Pe Via Danubiana la Zimnicea. Un oraș căruia i-a fost furată istoria, fluviul care ar putea fi și Șacalii 550 Teleorman 

Cristina Foarfă

Viața

22/04/2026

Rebeca se află, alături de colegii ei, la acțiunea de igienizare a plajei Cheson, organizată de Asociația MaMultVerde, în cadrul proiectului Via Danubiana. 

Via Danubiana este un traseu eco-turistic de-a lungul Dunării, ce își propune să creeze o rețea sustenabilă prin care să stimuleze economia locală și să sprijine conservarea biodiversității și a patrimoniului cultural de pe malul Dunării. 

Dezvoltarea traseului se realizează pe bucăți - s-a început la Giurgiu, a urmat Teleorman și în curând, în 2026, proiectul ajunge și în județul Călărași. Într-un final, își propune echipa, toți cei 1075 de kilometri ai Dunării prin România vor fi acoperiți. 

Una dintre direcțiile proiectului este să implice oamenii din comunitate, lucru care s-a întâmplat și la inaugurarea bornei din Zimnicea. Zimnicea, pentru cine nu știe, este cel mai sudic punct al României, cu 12.000, oficial, de locuitori. La fel ca multe orășele din sud, Zimnicea are aerul de sfârșit de lume al orășelelor depopulate, împietrite într-un peisaj post-comunist decrepit și care respiră lipsă de speranță. La prima vedere, în Zimnicea pare că timpul s-a oprit și nimeni n-a mai venit să-l repornească.

Există viață în astfel de locuri? Există speranța că se poate schimba ceva și că viața poate reveni pe străduțele orașului? Poate fi turismul una dintre soluții?

Mai întâi, povestea spusă de Rebeca și de colegii ei, Alex și Alexandru, o legendă locală care circulă - ba chiar a făcut și Naumovici un film scurt despre ea -, deși nu e confirmată oficial. O poveste prea „românească”, prea superbă însă, ca să nu o spunem.  

La cutremurul din ‘77, se pare că orașul Zimnicea a fost distrus doar, spun copiii, în proporție de 8-10%. Autoritățile locale însă - secretarul de partid, mai exact - a raportat în grabă la centru că Zimnicea ar fi la pământ, distrusă în proporție de 80%. Ca urmare, Ceaușescu a decis să vină imediat după cutremur să vadă dezastrul. Ce facem, s-au întrebat autoritățile locale, doar nu o să vadă tovarășul că am mințit? 

Soluția? Au decis să pună orașul la pământ cu buldozerele, zonele de case mai ales, ca să se potrivească cu ce s-a raportat. Ceaușescu a venit, a anunțat că orașul se va reconstrui, și-a început construcția unor blocuri din care unele nu au fost terminate niciodată. 

Cum arată un oraș căruia i s-a luat povestea? 

O plimbare prin Zimnicea e undeva între o întoarcere în timp și un decor dintr-un film post-apocaliptic, un The Last of Us făcut într-o fabrică a unui baron local, fără zombi, dar cu blocuri părăsite care ar putea oricând să-i adăpostească. 

Și totuși, cu mic efort de imaginație, vezi că lucrurile ar putea arăta diferit. Că potențialul e acolo, îngropat sub straturi de neșansă, azbest și decizii proaste.

Dacă ai uitat cât de neprietenoase sunt blocurile comuniste nereabilitate, o plimbare prin Zimnicea îți poate aduce aminte prin griul specific, brutalismul provincial, sârmele care ies din beton ca niște mărturii ale unui interior care se destramă încet. Zimnicea are încă acoperișuri de azbest - vestea că provoacă cancer și că e interzis nu a ajuns peste tot. Strada principală a fost asfaltată recent; până atunci, pavajul era același de după cel de-al Doilea Război Mondial, spun localnicii.

Distrus de cutremur - sau de buldozerele secretarului de partid, după cum spune legenda - și reconstruit aproape complet în anii următori, Zimnicea e esența idealurilor socialiste turnate în beton.

În apropiere, există și un sit arheologic, teoretic. La Zimnicea doarme unul dintre cele mai vechi situri din Muntenia: o cetate geto-dacică din secolele IV-II î.Hr., cea mai veche din regiune, care purta atunci numele Zimnidava, peste care s-a suprapus o fortificație medievală din vremea lui Mircea cel Bătrân, înconjurată de necropole care acoperă, și ele, milenii. „Degeaba mergeți acolo”, spun însă localnicii, „nu mai e nimic, s-a mai și construit deasupra”. Nu am mers. 

Am mers prin oraș însă. Poate cel mai mult îți sar în ochi balcoanele căzute. Acolo a fost viață cândva - oameni care fumau seara, întindeau rufe la uscat, copii care se uitau înspre stradă, dar care acum au plecat spre orașe mai mari, spre o viață mai bună. În urma lor se prăbușesc blocurile. 

E un oraș la Dunăre, totuși. Cu peisaje naturale care contrabalansează sărăcia mic-urbană, cu un potențial turistic pe care puțini îl înțeleg. 

„Sunt multe locuri frumoase despre care nu știm", spune Doru Mitrana, președintele Asociației MaiMultVerde.

Ca să speri la un turism responsabil, trebuie întâi să îi convingi pe oameni de importanța locului și să colaborezi cu ei 

„Am văzut că pentru localnici Dunărea nu înseamnă mai nimic", spune Doru Mitrana. Uneori, oamenii nu văd lucrurile care sunt cel mai aproape de ei: arii protejate, specii unice, peisaje pe care turiștii din toată Europa ar veni să le vadă - dar localnicii nici nu-și imaginează că aici se poate face turism, sau că se poate trăi din turism. Nu știu de unde să înceapă și nu-și închipuie că ar fi posibil. 

Mitrana pune asta pe seama istoriei recente: în perioada comunistă, zonele de la Dunăre nu erau ale oamenilor, ci ale statului. Statul a făcut amenajări, de cele mai multe ori dăunătoare mediului, și oamenii au înțeles că fluviul nu e treaba lor. E o moștenire culturală greu de dezrădăcinat.

Via Danubiana a pornit de la o idee simplă: cicloturism de-a lungul Dunării. Nu a rămas însă acolo. Traseul oferă posibilitatea explorării zonei atât pe apă cât și pe uscat, prin cicloturism, turism ecvestru, excursii de picior, plimbări cu caiacele, zone de campare, evenimente sportive, educative și culturale.

Deocamdată, nu există infrastructură care să susțină oamenii care ar vrea să parcurgă drumul. Există și excepții, desigur, spații de cazare de-a lungul Dunării (cum sunt Edelweiss, Potcoava Dunării, din Suhaia, Pensiunea Giulia sau Casa Vacanțe cu Prietenii la Islaz) care arată că se poate, că există potențial și, mai mult decât atât, că există cerere.

Zona de sud nu stă bine nici la calitatea vieții, nici social, recunoaște Mitrana. Tocmai de aceea, spune el, turismul responsabil e una dintre puținele pârghii reale de dezvoltare pentru comunități care altfel se decimează în timp asemenea balcoanelor din Zimnicea. 

Domnul Floricel și Șacalii 550 Teleorman

Domnul Floricel e un personaj înainte să scoată un cuvânt. La 73 de ani, merge pe motocicletă și a rămas în Zimnicea.

Primul motor și l-a luat în '84. De atunci, motociclismul e mai mult decât o pasiune - e, spune el, ce îl menține sănătos, ce îl ține în mișcare. Împreună cu câțiva prieteni din Zimnicea și Alexandria, a înființat Șacalii 550 Teleorman, grup afiliat la Bikers for Humanity. Numele vine de la kilometrul 550 al Dunării, din zonă, și de la șacalii care populează pădurile din jur. Erau mai mulți, dar, din aceeași lipsă de posibilități care a golit orașul, s-au risipit prin țară. Au rămas trei.

La borna 550 au o rulotă pe traseul Via Danubiana, pe care o pun la dispoziție gratuit oricui dorește să se oprească. E modul lor de a promova turismul în zonă - modest, concret, fără să aștepte pe nimeni.

„Eu nu m-am săturat niciodată de peisajele din zona asta", spune el. Îl leagă o viață de Dunăre. A trecut-o înot spre Bulgaria de mai multe ori. Când erau copii, el și prietenii lui se jucau pe dig și pe plaja care tocmai e curățată acum de voluntarii Via Danubiana. Când îi prindeau - era zonă de frontieră, accesul se făcea cu aprobare specială - „ne duceau la Pichet", râd ei.

Are șanse Zimnicea? „Inițial a avut șanse", spune domnul Floricel. „Nu pot să comentez de ce s-a ajuns în halul ăsta." Dar crede în potențialul zonei - sport nautic, înot, focuri de tabără, oameni care vin pentru Dunăre. Își amintește că atunci când funcționa discoteca locală, atrăgea oameni din toată țara în weekend. „Ca să existe turism, trebuie să existe investiții", spune el. E simplu.

Despre tinerii care pleacă nu are amărăciune. „Binele este acolo unde ți-e ție bine", spune domnul Floricel.

„Abia aștept să plec de aici”

Alexandru, licean, participant și el la acțiunea de igienizare a plajei Cheson, spune vrea să studieze criminalistica, după ce i-a văzut pe polițiștii criminaliști în acțiune la un caz în Năsturelu, o comună din vecinătate. Alex, din același grup, vrea să facă școala de însoțitori de zbor, pentru ca apoi să îi fie mai ușor să devină pilot de avion, dacă ar fi să studieze direct aviația, ar fi prea scump și familia nu își permite atâtea zeci de mii de euro. 

„Nu pot avea un viitor aici, nu pot evolua aici. Îmi pare rău, aici am crescut, toate amintirile mele din copilărie sunt aici. Aș vrea să fie altfel”, spune Rebeca. „Sub nicio formă nu mă mai întorc”, adaugă Alexandru. „Orașul e depopulat și o să fie și mai depopulat în câțiva ani”, crede el. 

Asta nu înseamnă că viața în Zimnicea nu poate fi plăcută. „Chiar dacă este un oraș mic, ne găsim ce să facem. Dacă ai un grup de prieteni, te distrezi oriunde. Jucăm volei pe plajă, facem gratar, jucăm cărți, facem petreceri. Nu avem unde să ieșim, dar ne organizăm noi”, spune Rebeca. 

Copiii fac sport și participă la competiții locale și naționale. Nu prea au însă unde să se antreneze. Unul dintre locurile unde practică diverse sporturi este mica plajă pe care o curăță acum împreună cu cei de la MaiMultVerde și cu comunitatea locală. Plaja Cheson. 

„Multă lume nu are grijă de mediu și e păcat că nu avem multe plaje în zonă”, spune Alexandru. Vara, spune el, oamenii lasă gunoaie pe plajă sau aruncă deșeuri în Dunăre. Și-ar dori ca plaja să fie mai amenajată, să se poată închiria caiace, să se poată face tot felul de activități sau să aibă loc evenimente. „Tot orașul se strânge dacă se întâmplă ceva”, spune Rebeca. „Ba chiar vin și din alte locuri”, adaugă Alex. 

Daniel are 30 ani și, la fel ca adolescenții cu care am vorbit, abia aștepta finalul liceului ca să poată pleca. Participă la acțiunea Via Danubiana deși locuiește de peste 10 ani în București. „Aici singura variantă era să lucrez pe câmp sau la mici antreprenori, să vând la un magazin, la ceva cu materiale de construcții.” 

A început Agronomia în București dar și-a dat seama repede că vrea să urmeze, de fapt, Asistența Medicală. Asta face și acum, pe secția de neurochirurgie a unui spital din capitală.

Copilăria, în satul Zimnicele, chiar lângă oraș, i-a fost frumoasă, liniștită, „diferită de cea a copiilor de acum”, spune el. Petrecea mult timp în natură și era (și este) foarte legat emoțional de Dunăre. „Am învățat să înot pe râul Pasărea. Apoi veneam la Dunăre, făceam baie tot sezonul”. 

Zimnicea nu s-a schimbat deloc de când a plecat, crede Daniel. Iar asta, spune el, e și pentru că „prea multe au depins de o singură persoană” și că nu a mai existat concurență și nici investitori pentru potențialul imens al orașului Zimnicea, crede Daniel. Oamenii suferă din cauza asta, dar se mulțumesc cu ce au - cei care au rămas. Nu li se pare că au puterea de a schimba ceva. „Nici nu știu cât le mai pasă. Cei bătrâni au crescut în alte vremuri și cei tineri pleacă”, spune Daniel cu un zâmbet amar. 

Povestește cu drag despre locurile superbe din zonă, locuri unde și-a petrecut copilăria. Aproape de casa lui, era un loc unde ai senzația că mergi pe apă. Dunărea e mică acolo, nisipul fin și insulițe efemere apar și dispar. Puțină lume știe de locurile astea. 

Există speranță pentru Zimnicea? Daniel crede că da. Agrementul pe Dunăre, la fel ca în alte țări traversate de fluviu. Sunt totuși 100 km de București, subliniază el, 100 de kilometri ușor de parcurs - dacă ai avea la ce să vii. 

Ar putea fi bine în Zimnicea

Nu e ușor, dar ar putea fi, iar inițiative precum Via Danubiana exact asta fac - încearcă să aducă speranță în locurile unde pare că nu e nimic, dar care doar așteaptă o șansă. Dunărea e acolo. Nisipul fin, insulițele efemere, șacalii din pădure, kilometrul 550. Sunt 100 de kilometri până la București.

Poate că ăsta e și răspunsul la întrebarea cu care am venit la Zimnicea. Orașele ca acesta au nevoie, pe lângă investiții, de o energie nouă și de un proiect comun, ceva în care să creadă și care să lege narațiunile. Au nevoie de oameni care să se implice, fie că sunt din comunitate, fie că vin din afară. Domnul Floricel pe motocicletă la 73 de ani. Daniel care vine din București să curețe o plajă pe care a înotat copil. Rebeca care, chiar dacă pleacă, vorbește despre Zimnicea cu dragoste, nu cu resentiment. Doru și oamenii de la MaiMultVerde care se încăpățânează să creadă în potențialul imens al locului. Oamenii care și-au făcut mici pensiuni pe Dunăre, deși infrastructura turistică nu există încă.

Povestea Zimnicei nu s-a terminat odată cu buldozerele secretarului de partid. Ba chiar poate fi un început bun.

Hai să ne imaginăm: vii un weekend la Zimnicea, stai într-o rulotă în mijlocul naturii sau la o pensiune faină, mănânci musai un borș de pește, dai o tură cu bicicleta și una cu caiacul, vizitezi situl arheologic - refăcut, semnalizat, cu poveste, cu ghid - , bei o cafea pe malul Dunării și stai cu burta la soare pe plaja Cheson după-amiaza. Te uiți la păsări, faci o mică drumeție, asculți un pescar povestind despre peștii mari care erau odată pe Dunăre. Vorbești cu turiștii străini care au pedalat 2.000 și mulți kilometri până aici.

Și musai, dar musai, mergi într-un tur ghidat al Zimnicei comuniste. Poate ai și un mic muzeu al legendelor urbane. Poate te folosești de nostalgie - acea fascinație ambivalentă față de lumea comunistă dispărută, care aduce turiști din toată Europa în locuri cu exact această poveste. Poate în blocurile neterminate de comuniști cheamă cineva niște artiști să facă graffiti, sau vreun proiect care despre plecare și întoarcere, care adună la un loc istoriile oamenilor. 

Fiecare loc are poveștile lui. Trebuie doar să aibă curajul să le spună și, astfel, să aducă oamenii împreună, turiști și localnici.