în Albania (1997) și Kosovo (2003-2004), vine la Colecționarul de istorie pentru a relata despre istoria propagandei.

Fotografii interzise. Când fotografii oficiali ai presei comuniste ies în decor

Regimul comunist românesc era extrem de mofturos. Orice derapaj, orice abatere de la normă era imediat sancționată, iar autorul pus la colț. Vorbim, de fapt, despre un sistem concentraționar obsedat de control. Dar uneori, rareori, fotografii mai „ieșeau în decor”.

Așa cum arată un studiu INSSE, lucrurile vor degenera de atunci încolo:

„Scăderea populaţiei României va fi însoţită de modificarea structurii pe vârste a populaţiei. Populaţia în vârstă de muncă de 15-64 ani va cunoaşte o scădere până în 2100 cu 5,4 milioane persoane.

Pe fondul scăderii numărului de tineri, ponderea populaţiei adulte în totalul populaţiei va înregistra în prima parte a orizontului de proiectare o scădere uşoară de la 65,0% în anul 2021 la 64,2% în 2032, după care va începe să scadă accentuat, ajungând în 2100 la 54,8% din populația totală.

Pentru populaţia în vârstă de 65 ani şi peste se anticipează o creştere numerică de la 3,7 milioane persoane în anul 2021, la 4,0 milioane persoane în anul 2100.”

Statele vestice văd și ele acest val și încearcă să ia măsuri corespunzătoare. Unele, precum Italia, au decis să mărească vârsta de pensionare, bazându-se și pe faptul că, datorită sistemului de sănătate și a modului de viață, italienii sunt destul de sănătoși chiar și la 70 de ani. Altele, precum Franța, schimbă guverne succesive pentru simpla propunere a creșterii vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani.

Imigrația controlată poate suplini o perioadă lipsa propriei demografii, dar aduce cu ea dileme legitime cu privire la identitatea națională și comunitară, păstrarea culturii locale și chiar a elementelor definitorii care au creat bunăstarea și societatea deschisă vestică.

În timp ce românii fac în Spania și Italia muncile prea prost plătite pentru spanioli sau italieni, vietnamezii fac în România muncile care sunt prea prost plătite pentru români. Foto: Octav Ganea / Inquam Photos

În lipsa unor discuții sincere și realiste cu privire la aceste probleme, locul este lăsat doar extremiștilor care vor fie să închidă societatea vestică într-un soi de medievalism tehnologic pseudocreștin, fie să o lase complet deschisă, fără niciun control, pe motive ideologice „anticoloniale” care neagă realitatea că doar cultura euroatlantică a reușit să ofere libertate maximă individului și o distribuție cât de cât echitabilă a bunăstării.

Automatizarea, digitalizarea și robotizarea AI aduc cu ele alte dileme economice: cum taxezi roboții - mai precis pe proprietarii lor - ca să poți distribui cât mai echitabil plusvaloarea adusă de aceștia în economie? Că nu vrea nimeni să-și imagineze o societate în care câțiva miliardari au milioane de roboți fizici sau software, iar clienții lor trăiesc într-un precariat permanent.

Discuțiile astea sunt absente în România, dar trebuie purtate urgent. Deja avem mii de oameni dați afară exact din industriile high-tech care au investit în România, iar fenomenul se poate accentua în următorii ani. Avem vreo strategie?

Prăbușirea unei clădiri medievale iconice pentru Roma și Italia, renovată pe bani europeni de către muncitori imigranți care pier sub dărâmături este o metaforă foarte tristă pentru starea actuală a mentalului colectiv european. Nu neapărat și a realității, așa cum ar insinua propagandiștii ruși.

Adevărul e că renovarea îmbătrânitului sistem social european nu va fi nici ușoară, nici lipsită de controverse. Dar poate fi dusă la capăt. Cu cât înțelegem asta mai devreme și în România, cu atât durerile sociale vor fi mai mici. Aștept cu interes politicienii care vor avea curajul să pornească măcar discuția și la noi în țară, până nu e prea târziu.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€