Ultimul tren indian. Bariere, travestiți, chai masala și un cântăreț ambulant dat cu gel.

Voicu Bojan

Viața

23/05/2025

Când petreci mult timp într-un tren, percepția asupra realității începe să se schimbe. Detaliile din interior, așezate și tihnite, te îndeamnă la reflecție și poezie. Detaliile lumii dinafară sunt greu de apucat, zboară mereu grăbite din cadru. Te cuprinde panica. Lumea îți fuge efectiv de sub picioare. În graba ei rămâne parcă mereu în urmă, împinsă în spate de ceea ce apare pe geam în clipa următoare.

Doar atunci când stai într-un echilibru precar în cadrul ușilor deschise dintre vagoane, cu vântul zburlindu-ți părul, parcă realitatea se mai îmblânzește. Ai o senzație de apartenență. Devii un liant între tren și lume. Totuși, succesiunea rapidă a cadrelor rămâne amețitoare, seamănând cu vechile filme mute, date cu repezitorul. Îți induc o stare de transă vecină cu o beție ușoară.

Există un evident contrast între atmosfera de nemișcare din interior oferită de senzația de plutire vastă, dictată de ritmul anesteziant al roților din metal pe metal și lumea largă din exterior. Spațiile există parcă doar pentru a fi străbătute, iar imaginile există doar pentru a fi consumate cu o nesățioasă lăcomie.

Fără să vrei, te metamorfozezi într-o specie inofensivă de prădător vizual al acestei curgeri implacabile. Cum nu poți opri acest iureș, încerci măcar să-l încetinești fotografiindu-l din când în când, pentru a-l putea contempla în liniște mai încolo. Cuvintele lui Henri Cartier-Bresson devin acum mai semnificative ca oricând:

"Fotografii au de-a face cu lucruri care dispar încontinuu și atunci când dispar, nu există nimic pe fața pământului care să le poată aduce înapoi în vreun fel."

Privesc prin geamul mătuit de praf acest covor pestriț numit pământ. Ba pare găurit, ca o haină veche, de bălți informe ce reflectă lumina, ba este de un galben vesel cu aromă de rapiță, ba de un verde crud semnalând un câmp de orez, ba cald și prietenos atunci când într-o gospodărie oarecare o vacă rumegă ceva, iar nu departe propriile sale balegi stau frumos formatate și amestecate cu paie, înșirate la uscat precum cărțile într-o bibliotecă sătească. Sunt unica sursă de foc a familiei.

Uneori, din rama ferestrei răsar ființe, decoruri, scene decupate ca dintr-o piesă de teatru. Pentru câteva secunde fugare văd un om ce pedalează lent pe o veche bicicletă al cărei ghidon lucește stins, trecând pe lângă un dâmb de pământ lutos, pe care se plimbă demn un păun târând după sine acea coadă lungă și colorată, măturând colbul. E o scenă banală, dar care se agață scai de mintea mea. Aș da orice să văd continuarea, dar trenul fuge, mă duce unde vrea el, atotputernicul.

Văd peste tot elevi venind de la școală, ba pe jos, ba pe biciclete. Ba singuri, ba în grupuri. Sunt îmbrăcați în uniforme. Un elev singuratic stă oprit pe terasamentul care desparte două orezării și privește în jos, cu capul plecat. Pare că își contemplă sandalele. Rămâne acolo într-un instantaneu veșnic, fiindcă trenul nu cunoaște mila, ne zboară mai departe și trage cortina peste scena înghețată.

Abia privită din tren, lumea își arată adevărata față. E îngrozitor de grăbită. Își trage sufletul doar când oprim în stații. Apoi, încet de tot, aproape pe nesimțite, își reia goana. Apuc totuși să văd placa galbenă de pe un peron, pe care scrie mare, cu negru, LILUAH. Aș sta vreo trei zile aici doar de dragul acestui cuvânt care sună minunat, dar iată, peronul se termină și chiar de la capătul lui, ghemuit, mă privește direct în ochi un sfânt cerșetor. Ce secundă magică!

E trecut de prânz și în interior se instaurează o stare de împăcare însoțită de o moleșeală specifică. Nu puțini se lasă legănați cu ochii închiși sau dorm de-a binelea. Demonul amiezii akedia care îi teroriza pe vechii creștini, părinții veghetori ai pustiei Egiptului, străbate vagoanele ca un duh scăpat dintr-o lampă vrăjită și se cuibărește în sufletele călătorilor.

Închid ochii. Sunt contaminat de picoteala generală, dar mintea trează macină gânduri ca o moară stricată și nu e chip să mă abandonez somnului. Întunericul se populează imediat de un iureș inflaționist de instantanee memorabile: vaca, păunul, elevul, sfântul, LILUAH.

De afară reprezentările s-au mutat înăuntru, și-au făcut cuib în capul meu. Îmi amintesc de cugetările inegalabilului Fernando Pesoa, care reușește mereu să exprime ceva ce nu poate fi pus în cuvinte:

"Îmi vin în această clipă atâtea idei fundamentale, atâtea lucruri cu adevărat metafizice care se cer exprimate, încât brusc mă cuprinde o sfârșeală; și mă hotărăsc să nu mai scriu, să nu mai gândesc, dar să las dorința febrilă de a rosti să-mi aducă somnul, în timp ce eu, cu ochii închiși, aș continua să mângâi - cum îți plimbi mâna pe spinarea unei pisici - toate lucrurile pe care aș fi putut să le spun."

Curgerea trenului e întreruptă de vederea unor bariere dungate, vopsite sacadat în galben cu negru, dincolo de care stă ciopor de oameni, ba pe scutere, ba pe biciclete, ba pe jos. O vreme vânez în peisaj doar aceste bariere. La apariția fiecăreia tresar. Încep să le studiez, apoi încerc să le fotografiez. Oamenii stau atât de aproape de bariere de parcă dau să le împingă. Dar, mai ales, stau cu ochii țintă pe tren.

Trecerea lor depinde de trecerea trenului. Orice barieră ce blochează o trecere de cale ferată reprezintă un ordin nescris. Trebuie să oprești, calea ți-e tăiată, iar timpul grăbit se preface în așteptare. 

O barieră este și o metaforă a întâlnirii. Seamănă cu viața reală, în speță în anonimitatea unei metropole, când oamenii se petrec unii pe lângă alții fără să se atingă, fără să se întâlnească în mod real. Se doar intersectează, fără să interacționeze, de parcă ar fi poli magnetici identici, care împiedică apropierea.

Este la fel cum într-un metrou scările rulante ne poartă sus-jos în direcții diferite în timp ce cu coada ochiului noi, cei care coborâm, îi ștergem cu privirea pe ei, cei care urcă. Mâinile așezate frumos pe balustrada neagră de cauciuc, deși aproape, nu ni se ating nici din greșeală, doar cel mult acele priviri goale, aparent dezinteresate.

Îmi plac barierele văzute din tren, la fel cum îmi place și așteptatul la ele. Independent de voința ta, timpul se suspendă. Ești aruncat fără voie într-o stare meditativă. Curgerea devine moment de contemplație, exact la fel cum ai privi atent o fotografie descifrând detaliile, lumina și compoziția elementelor ferecate în cadru.

Un alt tip de barieră, un soi de cezură menită să rupă monotonia lumii dinafară, e clipa când trenul tău se intersectează cu un alt tren, venind din direcția opusă la fel de impetuos și înspăimântător de aproape. Se produce atunci un mic cutremur, un vuiet de ape mari, volumul de zgomot crește și creează un mic moment de panică. Peisajul care până adineaori curgea domol și adormitor este deodată blocat de zidul mișcător al tonelor de metal închizând între șine oameni și destine, bagaje și idealuri nerostite.

Prin gări neștiute, acolo unde trenurile umblă în vârful picioarelor, ca balerinele pe poante, ai timp să iei seama cu nemăsurată curiozitate la trenul vecin, care acum stă locului. Nu mai e o săgeată străbătând văzduhul și creând în timpane acea presiune specifică, ci este o casă pe roți, care, iată, poate fi în sfârșit contemplată în tihnă.

Vezi alți călători privindu-te prin fereastră cu aceeași curiozitate nedisimulată, vezi navetiști plictisiți fumând în ușile larg deschise, ținându-se de bare, cu șoldurile în contrapost. Iei seama la straiele lor, la gesturile lor, la fel cum ai timp să analizezi în detaliu reclama la un săpun menit să facă pielea mai catifelată.

Fata din reclamă zâmbește seducător și are pielea nefiresc de albă, la fel ca toate femeile din reclamele mincinoase făcute să proiecteze această povară imposibil de dus în cârca a peste șapte sute de milioane de personaje de sex feminin din brațele Mamei India. Majoritatea au tenul mai mult sau mai puțin închis și nu seamănă cu fata din reclama la săpun, așa cum nu seamănă nici cu figurile palide din afișele cu staruri de la Bollywood.

Stau în ușa de la capătul vagonului și privesc scena, știind că în curând clipa aceasta atât de volatilă se va evapora și se va face una cu aerul mirosind a păcură, a fier, a traverse din beton pătate de ulei și a fum de gunoi ars undeva, probabil pe câmp.

În ușa trenului vecin adastă niște bărbați, iar prin fereastra zăbrelită două femei tuciurii se uită direct la mine, fără scrupule, așa cum nu se prea face de obicei. Știm exact că plecarea iminentă ne va risipi către alte zări, suntem conștienți că nu ne vom revedea niciodată, deci ne putem privi direct în ochi, fără rușine. Totul e acum și aici.

Ziua se mărește și orele post-siestă încep să introducă noi actori în scenă. Încet, trenul se preschimbă în teatru itinerant. Spectacolul fugar al lumii încadrate de rama ferestrei este eclipsat de spectacolul dinăuntru.

Mai întâi apar doi băieți, aproape copii, care contra câtorva rupii mototolite se apucă plini de zel să facă curat în compartiment. Unul se întinde pe burtă și scormonește după toate mizeriile și hârtiile pitite pe sub banchetă. Le adună frumos într-o grămăjoară. Celălalt le ia, le strânge cu grijă la piept, apoi se duce cu ele la capăt de vagon și le azvârle pe ușă afară.

Gunoaiele zboară ca nişte păsări speriate, așezându-se pe câmpul nelucrat, printre ciulini și scaieți. Acum gunoiul nu mai este al trenului, ci aparține satului aceluia cu colibe din lut și găini prăfoase scurmând lipsite de convingere lângă un câmp de orez. Mizeria e redistribuită, compartimentul e acum curat, băieții iau plata și se mută mai încolo.

După gunoieri trec doi nevăzători legați unul de altul cu o sfoară roșie. Unul cântă ceva nazal și fals. Celălalt doar stă cu mâna întinsă, așteptând. Nu pleacă până când pumnul nu se închide peste câteva monede. 

Apoi vine un lepros fără degete care are trecut peste antebraț mânerul unei găletușe roșii din tablă sunând a mărunțiș. O scutură. Nimic. O scutură din nou, imperativ. Nu se grăbește nicăieri. Ne privește pe fiecare în parte direct, insistent, acuzator. Nu avem încotro. Jenați, ne scotocim care pe unde de câțiva bănuți. Găletușa roșie îi primește și tace. Leprosul se întoarce încet, legănând din cap și, fără să zică absolut nimic, dispare.

Nu trece mult și apar trei saltimbanci copii. Cu bețe lungi doi puștani bat în tobele agățate de gât cu entuziasmul unor colindători de la noi, plecați cu steaua sau capra. Vedeta e fetița de cam 8-10 ani, înzorzonată toată, plină de inele, mărgele și brățări. Are părul strâns în două codițe laterale făcute ghem. E pictată brutal cu negru la ochi, drept urmare pare mai matură. Dansează frenetic legănând exagerat din șolduri, apoi face pe rând podul și sfoara.

Punctul culminant al spectacolului e când își ridică un picior după cap, atentă la cobra din plastic ce îi stă încolăcită pe cap, ca o coroniță. Showul durează maximum trei minute, dar e intens și simpatic. Ni se întinde o cutie. Cotizăm cu bucurie, cum altfel? Copiii trebuie încurajați.

Încep să rămân fără rupii, dar surprizele zilei nu dau semne de oboseală. Spectacolele se derulează nestingherit, întrerupte periodic de vânzători ambulanți de acadele, vată de zahăr roz bombon, felurite coctailuri de semințe cu sos picant deasupra cărora se pun în cornetele din ziar felii uscate din nucă de cocos. Apoi vin vânzători de șaluri, șireturi, săpun care hidratează pielea, bijuterii ieftine, jucării pentru copii, chipsuri sau chai masala fierbinte, îndulcit cu lapte condensat.

La un moment dat, pe ușa vagonului intră ceremonios, ca un megastar, rapsodul ambulant. E îmbrăcat în geacă de blugi, acest sfânt ideal al anilor '80. Are fața rotundă, sobră, iar părul pieptănat frumos pe spate îi lucește de briantină. Degetele îi sunt pline de inele, dintre care în câștigător se desprinde unul rubiniu. Afectat și sobru, privind cumva pe deasupra capetelor noastre de muritori, artistul voiajor înaintează lent de parcă ar străbate o perdea groasă, din miere de salcâm. Ai zice că pășește cel puțin pe scena Scalei din Milano.

Îl urmează smerit asistentul său, sfrijit și cocârjat, cărând o boxă și o geantă. Cântărețul cuplează microfonul la boxă și, fără vorbe în plus, pornește muzica. Toate zgomotele cunoscute până atunci, respectiv sporovăiala de tren, mestecatul de semințe, zumzăitul ventilatoarelor din tavan sau incantațiile pe diverse tonuri ale vânzătorilor, se estompează. Viorile umplu acum tot spațiul. Muzica, acest limbaj universal menit să ciupească până și cele mai insensibile corzi ale sufletului, ia în stăpânire tot vagonul deschis.

Cu gesturi îndelung studiate, cântăreţul închide ochii și, cu capul dat pe spate, duce microfonul la gură. Îl ține cu un gest de profesionist, cablul făcând o buclă deasupra pumnului. Asistentul îl soarbe din ochi și, mișcând mărunt din buze, repetă fiecare vers în timp ce se leagănă ușor, profund emoţionat. Nu mai are mult și simți că-i vor da lacrimile.

Șlagărul e lung, sfâșietor, cu inflexiuni de sitar amestecate la grămadă cu viori și sintetizatoare cu lămpi, marca anilor '70. Cântărețul trăiește la cote înalte fiecare notă și alături de empatia deja manifestată de asistentul său, încearcă să transmită publicului vibrațiile emoției menite să comande creierului, iar apoi mâinilor deschiderea portofelelor sau scotocirea prin buzunare.

Oamenii se prefac nepăsători, privind în continuare pe geam, globii oculari tresărindu-le ritmic, în vreme de șlagărul se insinuează pe sub toate pieile, înmoaie și cele mai împietrite inimi. În cele din urmă, muzica se stinge încet, interpretul deschide ochii și se înclină ceremonios cu un zâmbet șters, smulgând un smoc de aplauze leșinate. Asistentul trece pe la fiecare cu o cutie din tablă, rostind aproape șoptit o mantră, ca o rugăciune.

Zgomotele familiare revin, însă aerul nu mai e același. Păstrează în continuare încărcătura electrostatică a poeziei și emoției lăsată în urmă de cântecul dezolant și lung cât tot trenul. Iată ce se întâmplă când arta își face loc cu coatele în mundan.

Se lasă încet seara, penumbrele se instalează comod peste tot peisajul, transformându-l într-o pastă cenușiu-albăstruie, în vreme ce în vagon se aprind luminile timide și gălbui ale abajururilor din plastic de pe tavan unde, prin materialul transparent, se văd grupate fratern cadavrele muștelor moarte de curioase să vadă ce o fi înăuntru. În doar două ceasuri trenul mă va reda pământului și lumii banale așa cum o știm.

Deodată, se petrece ceva neașteptat. La capăt de vagon își fac intrarea trei dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată în India. Înalte, zvelte, cu rochii mulate și în culori vii, înzorzonate cu brățări și coliere, fardate intens și nespus de gălăgioase. Produc o larmă veselă și iau imediat în stăpânire spațiul, creând o panică evidentă printre pasageri. Unii încep să se foiască pe banchete, neștiind ce să facă cu mâinile. Alții dau să fugă în alt vagon, iar alții își fixează automat privirile în tavane sau pe fereastra unde nu se vede nimic altceva decât negura înserării.

"Fetele", care sunt de fapt bărbați epilați și travestiți, se numesc Hijra și aparțin așa-numitului al treilea gen. Abuzate sistematic și repudiate de familii, sunt recunoscute ca cetățeni cu drepturi egale abia din 2014. Cu toate acestea, sunt în continuare împinse la marginea societății. Trăiesc de obicei din cerșetorie, prostituție și dans. După obiceiul hindus dansează la nunți și la petrecerile date în cinstea nașterii copiilor. Se presupune că de sute de ani au puterea de a prelua în avans viitoarele păcate ale bebelușilor.

Hijras trec de la o banchetă la alta, analizând fiecare pasager ca pe un pacient. Una dintre ele, îmbrăcată în aceeași nuanță de roșu ca rujul de buze, încearcă să-l privească pe fiecare om direct în ochi. Regula e că dacă reușesc să-ți prindă privirea trebuie să le dai automat bani. Dacă nu, au voie să-ți joace diverse farse, cum ar fi să te mângâie în locurile intime, să te ciupească, să te gâdile sau mai rău, să ți se așeze în poală, să te cuprindă cu brațele și chiar să te sărute.

Nu e de mirare că prezența lor stârnește panică. Cu priviri deja pierdute, unii se scotocesc în buzunare, în vreme ce alții își asumă riscul de-a fi făcuți de râs în public. Imediat ce s-au apropiat, am scos o bancnotă împuțită și mototolită, iar fata în roșu mi-a zâmbit tandru, vârând imediat banii în sutien cu o mișcare pe cât de rapidă, pe atât de grațioasă.

La cei cu capetele întoarse a încăpățânare, gașca veselă mirosind izbitor a parfumuri amestecate folosesc diverse metode de convingere. Își apropie fața de cea a omului, fie el bărbat sau femeie, trecându-și erotic limba peste buze, bătând din palme, fluierând sau uneori, frecându-se cu pieptul de umărul victimei.

E un joc straniu, plin de mister, însă încărcat de un erotism jucăuș. Cele trei se mișcă lasciv, legănând ostentativ din șolduri și prefirând cu degetele pline de inele mărgelele mari de pe piepturile decoltate în timp ce trec fără grabă de la un pasager la altul. E un amestec inconfundabil de joc, performance și erotism care, la fel ca după trecerea cântărețului ambulant, face ca atmosfera vagonului să nu mai fie la fel, ci cumva înaltă și parfumată.

Acesta este trenul-spectacol, unde toate se petrec în cascadă, o scenă unde fiecare actor intră, își declamă micul rol și dispare în culise, fie că vorbim despre un lepros, un sfânt, un biet vânzător de samose, un travestit sau un neguțător de lacăte.

Această stare de comuniune e imposibil de regăsit în trenurile aseptice europene sau în cele ultra-rapide și tehnologizate din Extremul Orient, care arată mai degrabă ca niște birouri în mișcare, sobre, silențioase, unde comunicarea dintre oameni se rezumă la scurte priviri piezișe, în acele clipe răzlețe când capetele se ridică din ecranele laptopurilor și ale telefoanelor smart.

Trenul indian, cu vagoanele lui obosite de clasa a doua, cu mușamalele albastre și lipicioase ale banchetelor, cu personajele lui, cu comercianții, cu gunoaiele aferente și gândacii timizi făcându-și apariția la ceas de seară, este o realitate fluidă, debordând de viață concentrată, spre deosebire de lumea statică, de pământ, unde realitatea se dezvoltă pe cu totul alte coordonate, mai tern, mai previzibil.

Trenul spintecă spațiul gol ca un pumnal. E simbolul trecerii, al vieții văzute ca un pasaj. Trenul e un fior, o emoție și, finalmente, un bilet la pălărie pe care scrie mare Libertate.