Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Cristina Foarfă

Redactor

Industria chimică e peste tot și nicăieri. E în pasta de dinți, în pungile de la supermarket, în panourile de sticlă, în BCA-ul din care ne construim casele. Și în toate celelalte industrii. FABER, centrul cultural independent din Timișoara, o numește pe drept visibly invisible.

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie.

Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

Legături chimice pornește de la o cercetare în profunzime: vizite în fabrici, discuții cu experți, date, implicarea unor jurnaliști și invitația adresată unor designeri de a traduce și a lucra cu materialele cercetării.

Vernisaj Chemical Bonds. Foto: Alex Todirică

„Legături chimice” este al treilea capitol din programul vostru, Design Signals. De unde a pornit?

Da, e al treilea capitol din programul Design Signals, pe care l-am început în 2023, în parteneriat cu Universitatea Politehnica din Timișoara și împreună cu curatoarea Martina Muzi - care e designer și curator, predă la Design Academy Eindhoven, una dintre cele mai bune școli de design de astăzi - și cu cercetătorul Norbert Petrovici, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Am început programul, în contextul Capitalei Culturale, de la întrebarea: ce e relevant să facem ca program cultural pentru Timișoara, acum?

Timișoara e al doilea cel mai important oraș industrial din România, cu o moștenire foarte importantă. Practic, orașul arată azi așa cum arată, în bună măsură datorită aportului pe care industria l-a adus - atât economic, cât și cultural. Oamenii care au lucrat în industrie, o bună parte dintre ei sunt oameni educați, ingineri. Deci are un impact consistent asupra orașului, și asupra felului în care suntem noi ca timișoreni, dincolo de moștenirea austro-ungară, care e foarte puternic conectată cu industria.

Vernisaj Chemical Bonds. Foto: Alex Todirică

Am început cu un studiu foarte amplu, coordonat de Norbert, asupra economiei Timișoarei din ultima sută de ani, cu focus pe industrie, din care am înțeles care au fost cele mai importante ramuri industriale și cât de important a fost, de fapt, acest mix de mai multe tipuri de industrie. Asta a fost cheia succesului pentru oraș: multe alte orașe, mono-industriale, concentrate pe un singur tip de industrie, s-au prăbușit dramatic după comunism. 

Timișoara a reușit să rămână un oraș efervescent și stabil economic, în bună parte datorită acestei multidisciplinarități specifice locului și faptului că oamenii au reușit să se reinventeze, să reconecteze industriile tradiționale cu cele contemporane. 

Primul episod a fost pe automotive, al doilea pe textile. Ce vedem aici e expoziția pe chimie, pe care am pregătit-o anul trecut. Acum lucrăm pe sectorul agroalimentar, iar la anul pe construcții.

Spuneați despre industria chimică că este „visibly invisible” - a rămas în urmă față de celelalte industrii pe care le-ați studiat. De ce?

Ce e specific pentru industria chimică e faptul că e o industrie de scară foarte mare, care necesită investiții colosale și care depinde destul de mult de intervenția statului. În primul rând datorită acestor investiții uriașe necesare pentru tehnologie, apoi pentru că e o industrie foarte energofagă - contează enorm prețul energiei - și apoi pentru că e o industrie care deservește toate celelalte industrii. Ce se produce în chimie și cum se distribuie producția în sistem contează foarte mult. Contează ca lanțurile să fie cât se poate de complete și de închise.

Via Danubiana pe bicicletă. Pe urmele lui Vlad Țepeș, în locurile care reînvie istoria Dunării

Gândit și realizat de asociația MaiMultVerde, proiectul Via Danubiana a fost pus cap la cap de o echipă formată din doar câțiva oameni, care trebuie să meargă pe teren și să mapeze fiecare zonă care urmează să fie inclusă în traseu, să pună borne și semne, să curețe locațiile împreună cu voluntarii și să ia în considerare cum se schimbă relieful pe parcursul anului, când Dunărea iese din albie. 

Ce poate să facă un festival de business pentru tine. Andrei Popescu și Octavian Graure ne-au povestit ce impact a avut FOMO pentru afacerile lor (P)

FOMO - Festival of Modern Owners, prezentat de George, o inovație BCR, este evenimentul care îi aduce în București, în perioada 20-24 mai, pe Chris Do, Jack Delosa, Tonya Mas, Codie Sanchez, precum și alți peste 70 de antreprenori, freelanceri și lideri de business. 

Și unde sunt blocajele?

În foarte multe locuri. Unul e pe prețul energiei. De exemplu, industria ceramică, cândva foarte puternică în România, e aproape dispărută în momentul de față din cauza costurilor cu energia, care pot ajunge ușor la 40% din costurile de producție. 

Pe de altă parte, înainte fabricile erau conectate în economia socialistă. Ce se producea într-o fabrică ajungea în alta. Acum existăm în alt tip de economie, suntem conectați la o piață globală și fiecare caută produse cu prețuri mici într-un context global cu reguli și politici diverse. În România astăzi importăm aproximativ de 2 ori mai multe produse chimice decât exportăm, iar segmentele cu cea mai mare complexitate tehnologică sunt dominate de importuri.

Cum a decurs, concret, cercetarea? V-ați dus în toate locurile astea?

Am început cu cercetarea coordonată de Norbert Petrovici, bazată pe date. În discuțiile despre cercetare pe care le-am avut la început cu Norbert, ne-a prezentat o imagine de ansamblu asupra industriei, din diferite perspective. Plecând de la acest overview, noi mergem în teren, și ne conectăm cu realitatea de la firul ierbii, organizăm discuții comune și cu echipa de cercetare, pentru că nu întotdeauna ce găsești în date e ușor de înțeles ca fenomen.

Pentru că în Timișoara industria chimică a fost într-adevăr puternică, dar acum nu mai e, am decis să mergem la nivel național. Am selectat o serie de actori foarte diverși din ecosistemul industriei chimice, pe care am mers și i-am vizitat. I-am sunat, le-am scris mailuri, le-am povestit despre ce facem, și foarte mulți oameni au fost deschiși să ne arate ce fac. Am întâlnit în acest proces foarte mulți oameni extraordinar de pasionați de ceea ce fac, și foarte deschiși să povestească, deși nu te-ai aștepta, pentru că e o industrie foarte secretoasă - sunt tot felul de secrete industriale.

Au fost și companii care v-au refuzat? V-a spus ceva refuzul lor?

De cele mai multe ori ne refuză fie pentru că nu înțeleg exact ce facem - oamenii din industrie sunt foarte pragmatici și nu înțeleg care e beneficiul: „dacă vă las, vă explic, eu pierd timp”. Asta e o chestiune. Alta, mai delicată, e problema secretului industrial, care e foarte sensibilă. La Saint-Gobain, de exemplu, am fost în două fabrici - cea de sticlă și cea de gips-carton. Din fabrica de gips-carton nu am primit permisiunea să publicăm fotografii, pentru că linia de producție e foarte nouă, are componente inovative și nu este posibil să o prezinte public. 

În același timp, fost foarte mulți oameni care s-au bucurat că, în sfârșit, cineva vorbește publicului despre industria asta, și ne-au primit cu mult drag. Și oameni mai temători. Ce a ajutat mult e că procesul e foarte ramificat: odată ce am ajuns la o fabrică și oamenii au înțeles că nu suntem o amenințare, că ceea ce facem e de bună calitate, sună proprietarul altei fabrici - „uite, copiii ăștia fac o chestie faină, primește-i și tu”. Așa mergem, de multe ori, dintr-unul în altul. Se țese un fel de lanț al încrederii în fiecare sector. Ceea ce e frumos.

Povestește-mi despre câteva dintre fabricile pe care le-ați vizitat. Au fost vreo douăzeci, nu?

Cam douăzeci, da. Și e foarte interesant, pentru că sunt tipuri de fabrici foarte diferite. De exemplu, Promateris, o fabrică aici în București, au producție la Buftea, e urmașa fabricii de mase plastice de la Obor din anii ’50. A fost preluată de tânăra generație din familia care o deține acum, prin anii 2000, și convertită complet de la mase plastice la bioplastic și cu o atitudine foarte proactivă în relația cu politicile europene. 

O fractură din ecosistem, în zona asta de mase plastice, e faptul că o mare parte din industria petrochimică a fost privatizată, fragmentată și ulterior închisă. Ceea ce a făcut ca materia primă pentru plastic să trebuiască importată. Situl Chimcomplex de la Râmnicu Vâlcea ilustrează foarte concret această problemă: combinatul era conectat prin conducte cu platforma petrochimică din Pitești, de unde primea etilenă - o materie primă esențială pentru producția de PVC. Odată cu dispariția acestei legături industriale, întregul lanț de producție a devenit vulnerabil și dependent de surse externe.

Dacă vorbim de industria sticlei, fabrica Saint-Gobain de la Călărași produce sticlă pentru construcții, în sistem float. Linia de producție începe de la cuptor și e o fabrică liniară, de sute de metri. Cuptorul arde non-stop. La un moment dat e un punct unde sticla are o anumită temperatură, e un proces de răcire și e extrem de fragilă. Dacă se sparge în punctul ăla, costurile lor sunt de peste un milion de euro, pentru că trebuie să oprească linia, să curețe și să repornească. Și li se întâmplă, cu toate măsurile pe care le iau și cu monitorizarea constantă, cam o dată pe an. Asta pentru a ilustra scara cu care operează un astfel de sit.

O altă fabrică remarcabilă e IPEC, la Alba Iulia. E o companie fondată de familia Covaciu în anii ’90. A început în garajul familiei, iar acum a devenit o fabrică cu 8 cuptoare care ard aproape continuu, cu nivel ridicat de tehnologizare și unul dintre cei mai mari producători de veselă din Europa. 

Mi-a plăcut foarte tare conceptul de „cunoaștere reziduală”. Putem să-l elaborăm? Apropo de oamenii care lucrează acolo și de cunoștințele care se dau de la unul la altul.

Cel mai frumos cred că ne-a povestit despre asta domnul Dumitru Coman, cercetător și acum director tehnic la Chimcomplex. Compania operează combinatele chimice de la Râmnicu Vâlcea și Onești și reprezintă unul dintre puținele cazuri de consolidare industrială din sector după 1990. Domnul Coman, e parte din companie din anii ’80 și ne povestea că la un moment dat erau aproximativ 400 de cercetători în ecosistemul de cercetare asociat platformei. Astăzi au rămas 8. Dispariția institutelor de cercetare aplicată și destrămarea legăturilor dintre cercetare și industrie reprezintă o altă mare vulnerabilitate a sectorului.

Companiile încearcă să compenseze prin colaborări punctuale și prin dezvoltarea de competențe interne, însă în chimie cercetarea necesită infrastructură costisitoare, iar pentru a dezvolta și certifica un produs nou ai de multe ori nevoie de milioane de euro și peste un deceniu.

Industria asta poate fi și cel mai mare poluator.

Poate să fie printre cei mai mari poluatori, da. Aici Cuprumin este un exemplu interesant, pe care poți să-l privești din perspective diferite. Pe de o parte, exploatarea de la Roșia Poieni și iazurile de decantare asociate au un impact major asupra peisajului și ridică întrebări importante despre gestionarea ecologică a unui sit industrial de asemenea dimensiuni. Pe de altă parte, compania operează într-un domeniu strategic la nivel global: cuprul este unul dintre materialele esențiale pentru electrificare și tranziția energetică. Infrastructura tehnologică a stației de prelucrare este în bună măsură din anii 70, modernizată parțial, iar o retehnologizare completă ar necesita investiții colosale. Tocmai această tensiune dintre necesitatea exploatării resurselor și presiunea pentru standarde de mediu ridicate face cazul lor atât de relevant astăzi.

Apropo de stat - voi îl definiți pe undeva ca „marele absent și marele prezent”. Care e relația industriei cu statul și care ar trebui să fie? E doar cel care reglementează, sau e și actor?

Pe de o parte, vorbim despre unul dintre cele mai reglementate sectoare industriale. Există reglementări pentru aproape fiecare etapă a procesului: cum sunt produse substanțele, cum sunt depozitate, transportate, etichetate sau gestionate la finalul ciclului de viață. Din perspectiva aceasta, statul este permanent prezent, prin legislație, autorizații, standarde și mecanisme de control.

În același timp, este o industrie atât de intensivă din punct de vedere al capitalului și al infrastructurii, încât nu poate funcționa doar pe baza inițiativei private. Vorbim despre investiții de sute de milioane de euro, despre infrastructuri care se dezvoltă pe zeci de ani și despre domenii considerate strategice la nivel european, de la materiale critice până la fertilizanți sau produse necesare tranziției energetice. În acest sens, statul nu este doar un regulator, ci ar trebui să fie și un actor capabil să formuleze o viziune pe termen lung.

De aici apare și paradoxul pe care l-am întâlnit în cercetare: statul este peste tot atunci când vine vorba de reguli, dar adesea pare absent atunci când vine vorba de strategie, investiții sau dezvoltarea unui ecosistem de cercetare și inovare. Multe dintre companiile cu care am discutat nu cer neapărat mai puțină reglementare, ci mai multă predictibilitate și o direcție clară.

Cred că rolul statului ar trebui să fie tocmai acesta: să înțeleagă ce se întâmplă la nivelul industriei și să construiască politici care conectează cercetarea, educația, infrastructura și producția. Pentru că într-un sector atât de complex și strategic, absența unei politici industriale este ea însăși o formă de intervenție, iar efectele se văd pe termen lung.

Crezi că cercetarea voastră poate fi un punct de plecare pentru politici? Cine face politici în zona asta?

Cred că poate fi un punct de plecare, mai ales pentru că aduce în discuție o industrie despre care se vorbește foarte puțin în afara cercurilor specializate. Unul dintre actorii cei mai activi în zona de politici este Romchimica, asociația care reprezintă o parte importantă a industriei chimice. Am fost în dialog cu ei pe parcursul cercetării și am făcut schimb de informații și perspective.

Evident, politicile sunt făcute de ministere, agenții publice și instituții europene, dar organizații precum Romchimica contribuie activ la aceste procese. Pentru noi, miza cercetării este să ofere o imagine mai clară și mai nuanțată asupra unui sector strategic, care are nevoie de mai multă atenție și înțelegere în spațiul public.

Dacă ar fi să alegi trei lucruri pe care le-ați descoperit și care sunt relevante pentru politici publice, la ce te-ai uita?

Aș evidenția trei lucruri. În primul rând, prețul energiei, care influențează direct competitivitatea întregului sector. În al doilea rând, nevoia de investiții în retehnologizare, atât pentru eficiență economică, cât și pentru reducerea impactului asupra mediului. Și, nu în ultimul rând, reconectarea lanțurilor industriale: există un potențial mare pentru politici care să încurajeze colaborarea și circulația materialelor între companii, astfel încât industria să funcționeze mai integrat și mai eficient.

După cercetare, ați construit expoziția pe patru direcții. Cum ați gândit-o, cum ați conceptualizat-o?

Expoziția este construită pe mai multe straturi. Unul este cel al cercetării, care combină fotografie, interviuri și vizualizări de date pentru a face mai accesibil un sector foarte complex. Un alt strat este cel al materialelor: ne-am dorit să arătăm concret ce se produce în fabrici, care sunt proprietățile acestor materiale și ce infrastructuri, resurse și procese sunt necesare pentru a le produce.

Un rol important îl are și designul. Am invitat designeri să lucreze direct cu materiale, procese și teme identificate în cercetare, pentru a explora alte moduri de a înțelege și de a face vizibile aceste realități industriale. Proiectele nu oferă soluții, ci deschid perspective și pun întrebări despre relația dintre industrie, resurse și societate.

În fine, există și un nivel mai amplu de povestire, care urmărește transformarea industriei chimice românești în ultimele decenii și relația ei cu alte sectoare economice. Împreună, aceste straturi încearcă să ofere o imagine cât mai nuanțată asupra unui domeniu care, deși este prezent în aproape toate aspectele vieții noastre, rămâne în mare parte invizibil.

Și acolo, pe lângă layerul de cercetare, mai e un layer jurnalistic. Cum v-ați gândit să implicați jurnaliști, când aveați deja sociologi și designeri?

Am simțit că lipsește o perspectivă importantă. Cercetarea sociologică ne-a ajutat să înțelegem structurile și mecanismele industriei, iar designul să le facă accesibile și tangibile. Jurnalismul a adus însă dimensiunea critică și capacitatea de a urmări implicațiile sociale, economice și de mediu ale acestor procese.

Am invitat doi tineri jurnaliști, Patricia Cîrtog și Marian Ignat, să investigheze trei studii de caz din perspectiva tranziției verzi și a impactului asupra mediului. Au avut acces la cercetarea noastră și au realizat propriile interviuri, iar rezultatul sunt trei materiale jurnalistice incluse atât în publicație, cât și în expoziție.

Am ales împreună trei cazuri care surprind dimensiuni diferite ale industriei: CupruMin și zona extractivă, Chimcomplex și producția chimică la scară mare, respectiv Brenntag, un actor-cheie în distribuția materialelor. În expoziție, aceste povești au fost transformate într-o experiență audio-vizuală, realizată împreună cu designerul Susanna Tomassini și actrița Cristina Cismaru.

De ce e interesant un distribuitor?

Tocmai asta ni s-a părut interesant: distribuitorul este unul dintre actorii invizibili care fac posibilă funcționarea întregului ecosistem. Marii producători, precum Chimcomplex, operează la o scară uriașă și livrează cantități pe care multe companii mai mici nu le pot absorbi direct. Distribuitorii preiau aceste materiale și le fac accesibile unei multitudini de utilizatori din industrii foarte diferite.

La Brenntag am descoperit că un depozit aparent banal este, de fapt, o infrastructură extrem de sofisticată. În același spațiu coexistă substanțe care merg către industria alimentară, farmaceutică, agricolă sau chimică, fiecare cu propriile reguli de depozitare și siguranță. Practic, întregul depozit este organizat în jurul proprietăților materialelor și al reglementărilor care le guvernează. A fost un exemplu foarte bun despre cât de multă complexitate există în spatele unor procese pe care, de obicei, nici nu le observăm.

Hai să venim la designeri. Cum i-ați ales, și cum ați ales curatoarea - apropo de faptul că nu sunt toți români?

Încă de la început ne-am întrebat ce rol poate avea designul într-un context industrial atât de complex. De multe ori designerii sunt văzuți ca actori care intervin la finalul unui proces, pentru a comunica sau a da o formă unui produs. Noi am fost interesați de design ca instrument de cercetare și de înțelegere a realității.

Din acest motiv am invitat-o pe Martina Muzi să fie curatoare. Practica ei, influențată de contextul Design Academy Eindhoven, explorează tocmai relația dintre cercetare, industrie și design. În Chemical Bonds, designerii nu au fost invitați să ofere soluții, ci să lucreze cu materialele, procesele și contradicțiile pe care le-am descoperit în cercetare și să deschidă noi perspective asupra lor.

Designerii sunt selectați anual printr-un apel internațional deschis. Căutăm practici care rezonează cu tema și care sunt dispuse să intre într-un dialog real cu industria. Un aspect pe care participanții îl apreciază enorm este accesul direct la fabrici și la oamenii care lucrează în ele. Este o oportunitate rară să poți explora atât de profund un ecosistem industrial și să transformi această experiență într-un proiect de design.

Cu ce ți-ai dori să rămână vizitatorul expoziției?

Mi-aș dori să rămână, în primul rând, cu o înțelegere mai nuanțată a industriei chimice. Este un sector despre care vorbim foarte puțin, deși este prezent în aproape toate aspectele vieții noastre. Dacă vizitatorii pleacă înțelegând mai bine cum funcționează această industrie și ce rol joacă în economie și în societate, mi se pare deja un câștig.

În același timp, mi-ar plăcea să vadă că designul și creativitatea pot avea un rol relevant în conversații care par, la prima vedere, foarte tehnice sau foarte îndepărtate de domeniul cultural. Nu pentru că designerii oferă soluții imediate, ci pentru că pot face vizibile relații, tensiuni și întrebări care altfel rămân ascunse.

În fond, sper ca vizitatorii să plece cu mai multă curiozitate și cu mai multe întrebări decât aveau la intrare. Pentru că, atunci când înțelegem mai bine sistemele din jurul nostru, putem participa mai informat la conversațiile despre viitorul lor.