Hoi An, Vietnam. Despre război și o misterioasă ilustrată de trimis acasă.

Voicu Bojan

Viața

28/03/2025

În America urbană și îndestulată miroase a pace universală, bunăstare și scorțișoară. Afabili, cetățenii de pe la terase beau cafele, îți dau binețe și te întreabă cum o mai duci, fără să aștepte vreodată un răspuns. Așa sunt americanii. Te invită spontan la o cină, dar uită să-ți dea și adresa.

În Rusia miroase a rugină și a pește afumat. Oamenii te șterg cu privirea, iar când întrebi ceva, nu știu pe unde să se ascundă. În aer plutește ceva întunecat, în așteptare. Fantoma marelui război încă bântuie prin gări și pe lângă zidurile năpădite de buruieni ale caselor. Porumbei nepăsători decorează cu alb căpățâna uriașă a lui Lenin din piața publică din Ulan Ude, undeva în Siberia, marea pușcărie fără granițe.

Aici, în Indochina, e cald, miroase a fum de frunze arse și gânduri igrasioase se lipesc de zidurile năpădite de mucegai ale caselor. Trauma și spaima de război stau încă lipite de figurile lipsite de expresie ale oamenilor. Le poți citi în ochi atunci când stau călare pe scutere, aliniați la semafor, așteptând culoarea verde.

Acest ținut, a cărui denumire a fost inventată în secolul al XIX-lea de către colonizatorii francezi, se definește prin învecinarea cu India, cea mai mare democrație a lumii, și cu China, cel mai mare stat comunist.

În partea estică a Asiei de Sud-Est, mai precis în Laos, Cambodgia și Vietnam, influența celor două state uriașe însumând aproape trei miliarde de oameni este covârșitoare. Iar aceste lumi mici, de margine, încă se află în procesul de afirmare a propriei identități. Între timp, își exersează libertatea, încearcă să uite trecutul și așteaptă cu răbdare ca rănile războaielor să se cicatrizeze.

Strategul militar chinez Sun Tzu, cu vreo 500 de ani înainte de Hristos, descria războiul ca pe o "artă". În viziunea sa filosofică asupra conflictelor armate, războinicii adevărați înving înainte de a merge la război, în vreme ce învinșii se aruncă mai întâi în focul luptei sperând să o câștige.

Carl von Clausewitz, cunoscutul teoretician prusac al războiului, spunea că politica este de fapt pântecul în care se coace conflictul ce stă să se nască. Iar războiul nu este un fenomen independent, ci doar o formă de continuare a politicii prin alte mijloace. Drept urmare, cele două se întrepătrund.

În fine, intransigentul general american Douglas MacArthur scrie într-un moment de cumpănă o scurtă rugăciune: "Dă-mi, Doamne, un fiu care să fie destul de puternic ca să știe când e slab, destul de curajos ca să se poată privi în ochi atunci când îi este teamă, un fiu care să stea drept și să accepte cu demnitate înfrângerea, dar care să fie smerit și blând atunci când dobândește victoria."

Dincolo de aceste considerații teoretice, adevărul e că orice conflict armat se află departe de a fi romantic. Mă rog, poate debuta astfel, dar se termină mereu în lacrimi, sânge și traume. Curcanii lui Peneș din viziunea poetului Alecsandri pleacă spre războiul de independență ca la nuntă, împodobiți cu pene la picior și în frunte, cântând. Pe privitorii de pe margine îi îndeamnă să nu se teamă, fiindcă "românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă". Se vor prăpădi unul câte unul, dar, spune poetul, măcar moartea lor a fost "vitejească".

Există în lumea aceasta neașezată conflicte armate pentru toate gusturile. Omenirea are prin definiție o ciudată apetență pentru război. Conflictul face parte din natura umană. Pacea este doar o stare pasageră, de ațipire, oarecum sinonimă cu plictiseala. Iar îndemnul hristic de a întoarce obrazul și de a-i iubi pe dușmani sună ca venind de pe altă lume. Avem, așadar, războaie de cucerire, de apărare, de independență şi toate au ca ingrediente următoarele: motivație, magnitudine și durată.

Am timp berechet să reflectez la toate acestea. Drumul de la Hanoi la Da Nang durează 15 ore. Trenul se mișcă alene pe coasta golfului Tonkin. Uneori pe geamul din stânga poți vedea marea, iar pe cel din dreapta vegetația luxuriantă a junglei, totul învăluit într-o lumină ternă, fără contraste, reflectată de o plapumă de nori tăvăliți prin cenușă.

Cândva poate și această pădure a fost pârjolită de gelul arzător de napalm pentru ca gherilele să nu se poată ascunde, la fel cum câmpurile de orez au fost otrăvite cu infamul Agent Orange, urmând vechea strategie militară a arderii grânelor. Doar că natura nu e ca omul. Natura uită și în timp renaște. Omul ține minte și uneori suferă până moare.

În vagonul deschis, cu bănci austere, din stinghii de lemn, stau cei mai cuminți, mai politicoși și mai tenace oameni de pe planetă. Au bagaje modeste și câte o rogojină rulată pe post de pat. Emană o bunătate demnă, nu vor să deranjeze, ci doar să îşi locuiască paşnic spaţiul.

Ce resorturi de eroism au putut activa oare acești vietnamezi pentru a le ține piept francezilor, iar mai apoi britanicilor și americanilor? Cât de tare și-au putut dori pacea, unificarea și independența pentru a reuși să iasă victorioși în cele din urmă?

Bunica sfrijită din fața mea ațipește legănată de vagonul scârțâitor, iar capul îi cade în piept. Lângă ea, ceremonios, un cetățean decojește un ou. O fetiță piaptănă părul din plastic galben al unei păpuși pe care nu o cheamă Barbie și totul în jur pare așa cum se cuvine.

Dar să ne întoarcem la război. Într-un moment de plictis al istoriei, polițiștii planetari americani au decis că nu ar fi bine ca ideile comuniste să zburde prin lumea largă de capul lor și să contamineze umanitatea.

Cum Unchiul Ho (Chi Min) se contaminase deja la Moscova de idei revoluționare și visa la un stat comunist, unificat și liber, americanii s-au gândit să-i taie din avânt. Au decis, așadar, să intervină în Vietnam, deși politicienii, în frunte cu președintele Lyndon B. Johnson, s-au jurat că nu vor trimite trupe terestre. Promisiunea a fost pronunțată înainte de alegeri. După aceea s-au răzgândit.

Așa se face că acum 60 de ani, în martie 1965, primul contingent, format din 3.500 de pușcași marini, a debarcat pe plaja din Da Nang, un oraș-port aflat în mijlocul țării, la granița dintre nordul comunist și sudul așa-zis democratic, unde fusese instalat un președinte-marionetă. Au debarcat de pe barje, după modelul Normandia.

Frumoasele vietnameze trimise să-i întâmpine le-au atârnat soldaților ghirlande de flori după gât, iar ei au râs încântaţi, mestecând gumă, la fel de bine dispuși precum curcanii lui Peneș la 1877. Se credeau invincibili. Abia așteptau să dea piept cu dușmanul și să-l pună rapid cu botul pe labe.

Însă nu bănuiau defel că acesta nu avea să fie un război clasic, ci un război de gherilă, de uzură și plin de surprize. Dușmanul va fi mai mereu invizibil, întinzând cele mai diabolice capcane imaginabile prin junglă, săpând rețele vaste de tuneluri pe sub picioarele lor, așternând mine anti-personal bine camuflate pe cărări și plasând strategic lunetiști în cele mai neașteptate locuri.

Nordul Vietnamului era susținut de Rusia și China, iar sudul de francezi, britanici, dar în joc se aflau trupele americane. Până la finele anului aveau să fie trimiși în luptă nu mai puțin de 200 de mii de combatanți. Cei care nu au putut fi recrutați și-au pus flori în păr, au rulat un joint și au mers la Woodstock, să cânte și să protesteze împotriva războiului.

Așa a început nebunia unuia dintre cele mai teribile conflicte de după cel de al doilea război mondial. Vreme de 10 ani încheiați nu s-a făcut deloc economie de efort. Năpăstuiților locuitori ai Indochinei li s-au aruncat în cap, pe lângă mine și gloanțe fără număr, nu mai puțin de 7 milioane de tone de bombe, 388 de tone de napalm și 20 de tone de Agent Orange care au contaminat solul cu substanțe toxice.

Rezultatul? Au murit peste un milion și jumătate de oameni, majoritatea civili nevinovați, s-au înregistrat în jur de două milioane de cazuri de cancer și peste un milion și jumătate de cazuri de nașteri cu malformații ca rezultat al otrăvirii pământului, unul resimțit până azi.

La zece ani după debarcarea cu flori de gât de aici din Da Nang, totul e înecat în sânge și moarte. Conflictul se încheie în 1975, odată cu căderea Saigonului și redenumirea orașului în Ho Chi Min. Nordul se unifică cu sudul și este proclamată Republica Socialistă Vietnam. Așa se încheie unul din cele mai inutile și mai grotești războaie din lume, iar americanii se întorc cu coada între picioare în patrie cu 60 de mii de compatrioți în minus, plus câteva zeci de mii de soldați mutilați fizic și psihic pentru tot restul vieții.

Unchiul Ho își doarme împăcat somnul de veci, mumificat frumos într-un mausoleu tipic comunist din centrul orașului Hanoi, unde am stat două ceasuri la coadă ca să-i privesc de aproape figura ca de ceară, poleită într-o lumină galben pal. Cu trei ani înainte de a muri, mai precis în decembrie 1966, le-a spus frumos americanilor pe tonul său imperturbabil:

"Dacă poftiți război pentru următorii 20 de ani, o să facem război. Dacă doriți pace, atunci o să facem pace și apoi vă invităm la un ceai."

Cum am tot timpul din lume, rememorez unele dintre cele mai terifiante imagini ale fotografilor de la Agenția Magnum din tragicul "Război American", care s-a întins practic pe fix 20 de ani, între 1955-1975. Multe îmi stau bine înfipte undeva în minte. Fotografiile apăsătoare, de atmosferă, ale lui Abbas se întrepătrund cu cele surprinzând brutalitatea soldaților americani față de sătenii nevinovați din albumul Vietnam Inc. al lui Jones Griffiths.

Aceste imagini au șocat o lume întreagă și, poate, dezvăluind ororile, au scurtat cu ceva războiul. La fel au contribuit imaginile cu fetița arsă cu napalm sau execuția în plină stradă din Saigon a unui comandant VietCong surprinsă live de Adams. Iar poveștile despre masacrul din localitatea My Lai (poreclit de americani Pinkville) am vrea mai degrabă să le uităm.

Ordinul primit de Compania Charlie a fost simplu: "Împușcați tot ce mișcă." Au mișcat 504 bătrâni, femei și o sumedenie de copii. Mărturia unuia dintre puținii supraviețuitori, pe atunci copil, este cutremurătoare.

Acum însă războiul acela infam e istorie, iar tinerii din Da Nang stau la coadă la Mac, fiindcă e la modă. Americanii s-au întors, dar altfel. Am întâlnit chiar un tip care asediase cândva o insuliță pe fluviul Mekong și s-a întors ca să revadă locul. Era un texan înalt și nostalgic, cu vorba cântată. Barcagiul nostru pe nume Liem îl privea îngăduitor, zâmbind șters.

Ne aflăm doar în trecere prin Da Nang, locul pare foarte aglomerat și destul de strident. Vrem să ajungem într-un orășel ceva mai la sud, pe nume Hoi An, un sit UNESCO traversat de râul Thu Bon. E un oraș-port vechi, bine păstrat, unde cultura locală le întâlnește pe cea chineză și japoneză. Câteva străduțe centrate în jurul podului japonez cu acoperiș păstrează o atmosferă tipică vechii Indochine. Hoi An e o miniatură, de o delicatețe aparte.

Coloniștii francezi îi spuneau Faifo. Urmele lor se regăsesc în gastronomia sofisticată, chiar dacă uneori se gătește direct pe trotuar. De fapt, cele mai memorabile mâncăruri din Vietnam le-am experimentat pe scaune mici, din plastic, pe la colțuri de stradă. Odată, nemaigăsind locuri, proprietara ne-a deschis o ușă și ne-a pus la o masă din sufrageria familiei. Am nimerit într-un univers paralel unde doi copii își făceau temele, bunicii se uitau imperturbabili la tv, iar afară adulții găteau frenetic ceva atât de gustos, încât nici măcar nu te mai întrebai ce mănânci.

Hoi An arată ca o combinație de stampă japoneză în tușe simple combinată cu un peisaj chinezesc în acuarelă cu elemente clasice precum un munte, un râu, câțiva pini răzleți și silueta unei pagode în fundal. Aveam să constat în zilele următoare că textura zidurilor seamănă foarte bine cu culorile diluate în apă ale vopselelor.

Nu de puține ori m-am trezit contemplând îndelung, ca pe niște picturi celebre, lucruri inutile precum scheletul din bambus al unor lampioane rotunde lăsate pe prispa unei case vopsite în galben pal, ziduri impregnate de umezeală și mușchi de un verde crud de pe străzi foarte înguste, tăcerea celor trei bărci din lemn legănându-se seara târziu în vechiul port sau eforturile inutile ale pescarilor de pe malul mării lansând undiţe care nu prindeau nimic.

După ce am văzut cam ce era important din micul oraș, am închiriat o bicicletă și am bântuit aiurea pe cărări de nisip străjuite de palmieri în vecinătatea unor câmpuri de orez. Am salutat o sumedenie de pionieri venind de la școală tot pe biciclete clasice, cu ghidoane nichelate, și m-am prins într-un joc de fotbal pe nisip cu câțiva copii, în vreme ce un pui de cățel ni se încurca printre picioare. Fotbalul, the beautiful game, e un limbaj universal.

Marea era înfuriată de vânt și avea o culoare incertă, aidoma cerului pământiu. Dar palmierii și puținii trecători creau compoziții minimaliste, părând ca rupți dintr-o stampă. Pe plajă o bunică vindea nimănui banane mici fumând țigări mici de foi cu capătul aprins în gură, iar o mamă strângând la piept un copil cu căciulă țuguiată a trecut întorcând capul și privindu-mă încruntată, nu știu de ce.

Prin orezăriile de un verde crud am studiat cum muncesc femeile stând cu orele în apă și mâl până la genunchi sau cum e să ari o aparentă mlaștină cu niște bivoli leneși care au trecută o funie prin nări, pentru a fi mânați mai ușor. La final m-am rătăcit, iar acest lucru e unul din cele mai frumoase lucruri ce se pot întâmpla într-o călătorie fără mobil, GPS sau hartă. Să nu uităm de vorba lui Tolkien: "Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți."

Seara am avut parte de o întâmplare miraculoasă, poate una dintre cele mai emoţionante din multele mele călătorii. Ploua mocănește și din plictiseală am intrat într-un magazin clasic de suveniruri. Într-un colț o doamnă în vârstă croșeta. M-am învârtit puțin și m-am oprit la standul de vederi. Una anume mi s-a părut că surprinde perfect spiritul locului mai mult decât toate cele clasice cu temple și peisaje citadine în culori prea stridente. Am cumpărat-o imediat, decis să o trimit acasă a doua zi. Îmi place să trimit vederi acasă, chiar dacă unele sosesc după întoarcerea mea. Parcă mi-aș da întâlnire cu mine însumi într-un alt timp.

Doamna vânzătoare nu vorbea engleză. Doar a zâmbit și m-a luat părintește de mână. Mă simțeam ușor ciudat. Apoi a deschis o umbrelă și m-a tras după ea în stradă, prin ploaie. Spunea ceva de neînțeles, iar eu eram tot mai confuz. Dar cu atât mai curios. Acum mă conducea undeva ținându-mă de braț. Nu pricepeam în ruptul capului ce vrea. M-a dus cam la două străzi depărtare, a oprit în fața unui zid și l-a arătat cu degetul.

Era noapte, strada era prost luminată și m-am prins cu greu că ne aflam exact în fața zidului din vederea cu pricina. A zâmbit larg, mi-a făcut cu mâna și a plecat înapoi la magazin lăsându-mă în drum, siderat.

Acum abia așteptam dimineața, ca să mă întorc și să fotografiez acel loc. Doar că fotografia e un lucru ciudat, operează cu clipe pasagere, care transformă instantaneu prezentul în trecut. Peste drum de scena din vedere se afla un magazin de bijuterii. Proprietarii m-au lăsat să urc în dormitorul de la etaj pentru o schimbare de perspectivă. Lumina era proastă, peisajul era complet diferit și, în loc de elementele simple din imagine, apăruse o copertină maro oribilă sub care se instalase o tarabă stradală cu de-ale gurii.

Dar zidul acela magic era acolo, un fundal marcat de compoziția oblică a acoperișurilor cu olane și având acea textură cu specific local, penetrată de umezeală și de atmosfera inegalabilă de liniște și pace din blândul Hoi An.