BZ 77 FUN

Voicu Bojan

Viața

28/08/2026

Nimeni nu a știut și nici n-a putut afla vreodată cum de, într-o noapte oarecare de vară, a apărut acel Mercedes lung în parcarea din spatele blocului B3 de pe Strada Pajiștei, numărul 12. Era parcat ilegal, nu departe de o ghenă cu gunoaie mereu răsfrânte peste pubele. Mașina se afla chiar la capătul locurilor oficiale de parcare, cele frumos marcate cu numere distribuite contra cost, de către Primăria Cluj-Napoca. Mai precis era parcată lângă locul 159. Încurca puțin traficul într-adevăr, însă nu aceasta era marea problemă cu ea. 

Era un model mai vechi de Mercedes, de culoare neagră. Avea un număr curios: BZ 77 FUN. Adevărul e că nu era nimic distractiv legat de acel număr de înmatriculare, deoarece FUN venea probabil de la FUNerar, FUNebru sau chiar FUNest. Mașina era de fapt, un dric. Sau altfel spus, un vehicul mortuar. 

Dar asta nu era totul. Prin lungile geamuri laterale ce porneau imediat după scaunele din față se putea observa limpede un coșciug închis la culoare, având două mânere aurite pe lateral. De-o parte și de alta a geamului pe interior, orientate spre privitor, se aflau două statuete din metal cu Iisus pe cruce, având capul ușor căzut spre umărul drept. O a treia statuetă identică trona chiar pe capotă, deasupra parbrizului. 

Primul care s-a oprit să contemple noul obiect pe patru roți aterizat acolo parcă drept din înaltul cerului a fost domnul Cubleșan de la patru. Era dimineața devreme, înainte ca tanti Pupi de la scara vecină să-l scoată la obișnuita plimbare pe micul bichon alb-pufos ușor isteric, având un nume predestinat – Pufi. 

Ca de obicei, domnul Cubleșan ținea în mâna dreaptă o punguță mică, roșie, conținând niște resturi alimentare. Era pretextul său obișnuit pentru a da târcoale pubelelor în căutare de recipiente reciclabile, fie ele din plastic, aluminiu sau sticlă. Considera fiecare zi în care putea face niște bănuți în plus pe lângă amărâta lui pensioară de boală un cadou de la bunul Dumnezeu. 

Așadar, domnul Cubleșan cel înalt, sfrijit, cocârjat și încălțat mereu cu aceiași papuci de casă maro cu talpa prea roasă s-a oprit lângă mașină și s-a aplecat ușor, privind atent înăuntru. Singurul lucru suspect din interior era o cârpă roșie aruncată pe scaunul din dreapta șoferului. Dar cel mai ciudat lucru rămânea sicriul acela ca de mahon. Nu-ți putea lua ochii de la el. În minte i s-a născut cea mai firească întrebare cu putință: „Oare coșciugul ăsta o fi plin sau gol?”

După vreo două ceasuri, înarmați cu plase de cumpărături, locatarii blocului B3, având trei scări și câte opt etaje fiecare, au început să se activeze înfruntând plini de curaj o nouă zi de august ce din nou se anunța caniculară. 

Nu departe, piața agro-alimentară de cartier emana deja sunetele ei specifice – voci înalte de precupețe dându-și reciproc binețe sau roți de cărucioare mutând lăzi cu marfă de colo-colo. Inconfundabila voce spartă și înaltă a lui Elemer, de profesie încărcător-descărcător, plutea peste toți și toate, precum Sfântul Duh deasupra pământului netocmit și gol din Cartea Genezei.

Ca de obicei în fiecare vară, olteanul bătrân se ivea printre primii de după mormanul său uriaș de pepeni verzi și galbeni, întinzând brațele în lateral, trosnind din toate încheieturile ca un recamier vechi și căscând vast, fără să pună vreodată mâna la gură. Culcușul lui improvizat din pături caroiate se afla lipit de peretele unei farmacii cunoscută din reclame drept „farmacia dragostei”. Cu pasul lui legănat de marinar parcă proaspăt coborât de pe puntea unui pachebot, olteanul bătrân se îndrepta șovăielnic, dar hotărât, spre toaleta publică. 

Nu departe de aceasta, vânzătorul de hârtie igienică și role cu prosoape de bucătărie își scotea marfa din gheretă și aranja frumos cartonașele cu ofertele zilei. Ca de obicei, flirta lejer cu vânzătoarea de lactate care ținea într-o mână o cafea, iar în cealaltă o țigară lungă și subțire. Sugând obrajii, trăgea din ea cu nesaț cu ochii pe jumătate închiși de plăcere. Iar așa încet, lumea se așeza în matca unei noi zile ce, la programul meteo de aseară, a fost etichetată drept „frumoasă”.

De mână cu doi băieți tunși chilug „de vară”, domnul Luca, fost toboșar de nunți-botezuri-cumetrii, acum un mândru bunic cu îndatoriri specifice, se îndrepta spre Grădinița cu orar prelungit Rază de Soare. Era un bărbat ce se ținea încă bine. Avea ceva de fante de mahala cu mustăcioara lui vopsită, pieptul scos la înaintare și mersul sportiv. Pe chipurile adormite ale nepoților nu se putea citi nici o rază de soare, nici o umbră de entuziasm. Micuții aveau mai degrabă aerul a doi martiri în drum spre eșafod. Cel mai tare nu-i deranja grădinița în sine, cât „prelungirea” ei. Urau din toată ființa lor infamul somn de după amiază. 

După ce i-a plasat unei educatoare toată numai zâmbet și glas pițigăiat, domnul Luca a dat la întoarcere peste doamna Felicica de la șase, văduvă culmea, de exact șase ani. Soțul ei, mare pescar amator, se prăpădise electrocutat lângă un lac unde firele de înaltă tensiune atârnau prea jos pentru lanseta lui prea lungă. De obicei o bombă de energie, doamna Felicica, azi într-o rochie veselă și profund decoltată, prezenta o figură mai preocupată decât de obicei. Cu mâinile înfipte în șolduri, s-a apropiat și s-a apucat să-i turuie domnului Luca în urechi de aproape, ferindu-se să nu-i audă cineva.

„Deci domnul Luca, ies eu azi-dimineață în balcon pe la șase așa, să-mi ud mușcatele, că știți, eu vara nu prea am somn. Maxim cinci-șase ore pe noapte pot dormi, zău așa. Iar acum cu căldurile astea, mai mult dezbrăcată dorm, ăsta-i adevărul gol-goluț. Primul lucru peste care dau cu ochii în parcarea noastră e drăcia asta lungă și neagră cât o zi de post. Jur că aseară nu era acolo, deoarece pe la miezul nopții am mai stropit o dată busuiocul, că știți, ăla bea foarte multă apă. Precis a parcat cândva după miezul nopții, poate chiar spre dimineață, atunci când somnul e cel mai dulce. Și, auzi! Taman de la Buzău a aterizat aici! Mașina ca mașina, dar de sicriul dinăuntru ce ziceți? Nu știu la ce vă gândiți dumneavoastră, dar eu cu mâna pe inimă vă spun, spaima mea cea mai mare e ca nu cumva să fie mortul înăuntru. Așa arată de zici că șoferul a oprit pe drumul dinspre morgă către cimitir ca să-și ia o cafea, ceva. Dacă l-o fi lovit damblaua? Dacă l-au răpit extratereștrii? Dacă nu mai vine să-și ia pacostea de mașină de aici? Dacă ne-o lasă pe cap ca să bage groaza în toți locatarii? Pentru că deja de dimineață am văzut-o pe tanti Mărioara oprindu-se lângă ea și făcându-și trei cruci mari și late. Că sărmana de ea e dependentă de dializă și sincer, doar bunul Dumnezeu știe cât o mai duce. Că acolo Sus, toți suntem trecuți pe caiet și cu venirea și cu plecarea. Mă gândesc să sun mai târziu la poliție... Că de când a apărut mașina asta aici, eu nu prea mai am liniște în suflet, sincer vă spun. Chiar, dumneavoastră ce părere aveți?”

Domnul Luca și-a încrucișat brațele, a oftat și a contemplat vast peisajul din jur, căzut puțin pe gânduri. A mijit ochii a cugetare adâncă. După care, oarecum în treacăt, a privit prin ochelarii de soare drept în profunzimea decolteului doamnei Felicica. Apropiindu-se, i-a adulmecat parfumul cu iz de lavandă și i-a șoptit tainic, de parcă i-ar fi împărtășit un secret doar de dânsul știut:

„Doamna Felicica, eu zic să nu ne zorim, că nu dau tătarii. Slavă Domnului ne aflăm în Ardeal, nu la Buzău. Să avem răbdare. Să mai așteptăm. Poate apare șoferul de la cafea, se urcă în carul lui mortuar și pleacă. Gata povestea. Dacă însă mortul e înăuntru, pe căldurile astea în curând o să pută pe aici mai tare decât pubelele astea suprapline din care, după cum vedeți, se scurg pârâiașe de zeamă din cojile de pepeni. Dar să vă mai zic ceva. Dacă acest coșciug e gol, atunci poate că e un semn. Știu că sună sinistru, dar cine știe? Poate mașina asta a parcat aici anume ca să aștepte… un client, ceva. Adevărul e că oricare dintre noi poate da colțul oricând, nu-i așa? Mai ales pe căldurile astea. Cică în Franța s-au prăpădit deja mii de oameni din pricina caniculei. E caz de forță majoră, ne-a ajuns încălzirea globală la os. În condițiile astea, nu-i tocmai rău să ai deja dricul parcat la scară…”

Domnul Luca a râs scurt și a mai chicotit ceva neînțeles ca un șoricel, privind-o pe doamna Felicica drept în ochi de această dată peste ramele ochelarilor de soare. În privire i se putea citi o scânteiere ușor malefică. Apoi a plecat spre piața să cumpere pâine de la brutăria lui preferată, nu înainte de a ridica ștergătoarele de parbriz ale Mercedesului, în semn de avertizare.

În scurtă vreme, povestea mașinii blestemate s-a răspândit în tot blocul la fel cum o simplă picătură de ulei de motor căzută într-o baltă contaminează apa, formând la suprafața ei o peliculă cu reflexe albăstrii. Unii cetățeni mai în vârstă cu morbiditate ridicată și având probleme cronice de sănătate s-au simțit de-a dreptul vizați în vreme ce priveau cu o mirare amestecată cu groază coșciugul străjuit de Hristoși, întrebându-se cum o fi să stai ferecat acolo cu un capac bătut în cuie deasupra.

De stres, domnul Emeric de la trei (pentru confrații maghiari Imi bácsi), cel aflat într-o luptă surdă cu un cancer de prostată, s-a apucat de făcut nenumărate clătite, așa cum făcea el de obicei duminicile după-amiaza, când demonul plictisului încerca să-l răpună. Lucra cu două tigăi și era foarte îndemânatic, fiindcă pe vremuri fusese bucătar la un hotel al partidului. Era un bărbat scund, pântecos, cu brațele un pic prea scurte și purta niște ochelari tip fund de borcan. Marea lui plăcere era să împartă vecinilor clătite cu dulceață. Un „Om de nota zece” sau „Pita lui Dumnezeu”, așa se spunea despre domnul Emeric.

Speriată și ea de Mercedesul-dric, doamna Lucreția poreclită Cheți a început să simtă cum o gheară nevăzută îi strânge pieptul. Ba chiar o mai și lua cu amețeală în miezul zilei. Cardiologul a trimis-o la analize și, conform spuselor ei, a găsit-o „cu un pic de inimă”. Însă dacă îi cereai detalii, nu știa să spună de ce fel de boală suferea, fiindcă domnul doctor vorbea de obicei foarte repede, amestecând termeni științifici cum ar fi ventricul, valvă mitrală, hemoglobină glicozilată sau trunchi pulmonar, de parcă doamna Cheți îi fusese colegă de bancă la Facultatea de Medicină. Or ea fusese toată viața frizeriță, drept urmare suferea și de varice de la prea mult stat în picioare. Iar varicele cu inima cică erau misterios legate.

Cert este că, imediat după diagnostic, și-a luat foarte în serios condiția de suferindă. S-a transformat într-un soi de fantomă. Umbla ca o umbră prin spatele blocului pășind foarte lent și egal, adusă puțin de spate și îmbrăcată într-un capot cu trandafiri mari, roșii, tras peste o pijămăluță subțire de culoare roz pal. Vorbea cu vecinii încet, aproape șoptit, cică să protejeze inima de orice eventual șoc. Inima e un organ sensibil, de care trebuie avut mare grijă, așa i-a zis doctorul la plecare. Că dacă se oprește, pa! Direct în Mercedes spre locul de veci! Astfel de gânduri sumbre o vizitau în timpul micilor ei plimbări ritualice ce parcă se derulau toate cu încetinitorul. 

Doamna Cheți a fost prima care a observat ceva schimbat la mașina aceea, după cam o săptămână de când șoferul neștiut o parcase acolo. Oglinzile erau pliate și statueta cu Domnul Iisus de pe capotă dispăruse. În locul ei rămăsese o gaură în care puteai băga degetul. Era limpede. O mână criminală începuse pe tăcute vandalizarea mașinii. Culmea e că acest fapt nu era considerat scandalos. În sinea lor, locatarii se bucurau. Dricul le stătea tuturor în gât. Răspândea frisoane printre toți și ar fi dat orice să-l vadă dus.

Era dimineața foarte devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui, când colonelul Pisică de la etajul opt a văzut de pe fereastra bucătăriei pata albă de vopsea, lățită pe capota mașinii. Zilnic, domnul colonel sonda împrejurimile privind până departe spre dealurile împădurite din Făget cu binoclul său de proveniență germană, marca Zeiss. Era pensionat de la armată și avea o pensie exagerat de generoasă pentru un om care a stat toată viața într-un birou aflat lângă corpul de gardă. Domnul colonel avea 94 de ani și aproape în fiecare noapte se visa în misiune, la exerciții de tragere cu batalionul său de artilerie. Nu de puține ori putea fi auzit noaptea strigând ordinul Foc!

După vârstă, colonelul Pisică părea să fie cel mai vizat de sicriul în așteptare din mașina de Buzău. După analize, însă, stătea mai bine decât orice tânăr de vreo 70 de ani. Nu-l durea mai nimic pe nicăieri. Pe deasupra, nu suporta medicii și spitalele. Tolănit în fotoliu citea toată ziulica romane rusești și franțuzești despre război, ba chiar pricepea ce citește. Zilnic făcea lungi plimbări la braț alături de o nepoată veșnic bosumflată, viitoarea moștenitoare a vastului său apartament cu patru camere confort sporit. Plus două imense balcoane închise de unde cerceta lumea de sus, prin binoclu.

Colonelul Pisică observase limpede. Cineva golise un bidon de vopsea direct pe capota mașinii, fiindcă se vedea cum vopseaua se scursese pe geamul lateral, formând pe asfalt o băltuță aproape întărită. În săptămânile următoare, mașina străină a suferit diverse intervenții cu iz de avarie, toate petrecându-se noaptea și având autor necunoscut. Pentru locatari acest autor era echivalentul unui erou justițiar chemat să alunge moartea sosită pe nepusă masă în spatele blocului. Însă oricât au cercetat și s-au frământat încercând să afle cine putea fi, nu au reușit. Părea clar mână de profesionist.

Așadar, pe partea dreaptă a apărut de-a lungul mașinii o zgârietură de cheie, apăsată și plină de ură. Roata stânga spate a fost înțepată și zăcea fleșcăită pe jantă. O oglindă laterală a fost smulsă pur și simplu. Sticla stopului dreapta spate a fost spartă. Iar capac i-a pus blestematului dric noaptea în care cineva s-a urcat de-a dreptul cu picioarele pe ea, deformând toată tabla. 

Părea doar o chestiune de timp până când mașina mortuară lungă și neagră să ajungă o rablă în toată regula, numai bună de dus la fier vechi, cu sicriu cu tot. Totul până într-o dimineață nespus de fericită, când locatarii blocului B3 de pe strada Pajiștei, în frunte cu domnul Cubleșan, au constatat un fapt absolut miraculos: Mercedesul dric a dispărut peste noapte, ca prin farmec. Singura dovadă că acesta fusese parcat ilegal acolo vreme de trei săptămâni și jumătate era o mică pată albă de vopsea aflată în vecinătatea locului de parcare cu numărul 159. 

Cum și cine l-o fi luat de acolo, nu s-a aflat niciodată. Să fi plecat așa de bună seamă cu o roată spartă părea cam imposibil. Să-l fi dus cei de la Serviciul de ridicări mașini în parcarea situată la periferia orașului? Nu, fiindcă domnul Luca a sunat și a verificat. Așa cum nimeni nu a aflat de unde a apărut, la fel nimeni nu a aflat nici cum a dispărut. Doar doamna Felicica o ținea pe a ei: „E clar, l-au răpit extratereștrii!”

Dispariția dricului a încărcat cu o energie nouă atmosfera din spatele blocului. Zici că pe toți cetățenii vulnerabili, potențial vizați de coșciugul în așteptare ferecat în mașină i-a poleit cineva din cer cu o pulbere fină de poftă de viață lungă și sănătate. 

Plină de entuziasm, tanti Mărioara a dat acatiste la biserica din cartier pentru toți cei direct vizați: pentru bătrânul colonel Pisică, pentru domnul Emeric-Pita lui Dumnezeu, pentru doamna Felicica să-și găsească un bărbat bun cu care să-și refacă viața, ba chiar și pentru doamna Cheți pe care n-o prea avea la inimă, fiindcă o lua peste picior zicând că e mult prea bisericoasă. 

Nu după multă vreme, s-a constatat un nou fapt miraculos: doamna Cheți a lepădat pijămăluța roz și capotul înflorat și nu mai umbla aplecată ca un semn de întrebare prin spatele blocului, pășind cu grijă pentru a evita șocurile la inimă. Și-a cumpărat pantofi de alergare, s-a îmbrăcat sport, și-a pus pe cap o șepcuță șic și zilnic, indiferent de vreme, făcea câte o plimbare sprințară pe malurile Someșului, în circuit. Traseul avea un nume deosebit, inventat de către primăria orașului. I se spunea Promenada Inimii și avea nu mai puțin de patru kilometri și jumătate. 

La cardiolog, doamna Cheți nu a mai mers niciodată până la vârsta de 86 de ani, când a murit în somn, cel mai probabil de inimă.