Decuplat. Smartphone Detox

Voicu Bojan

Viața

12/09/2025

Acest eseu descrie experimentul celor trei zile în absența telefonului mobil. Am copiat întâmplările și gândurile care m-au vizitat după notițele scrise de mână într-un carnețel cu linii. Cartea care a provocat această experiență e semnată de unul dintre autorii mei preferați – Pascal Bruckner. Titlul ei este "Sfințenia papucilor de casă". Subtitlul? „Despre renunțarea la lume”. Traducere din limba franceză Doru Mareș, Editura TREI, 2025.

Am părăsit orașul forfotitor dimineața, cu un bagaj modest. Sunt însoțit ca de obicei în ultimii 10 ani de Puck, credinciosul meu cățel din specia teckel-sârmos-lătrăcios. Mergem spre coliba ascunsă din munte. În două ore doar, iată-ne teleportați într-o realitate radical diferită, respectiv într-o căsuță din lemn tapetată pe interior cu mușama înflorată, pe care tronează tablouri cu motive biblice și diverse cusături tradiționale. Când bate vântul, camera pare un plămân viu, care respiră și foșnește. A fost folosită cândva de către niște săteni pentru pășunat.

Coliba e situată într-unul din multele cătune risipite prin păduri la granița dintre județele Cluj și Alba, la o altitudine de aproximativ 1.400 de metri. Nu are extras de carte funciară, apă curentă, electricitate sau alte facilități. În schimb, are un farmec aparte. A fost cea mai bună achiziție a mea din ultimii ani.

Iată-mă deci deconectat, rupt de lume, dar mai ales, aproape imposibil de găsit. Uitasem senzația. Ultima dată când am trăit ceva asemănător a fost în septembrie 2008 lângă lacul Son Kul din Kârgâzstan. Am stat acolo într-o iurtă vreme de cinci zile, fără semnal la telefon. Gândul sumbru care m-a însoțit mereu a fost: Dacă, Doamne-ferește, moare cineva apropiat, voi afla abia după îngropăciune... Că eu însumi a fost cât pe ce să nu mă mai întorc de pe un munte vecin, e o altă poveste.

Sincer vorbind, la scara unei vieți de om, câteva zile nu înseamnă mare lucru. Dar în singurătate și fără un smartphone care să te conecteze cu lumea și cei apropiați, aceste zile devin semnificative de-a dreptul, ca să nu spun chinuitoare. Fără știri, newslettere și The Morning Briefing de la NY Times viața pare străină, izolată de realitate.

Dacă cumva acest experiment vi se pare simplu, vă invit să petreceți câteva zile în coliba mea. La schimb cu telefonul vostru închis.

Aici liniștea e asurzitoare. Timpul curge diferit, greoi și moale, așa cum torni o lingură de miere polifloră semi zaharisită într-o ceașcă de ceai. Prima senzație e de pustiu, fără țipenie de om. Sătenii care locuiesc la câțiva kilometri de aici vin cu mașinile de teren dimineața și seara, mulg vacile și dispar cu laptele. Se colectează un lapte bio la doar 1.85 lei per litru.

Dacă faci un calcul simplu legat de consumul de motorină, îți dai seama că oamenii aceștia fac de fapt 'muncă în folosul comunității', nicidecum profit. Doar că ei sunt tot mai puțini. Nostalgici din generații mai vechi. Tinerii nu vor să audă de 'A Munte', cum se spune în dialectul local. În cătunul meu format din peste 20 de colibe, unele chiar arătoase, sunt active doar trei.

Niște văcuțe zălude care pasc libere în peisaj mi-au făcut praf un gard și s-au instalat în ograda mea, plasând strategic balegi rotunde, ca niște mine anti-personal. Aterizez direct în concret. Aparent de nicăieri, în suflet mi se trezește simțul proprietății, deși acel pământ aparține primăriei și bunului Dumnezeu.

Mai întâi invit animalele afară cu gentilețe, apoi mă apuc de cârpit gardul din scânduri, îndreptând cuie ruginite și legând cu sfori. Iese un puzzle de pari și leațuri total aiuristic care nu seamănă deloc cu gardurile riguroase ale vecinilor. Cumva, cu chiu cu vai, trec două ceasuri.

Plec la izvor. Apa curge la fel de lent ca timpul. Până să se umple găleata, dau o tură prin pădure după gălbiori. Nimic. Rătăcesc cărarea. Îmi amintesc că nu am telefon cu GPS și nici Google Maps. Noroc cu nasul lui Puck care ne întoarce la izvor. În drum spre casă mă împiedic de o cioată și un val de apă rece din găleată îmi inundă un papuc. Oftez și merg înainte. Aștept să se usuce din mers.

Repar ceva la horn. Mătur. Fac ordine. Scutur niște pături. Scot masa și banca în curte. Aranjez pietrele la vatra de foc. Aș bea o cafea. Minimalismul colibei complică situația. Pentru apă caldă trebuie să adun lemne uscate, să fac un foc în sobă și să aștept ca ceainicul roșu să fiarbă. Ca să nu pierd vremea, suspend din tavan o bandă lipicioasă de muște. Prima victimă sunt eu. Mă spăl bine cu detergent de vase și frec cu sare. Ceasul zice că a mai trecut o oră.

O vreme stau doar așa, închid ochii și trag cu urechea. Pe la urechi îmi bâzâie muște și viespi. Constat cu groază că sunt suficient de bătrân pentru a face distincție între țipătul ulilor și croncănitul corbilor. Din pădure răsună pe diverse tonuri clopotele de la gâtul vitelor. Citesc. Altă jumătate de oră. Mă vizitează un moment de panică. În acest ritm, până seara voi petrece o veșnicie întreagă. Nu degeaba se spune că 'veșnicia s-a născut la sat'. Cum o să umplu tot acest timp?

Aparent, nu mai am absolut nimic de făcut în afară de scris și citit. Întrebarea care se naște e: Cum administrezi acest nimic? Ce faci atunci când ai devenit pustnic și tot ce poți face e să-ți asculți gândurile care circulă între pereții celor două urechi, zbătându-se haotic precum un liliac pătruns prin efracție într-o încăpere și nemaigăsind calea spre lumea largă? Eterna dilemă a monahilor din pustia Egiptului. Însingurarea pare destinată celor curajoși.

Cățelul doarme tolănit în soare. Departe, pe muntele vecin, un pâlc de căsuțe asemănătoare cu a mea sunt mai tăcute decât un cimitir dintr-un sat depopulat într-o zi de marți. Mai încolo, altele. Toate cătunele au denumiri ciudate și le-am vizitat nu o dată pe jos sau pe bicicletă: Gârda, Trunchii cei putrezi, Trei cruci, Groștiori, Mișcota, Găureasa, Țigăneasa, Tomnatec, Dorna, Dobrușu și așa mai departe până spre Mărișelu și Albac.

Ca să nu o iau complet razna, voi face lungi excursii zilnice și probabil voi face poze inutile, alb-negru, cu vechiul meu aparat analog. Filmele sunt expirate din 2013. Fără ochelari de vedere focalizez manual cam prost, dar asta e.

Ies așadar într-o tură largă și bifez două cătune vecine. Pustiul de pe lume, nici un suflet pe nicăieri. Uși ferecate, ferestre oarbe, cu obloane. Pădurea e sălbatică, întunecată și un pic înfricoșătoare. Vorbesc tare cu Puck și îl rog să mai latre, de frica urșilor. Tace ca peștele. Umblând, reflectez la renunțarea la lume și la abandonarea telefonului mobil. Nici măcar la timpul probabil nu am acces. Dar, cum mă aflu la munte, probabilitatea să plouă oricând se adeverește.

Dinspre Muntele Mare văd cum vine o furtună. Tună înfundat la început. Cerul se cam întunecă. Încep să alerg în speranța că voi găsi calea. Mă rătăcesc de vreo câteva ori și niște stropi grei mă mână din spate. Acum trebuie să-mi găsesc cătunul în mod analog, transpirând din greu, strecurându-mă printre crengi înțepătoare de molid. Cu chiu cu vai, ajung la timp la colibă. Imediat începe o torențială gravă, cu fulgere urmate de tunete. Cățelul latră inutil, la fiecare bubuit.

O vreme stau în pat și privesc ploaia. Închid ochii. O ascult căzând în rafale pe acoperișul din tablă. Deschid carnețelul și încep să scriu la ce m-am gândit în timpul excursiei. Prima constatare e că m-am dezobișnuit cu scrisul de mână. Scrijelesc cuvintele urât și prost. Schimb pixul și mă concentrez să scriu cât de cât caligrafic, sperând că, odată ajuns acasă, în civilizație, îmi voi putea descifra propriile notițe.

Finele secolului trecut a dat lumea peste cap. Mai întâi s-a inventat ceva nemaivăzut: picturephone sau 'video-telefonul' prin anii '60. Apoi acesta s-a numit 'celular', după care i s-a spus 'telefon mobil'. Acum se cheamă 'smartphone' și nu știm ce denumire va primi mai încolo pe măsură ce tehnologia evoluează.

Secolul XXI este limpede marcat de această inovație – o tablețică așa cam cât o ciocolată ne-a luat pe nesimțite viețile în stăpânire. Trăim un extaz digital generalizat. Micul telefon inteligent conectat la net, aplicații, știri, podcasts, muzică și rețele sociale s-a instalat comod pe sofaua minților noastre, ca un musafir ce nu se mai dă dus. A devenit un cordon ombilical care ne leagă strâns de lume și pe unii de ceilalți.

Puțini au anticipat modul în care un simplu obiect poate crea o asemenea dependență. Dopamina se eliberează în doze minuscule, dar sigure. Reel-urile, de exemplu, pe care nu le suport, sunt un blestem ce durează doar câteva secunde fiecare, în schimb se derulează năucitor și, mai ales, infinit. Te acaparează, te uzează și te lasă cu creierii varză, colmatați de o inflație de informație pe cât de vag amuzantă, pe atât de inutilă. Distracția devine simplă distragere, deturnare a realității.

În parc văd zilnic părinți cum hâțână în silă un cărucior de copil făcând doom scrolling cu ochii în telefon. În văzul lumii, complet indiferente la ce se întâmplă în jur, fete încântate de propriul sine își aranjează părul, postura și zâmbesc languros strict ecranului, cu scopul de a posta rapid un selfie probabil generator de aprecieri. Iar băieții ghinioniștii cărora 'le-a murit telefonul' sau nu au semnal, trăiesc clasica dramă FOMO (fear of missing out, spaima de fi lăsați pe dinafară în timp ce în rețeaua lor de prieteni se întâmplă ceva nou și nemaivăzut, la care ei nu pot lua parte).

Să nu trecem prea rapid peste antropomorfizarea telefonului care 'a murit' din lipsa bateriei. Încet, acest obiect capătă veleități de ființă, de prieten nedespărțit, de animal de companie. Fiind un subiect prea vast, nu analizăm rolul pe care îl joacă în social media și modul în care algoritmii ne controlează cărările virtuale în hățișul de acolo.

Bruckner rezumă elegant și ușor moralist: "Nici cel mai frumos dintre telefoanele mobile nu poate da decât ce are: un sofisticat sistem de comunicare. Nu produce nici prieteni, nici amanți, nici destin. Câtă tristețe să vezi atâția oameni în tren, în autobuz sau în avion petrecându-și timpul pe telefon pentru a se juca, a privi un serial, în loc să stea de vorbă cu ceilalți, să admire peisajul, să deschidă o carte pentru a evada, pentru a se adânci în meandrele trecutului și a-și lărgi orizontul. Ecranul e gol tocmai din cauza excesului, a preaplinului. Adicția pe care o produce provine din aceea că, prin intermediul lui, evenimentul nu este trăit, ci primit prin procură. Când într-o viață nu se întâmplă nimic, cel puțin e acolo telefonul mobil pentru a dăltui un simulacru de realitate."

Așadar, adio plictiseală, adio singurătate. Lumea întreagă ne-a aterizat frumos în palmă. Și mai rău, se află ziua-noaptea la dispoziția noastră. Ni se așterne la picioare precum un covor roșu. Nu e de mirare senzația că suntem brusc interesanți, importanți, că suntem puternici. Cu un smartphone încărcat și cu destui bani transferați în el poți merge nestingherit până la capătul lumii. Cu o singură condiție: să nu-l uiți într-un taxi.

În acest punct se naște o întrebare curioasă: Dacă lumea ni se supune atât de cuminte, de ce să ne mai deranjăm să o colindăm? Nu mai bine doar o accesăm? Nu cumva e mai comod să o invităm pe ea în vizită la noi?

Conectarea cu oricine, oricând, posibilitatea de a cumpăra sau de a rezerva o cameră oriunde pe planetă are și un efect advers: contragerea, refugiul în sine, autoizolarea voluntară însoțită de acea stranie însingurare despre care mai nimănui nu-i place să vorbească. Dar viața e comodă și totul devine facil, accesibil. Și mai ales, poate fi livrat la domiciliu, indiferent cât de câinoasă e vremea de afară.

Unii tineri japonezi au dezvoltat o patologie specifică: retragerea socială și izolarea în case cu lunile. Cu o singură condiție. Să fie conectați permanent. Noul sindrom poartă un nume: hikikomori.

E clar, cu un simplu smartphone în buzunar am devenit micii stăpâni ai lumii. Drept recunoștință, începem să îl iubim. Suntem amorezați de micul ecran aparent neînsuflețit, însă nespus de deștept și de util. Nu e de mirare că există o spaimă specifică de a pierde acest obiect aducător de atât de multe beneficii. Sindromul se cheamă nomofobie, iar adolescenții sunt cele mai vulnerabile victime.

Să reținem că 85% dintre oameni țin noaptea telefonul la doar o mână distanță de ei. Periodic îl căutăm, îl pipăim, vrem să ne asigurăm că nu l-am rătăcit, iar dacă am făcut-o cumva, ne cuprinde instantaneu panica. Vă sună cumva familiară întrebarea: 'Auzi, dragă, nu mă suni că mi-am rătăcit telefonul undeva prin casă?' Eu însumi am pus-o de nenumărate ori.

Bruckner spune: "Dacă ne uităm la ecran și de sute de ori pe zi, ca la o Biblie, ca la o carte de rugăciuni electronică, aceasta nu se întâmplă pentru a primi sfaturi ori învățături morale, ci pentru că ne oferă o existență trepidantă, ferindu-ne însă să o încercăm și pe viu. Telefonul mobil ne aduce acasă lumea, mesaje, știri, muzică, filme, fiind un incontestabil și imens progres. Dar în același timp face lumea superfluă, întrucât o ținem în palmă."

Timpul meu la colibă se dilată tot mai rău. Învăț diverse lucruri nebănuite, cum ar fi să nu mai dau sistematic cu capul în tocul ușii când ies din bucătăria de vară. Mă smeresc, umblu aplecat. Seara fac un foc zdravăn afară doar ca să mă uit la el și să mai treacă vremea. Aș fi prăjit un cârnăcior, dar am colesterol. Aș fi putut face niște poze bune de trimis pe WhatsApp câtorva prieteni ca să-i fac geloși, dar nu am cu ce. Când mi-e lumea mai dragă, se pornește o aversă care stinge focul și mă trimite în colibă, în pat.

A doua zi de dimineață sunt trezit devreme de glasuri care mână vacile: 'Neee, la vaaaleee!' Vecinii mei sunt foarte activi. Au terminat deja cu mulsul și acum trimit animalele la pășune. Ies în prag și ne salutăm. Cum se spune pe acolo 'grăim' unul către altul. Glasul îmi sună ciudat să grăiesc cu alt om. Vorbim despre vreme și despre care izvor are apa mai bună. Îmi spun că merg să culeagă merișoare pentru oțet. Nici nu știam că există oțet de merișoare.

Mă abțin să întreb ce se mai întâmplă prin lume, ne rezumăm la un small talk încheiat cu clasicul Doamne-ajută. Fac focul pentru cafea și mă pun pe citit în prag în soarele palid al unei dimineți perfecte. După vreo 30 de pagini mă uit la ceas. E doar ora opt fix. Mi se face puțin rău. Ce mă fac până apune soarele?

Revenind la lume. Acum că am căpătat o oarecare 'distanțare socială' față de smartphone, îmi dau seama cât de alienant poate fi catastrofismul zilnic al știrilor de dimineață. Telefonul a devenit livratorul neobosit al veștilor proaste. În antichitate mesagerii unor astfel de anunțuri erau uciși.

Noi îl deschidem la prima oră și ne supunem cu smerenie asaltului de știri groaznice, fără să conștientizăm cât rău nevăzut provoacă acesta minților noastre. Nu ne împotrivim, nu ne revoltăm. Catastrofele globale au devenit noua normalitate. Pâinea de toate zilele. Dăm scroll mai departe și ne afundăm în mlaștina dezastrelor cu o tot mai suspectă detașare. Ca norocul, răul li se întâmplă altora și altundeva, mereu departe.

Am timp. Analizez la rece relația mea cu acest animăluț numit Iphone 12 mini. Scribălesc mai departe în carnețel ce cred despre el, la fel cum pe vremuri la școală ne punea învățătoarea să facem o caracterizare a colegului de bancă.

Ca să nu devin sclavul telefonului, cum văd cu groază la unii prieteni cu care nu se mai poate vorbi, fiindcă atenția le e deturnată permanent de o nouă notificare la care răspund prompt, încerc să controlez drăcia cum pot. Când lucrez îl țin la respect, offline. Când îmi plimb cățelul sau alerg în pădure, îl las acasă, ca să mă pot conecta mai bine cu animalul și natura. Când înot îl țin pe airplane mode ca să nu sune în vestiar. Nu am social media pe telefon și am un număr limitat de aplicații. Nu am notificări sau sunete enervante. Iar cel mai grav, nu răspund întotdeauna instantaneu la mesaje, ceea ce azi poate fi perceput ca o stridentă impolitețe.

Cu toate acestea, mica obrăznicătură ține periodic să-mi aducă aminte că există și are ceva important de comunicat. Îmi monitorizează timpul petrecut online și săptămânal mă informează câtă vreme am pierdut zilnic cu ochii în ecran. Cum am o aplicație conectată la ceasul de sport, mai nou îmi monitorizează sănătatea. Nu demult a ținut să-mi spună că în ultimele 29 de zile am consumat mai multe calorii decât de obicei. Iar nu mai departe de săptămâna trecută mi-a atras atenția că la ultima tură de înot pulsul meu a fost cam ridicat. Păi da, apa avea doar 17 grade în acel lac de munte, ce era să fac? Am mărit ritmul.

Ideea e că, în vreme ce îmi văd de viață, acest mic intrus nu doarme în întunericul buzunarului. Stă cu ochii pe mine și se preface îngrijorat de ritmul meu cardiac. Ar trebui să fiu flatat, dar sunt enervat. Încă puțin și îmi va reaminti să-mi vizitez rude uitate de la țară, să aspir prin casă, să fac duș, să mănânc mai sănătos și așa mai departe. Mai nou, în WhatsApp și-a băgat și AI coada. Stă la pândă gata să răspundă prompt la orice îmi trece prin cap, să îmi caute poze și oameni în arhivă. Simt încet cum mobilul face pași înspre a prelua controlul.

Cu siguranță acum se simte jignit că l-am închis și abandonat. Acest gest pasager de revoltă, o minune care ține trei zile nesfârșite, îmi dă o mică satisfacție, recunosc. Nici măcar nu mi-e dor de el. Detașarea de acest obiect m-a determinat să realizez că, pe nesimțite, în timp, a reușit să țeasă în jur, precum un păianjen, un întreg sistem de iluzii. Am inventariat doar cinci dintre ele.

1. Iluzia semnificației. Chiar așa, oare de ce am ținut să anunț în stânga-dreapta că dispar fără mobil? Fiindcă mi s-a creat iluzia că cineva ar putea muri de grija mea. Se presupune fals că dacă sunt conectat, aș putea fi ușor important. Nu e defel așa.

2. Iluzia cunoașterii. Accesul la informație nu este egal cu deținerea, asimilarea și capacitatea de a o reproduce. E o confuzie majoră aici. Faptul că pot oricând afla orice pe lume nu înseamnă că și înțeleg, că pot decripta realitatea sau că sunt capabil de gândire critică.

3. Iluzia controlului. Un simplu share location și un Google Maps sau Waze pot conduce pe oricine la coliba mea. Nu e de mirare că ne credem bazați. Nu e de mirare că picăm în iluzia secundară a multitasking-ului.

4. Iluzia anonimatului. A faptului că putem deschide aplicații și naviga pe unde ne taie capul fără a lăsa urme digitale. În fapt cineva, undeva ne monitorizează atent traseele, obiceiurile și le contabilizează cu un scop.

5. Iluzia comunicării. Fascinația mesajelor text, a emoticoanelor, febrilitatea cu care putem vorbi cu cinci oameni odată pe subiecte diferite, însă fiind foarte atenți 'să nu greșim adrisantul', toate sunt dătătoare de adrenalină. Ne creează iluzia că uite, comunicăm mai abitir ca niciodată. Însă o facem volatil, superficial. E diferența între a-i trimite zilnic șapte inimioare alesei ca să-i amintești cât de mult o iubești sau a-i scrie o scrisoare de mână, copiată îngrijit de pe o ciornă prealabilă.

Iar dacă avem acces la social media pe mobil, începem nu doar să comunicăm cu rost și fără rost răspunzând la glumițe idioate cu pisici, ci să ne comunicăm pe noi înșine, ca pe o marfă de mare preț. Banalitatea strigătoare la cer a unei vieți repetitive și domestice poate deveni o mega aventură, demnă de un video Red Bull dacă știi cum să o împachetezi.

Influencerii trăiesc din așa ceva, bloggerii promovează cu entuziasm lucruri în care nu cred, vloggerii și youtuberii fac bani din te miri ce gesturi exotice, iar interlopii de cea mai joasă speță aidoma fraților Tate au milioane de urmăritori, plus o armată de fani spălați pe creier.

Din nou Bruckner o spune frumos: "Ah, amețeala dată de un ou moale în apa care fierbe, miracolul unui hamburger cu cinci straturi care ne așteaptă în farfurie! Toate acestea merită selfie-stickuri, filmări, zoom și circulație mondială. Punerea în scenă a armoniei conjugale merită un certificat de împlinire. Viața mea este o aventură excepțională: micul-dejun dimineața, apoi pleosc în piscină, primul dinte al bebelușului, sute de like-uri de fiecare dată, sunt stăpânul lumii, căpitanul navei propriului destin. Cândva te ascundeai acasă pentru a nu fi văzut, de acum te ascunzi pentru a fi văzut mai bine, pentru a te desfășura pe toate rețelele de socializare."

Teoria mea e că abia atunci înțelegi un loc cu adevărat când reușești să te plictisești groaznic în el. Ei bine, am reușit. După trei zile pe banda lipicioasă de muște s-au mai prins șase victime în afară de mine. Gardul reparat improvizat a rezistat unei vijelii. Am jurat că dacă îl mai dărâmă vacile, îl las așa, nu mă mai ostenesc. În rest, am făcut mulți kilometri, am citit, am scris și am dormit mult și bine într-o liniște desăvârșită, cu fereastra deschisă prin care pătrundea un miros proaspăt, de brad și iarbă udă.

Am părăsit micul paradis pierdut cu gândul întoarcerii. Conducând în drum spre casă m-a cuprins deodată o viziune de o crasă naivitate. Că imediat ce voi deschide telefonul, voi fi potopit de mesaje și newslettere din care voi afla că Putin regretă sutele de copii ucrainieni uciși de rachetele lui balistice, că în Gaza e un armistițiu și nu se mai înfometează copii, că în țară la noi e stabilitate politică și hoția generalizată s-a mai diminuat sau că pe primele pagini ale marilor publicații nu mai apare figura indigestă a narcisistului planetar Trump.

Conduc atent mai departe pe șoseaua îngustă pe sub stânci amenințătoare și uite, visez ca prostul, degeaba...

Am ilustrat materialul cu poze mai vechi din telefon. Mulțumesc AI pentru amabilitatea de a mă ajuta să le găsesc.