Lindenfeld. Eterna reîntoarcere în seducătorul sat-fantomă.

Voicu Bojan

Viața

18/09/2026

Mi-am răsfoit prin viață și am pus ca semne de carte douăsprezece locuri din țara mea care, din felurite pricini, mi-au rămas întipărite în memoria afectivă. Ajutat de fotografii, mă întorc la aceste lumi mărunte, în care am lăsat fărâme din mine. Am primit la schimb întâlniri, gesturi, gusturi, peisaje, istorie, atmosferă sau doar semne banale ale trecerii. Rezultatul este cronica intimă a unei Românii ascunse, fermecătoare și, mai ales, imposibil de uitat. 

Lindenfeld, Județul Caraș Severin (6)

Undeva în Banatul Montan, în Munții Semenic, mai precis la poalele Vârfului Nemanu Mare, la cam 800 de metri altitudine se află rămășițele unui sat-fantomă. Numele lui sună ca o chemare de sirenă – Lindenfeld (Câmpul cu Tei). Și mai e ceva subtil aici: lindern ca verb tranzitiv în limba germană înseamnă „a alina”. Îmi place această idee de „a-ți căuta liniștea pe câmpul cu tei”. Mult mai poetic decât vechea denumire populară a locului cunoscută drept Cracul Teiului.

Ciudățenia e că în urmă cu mai bine de 20 de ani, dacă îi întrebai pe oamenii din localitățile din jur despre acest misterios Lindenfeld, mai nimeni nu știe să te îndrume. Dacă însă spuneai că ai vrea să ajungi ‘la nemți’ ți se indica un drum aproape impracticabil și rupt de torenți care șerpuia înspre vârful muntelui. Odată ajuns acolo întâlneai doar vântul neobosit, pustiul, ruinele, peste tot în jur desfășurându-se un peisaj neasemuit de frumos.

Locul a fost populat cândva de familii de germani-boemi. Erau gospodari harnici, determinați să răzbească. E bine să stabilim că aceștia nu era tocmai boemi în sensul tare al cuvântului, adică non-conformiști sau liber-cugetători, ci li s-a spus așa pentru simplul fapt că veniseră aici din Boemia. Ulterior, bănățenii i-au numit simplu pemi.

Se întâmpla cândva la finele anilor 1820, când autoritățile militare ale Imperiului austro-ungar au solicitat întărirea granițelor și au momit o seamă de familii germane cu felurite privilegii „la ofertă” într-o țară frumoasă și potențial prosperă. Azi țara a rămas la fel – o promisiune mereu neîmplinită. Pemii însă, nu bănuiau că vor deveni victimele unei istorii nedrepte.

Imigranților li s-a promis inițial scutire de taxe, de serviciu militar, li s-a promis pământ și fânețe, ajutor pentru construirea de locuințe, pe scurt marea cu sarea. Au venit zeci de familii de boemi catolici și o vreme au stat la gazdele lor române din Slatina Timiș și Sadova învățând primele cuvinte românești și luând seama de noua lor țară.

Aduseseră cu ei semințe de acasă, portul lor tradițional și mai ales multe speranțe legate de o nouă viață de belșug și tihnă. Misiunea lor era clar trasată: să devină grăniceri și muncitori forestieri care să furnizeze lemn de cărbune (mangal) cu scopul de a întreține furnalele din Reșița, oraș aflat în plină revoluție industrială.

Ce nu li s-a spus pemilor germani care urmau să populeze localitățile Gărâna, Brebu Nou și Lindenfeld a fost că vor avea parte de o viață grea, cu ierni lungi și aspre, că pământurile vor fi destul de sărace și prin urmare vor putea cultiva cel mult cânepă, ovăz, secară, cartofi și un soi de ridichi pe nume brozbe. E o rădăcinoasă ce poate fi gătită, dar care e bună și ca hrană pentru animale. Cum porumbul nu se făcea în zonă, pemii obișnuiau să coboare cu căruțele cu cai în satele din vale și să dea la schimb brozbe pe mălai.

Ce nu li s-a mai spus pemilor era că vor avea parte de un viitor incert într-o țară prost guvernată aflată la o margine de imperii care toate se vor destrăma ca un castel de cărți la finalul marelui război. Dar ei erau încrezători, foarte harnici, organizați și mai ales, hotărâți să treacă peste greutăți. Au plantat tei, au desțelenit pământuri și s-au apucat de agricultură și creșterea animalelor.

În perioada sa de maximă înflorire din anii ’30, în Lindenfeld locuiau potrivit datelor oficiale 314 suflete. Satul era frumos, cu case albe ornate cu decorațiuni colorate și mușcate la ferestre. Pemii creaseră un sistem hidrografic extrem de ingenios, așa că tot satul avea o instalație de apă curentă foarte modernă pentru acea vreme. Aveau chiar și un generator de energie electrică. Se întâmpla pe vremea când în orașul Caransebeș se stătea seara la lămpi cu petrol.

Lucrurile păreau să se așeze în matca lor. După care a început drama pemilor care, în toată efemera lor existență pe tărâmurile noastre au rămas o comunitate închisă, fără să fi fost înregistrată nici măcar o singură căsătorie mixtă. Iar dramei i-a urmat exodul rezumat perfect într-unul din cântecele lor populare:

„Am urcat dealul, am răbdat foamea, de asta am plecat”.

Dacă în primul mare război au fost scutiți de recrutare, al doilea război a luat cu sine o sumedenie de bărbați ce au murit pe front. După care a urmat pedeapsa învingătorilor, respectiv deportarea populației de etnie germană în diverse lagăre pentru a munci la reconstrucția Uniunii Sovietice. Cei puțini care s-au întors și-au regăsit familiile rupte de lume și devastate de lipsuri, foamete și părăsire.

Cu vremea, comuniștii au încetat să mai investească ceva în satele acestea izolate și după anii de glorie ‘70, le-au invitat la o lentă extincție. Încet, puținii locuitori rămași s-au strămutat spre locuri ceva mai prietenoase, însă tot nu prea și-au găsit locul - nici în Reșița, nici în Caransebeș și nici în satele bănățene de câmpie.

A început exodul final spre țara așa zis ‘natală’, care doar natală nu mai era, ci acum o țară relativ străină, reticentă să-i primească înapoi ca pe niște fii rătăcitori. Așa cum bine știm, comuniștii i-au vândut Statului German la bucată în cel mai cinic mod posibil. Anii ’90 au găsit Satul Lindenfeld aproape complet depopulat.

Potrivit legendei locului, Paul Schwirzenbeck, cunoscut de localnicii din Poiana drept Nea Pavel, a refuzat să părăsească satul. Era un personaj exotic, care trăia din niște frumoase amintiri pe care era dispus să le împărtășească puținilor curioși care treceau prin zonă. Unii spun că, de fapt, trăia în Brebu Nou și doar sporadic mai venea prin Lindenfeld. Se zice că avusese pe vremuri un cazan de țuică pe care comuniștii i l-au confiscat, fapt ce i-a produs o mare supărare. Zona e în continuare bogată în pomi fructiferi și bietul om suferea să vadă poamele neculese și neprefăcute în licoare.

Nea Pavel avea 83 de ani când a plecat într-o bună zi la Caransebeș să-și ridice modesta pensie. Nefiind prea învățat cu orașul, a trecut șoseaua pe unde nu trebuia și a fost acroșat de o mașină. Se pare că accidentul s-a petrecut în anul 1998. De atunci, oficial satul a rămas fără pemi, după cum regăsim azi pe o placă comemorativă bilingvă pusă pe zidul de la intrarea în biserică: În memoria Satului Lindenfeld. 1828 – 1998.

Părăsirea totală a invitat natura să-și facă lucrarea și să năpădească totul, începând cu cimitirul satului. Azi e greu să-l dibuiești printre tufele de ienupăr și buruieni. Casele s-au prăbușit încet în sine, iar doar fragmentele de ziduri mai mărturiseau despre oamenii care au venit aici visând și sperând, dar pe care destinul i-a frânt și risipit. Doar biserica s-a încăpătânat să rămână locului, simplă și demnă.

Am inventariat casele demult, într-o primăvară perfectă de început de mai 2004, fascinat fiind de textura ruinelor care pe alocuri păstra culorile vii ale decorațiunilor exterioare. Unele ziduri se încăpățânau să reziste, însă în rama acum goală a ferestrelor nu se proiecta altceva decât albastrul curat al cerului. Majoritatea acoperișurilor se prăbușiseră și doar foarte puține case încă se aflau în picioare.

Însă interioarele povesteau șoptit despre locuitorii lor parcă tocmai plecați până în vecini să ceară un pahar de ulei. O cutie de chibrituri pe marginea sobei zici că aștepta o gospodină să pornească focul și să facă ceva de mâncare. Pe tăblia unui pat cineva își lepădase o cămașă albă, frumoasă, poate îmbrăcându-se în haine de lucru.

Unul din ultimii locuitori ai așezării, un domn pe nume Anton Schwirzenbeck, reușise să își conserve casa și se întorcea aici verile însoțit de frumoasa sa fiică ce suferea de o boală psihică, după cum ne-a povestit el însuși. Biata fată stătea dreaptă ca o statuie într-un fotoliu și contempla toată ziua prin fereastră munții Banatului ce se întindeau până departe. Aerul curat, peisajul și liniștea îi făceau bine.

Tatăl se afla evident în suferință, vorbea puțin și umbla aplecat de spate pe ulițele goale, dar care în amintirile lui fuseseră cândva foarte animate. Din nefericire, an de an la întoarcere bietul domn Anton își găsea casa vandalizată și ferestrele sparte. Într-o bună zi s-a săturat, și-a vândut proprietatea, a plecat și nu s-a mai întors. A murit în Germania și cele două fiice ale lui nu au mai revenit niciodată pe meleagurile natale, deși au fost invitate.

Am plecat atunci din Lindenfeld cu promisiunea întoarcerii. În Poiana, niște cetățeni aciuați pe lângă niște beri, aflând că vin „de la nemți”, mi-au povestit că au aflat ei despre un elvețian (sau belgian, nu era clar) care vrea să facă în satul de sus o mare fabrică de ciocolată. Câțiva mai entuziaști deja se și vedeau lucrând acolo, ba chiar strămutându-se într-un Lindenfeld renăscut și bineînțeles, foarte prosper.

Singura problemă ziceau ei era drumul rupt care trebuia asfaltat. Dar asta nu era o problemă, fiindcă primarul din Poiana a zis că dacă e reales, va face și drumul care duce spre nemții care nu mai erau. Era pe vremea când oamenii încă mai credeau într-o țară guvernabilă, normală, unde nu era aproape totul pierdut și confiscat.

Cert e că un drum asfaltat drept până în sat l-ar scoate din izolare, însă probabil ar declanșa un război feroce pentru pământuri așa cum s-a întâmplat peste tot cu locurile izolate de munte, cu acces limitat. Cât despre fabrica de ciocolată, aceasta a rămas doar o simplă fabulație de cârciumă.

Mi-am promis atunci să revin într-o iarnă, să simt și eu pe pielea mea natura ostilă ce cândva i-a alungat pe bieții pemi. Am făcut-o peste câțiva ani într-o iarnă cu multă zăpadă și un frig năpraznic. Când de departe, de pe un versant vecin am zărit turla din tablă ce, peste coroanele desfrunzite ale copacilor, înțepa cerul plumburiu am știut că am ajuns din nou unde trebuie. Ultimul martor mut al locului a rămas acea micuță biserică ce fusese sfințită în data de 10 ianuarie 1858. Unui generos german bănățean de șes pe nume Helmuth Kierer i se făcuse milă de ea și a salvat-o de la pieire refăcând acoperișul și restaurând zidurile.

O vreme am bântuit prin vechile gospodării cu clăi ninse de fân așteptând să hrănească animale demult moarte. Am revăzut zidurile familiare acum drapate în alb și saturate de umezeală și am vizitat ultimele interioare avariate de vânturi și ploi, cu acoperișurile prăbușite, așteptând cu resemnare, ca niște condamnați, extincția finală. Iarnă fiind, senzația de abandon acum era totală. Nici o ființă vie pe nicăieri în afară de un corb plin de demnitate înfipt într-un leaț de gard. Doar uneori o pală de vânt mai făcea să tremure a viață crengile descărnate ale câte unui cireș bătrân. Duse erau vremurile când pemii coborau în piața din Caransebeș cu cele mai bune cireșe din zonă.

În interiorul bătrânei biserici, pe lângă niște icoane ieftine agățate ici-colo și o cruce mare din lemn de stejar sprijinită de o mică firidă în perete, în vasul unde trebuia să fie apa sfințită am găsit niște fructe roșii de scoruș peste care cineva legase cu sârmă două bețe în formă de cruce. A fost singurul semn că un suflet a adăstat pasager pe aici. Pe atunci încă se păstrau ferestrele originale cu sticlă colorată, iar ușa de intrare lipsea.

Am urcat în micul balcon unde cândva probabil cântase corul și o vreme am ascultat liniștea. Am privit turla cu clopotul pe care nu-l mai trăgea nimeni. Frigul era pătrunzător. Pereții de gheață mă strângeau ca ai unui congelator. Afară se lăsase o ceață densă și lumina începea să scadă. Poiana, cea mai apropiată localitate, se afla la mai bine de șase kilometri. Mi-am spus în gând versurile adaptate ale vechiului cântec al pemilor:

„Am urcat dealul, am răbdat frigul, apoi am plecat”.

Dar nu am plecat oricum. Mi-am promis din nou că mă voi întoarce cândva pentru a treia oară. De ce? Fiindcă mereu mi-a plăcut să cred în miracole. Refuzam cu încăpățânare să cred că într-un asemenea loc magic cum este Lindenfeld, moartea, părăsirea și uitarea vor avea ultimul cuvânt.

Au trecut de atunci aproape 20 de ani nimeni nu știe cum și nici nu poate explica pe unde s-au dus. Cert este că m-am întors. Unul din principalele motive a fost că traseul Via Transilvanica trece prin Lindenfeld venind dinspre Poiana și trecând prin păduri nesfârșite peste culmile Nemanului Mare înspre Gărâna. Promisiunea de credință a fondatorilor acestei poteci de lungă distanță a fost să binecuvânteze cu suflare de viață localități rurale depopulate sau aflate în disoluție. Eram curios dacă acest lucru era valabil și pentru bietul Lindenfeld.

Când am ajuns mirosea a fum, iar în jur totul nu părea doar luat în stăpânire de rugii de mure, ci ars. Nu se știe cum și din pricina cui pășunea luase foc și se extinsese din pricina vântului cu care, acolo sus, te trezești și te culci. A durat trei săptămâni de efort ca pompierii și elicopterele să împiedice extinderea focului la pădurile din jur. Pe alocuri peisajul părea apocaliptic, cu copaci arși și descărnați.

În rest, natura își desăvârșise lucrarea și îngropase majoritatea ruinelor în vegetație. Puține ziduri mai rămăseseră în picioare, iar culorile cândva vii ale decorațiunilor exterioare păliseră cu totul spălate de intemperii. Satul însă, la fel ca orice loc fantomatic și părăsit de viață de pe lumea aceasta își păstra vechea lui forță de seducție.

E vorba despre acea combinație dintre nostalgia generată de trecut cu reveria provocată de reamintirea faptului că totul este trecător. Peste acestea se așterne triumful naturii care, cu forța ei tăcută și ancestrală, umple golul lăsat de ființele plecate, deportate, alungate, de acoperișurile zăcând în camere, de puținele semne ale locuirii într-un spațiu unde niște necunoscuți au fost cândva fericiți sau măcar s-au zbătut să dăinuie.

Ruinele au fost de-a dreptul venerate în epoca romantismului, iar tocmai această absență a întregului obligă creierul să completeze piesele lipsă și astfel preschimbă orice spectator într-un potențial povestitor.

Teoria lui Moș Vichente care acum are 85 de ani, este că focul a pornit de la doi cetățeni care au aprins o lumânare mare pe mormântul unei fetițe pe nume Hilde Grenzner, ce își doarme somnul de veci în vechiul cimitir al satului de pe culmea unui deal. Moș Vichente trăiește în Lindenfeld după spusele sale „alături de baba lui” în casa de la numărul 34, se pare cu acordul unui vechi localnic.

A venit aici ca cioban în urmă cu 35 de ani și așa a și rămas. Bântuie cât e ziua de lungă prin poiene și culmi mânând oile cu glasul lui pătrunzător, așa cum am văzut că făceau păstorii din Antalya. Pentru un om de vârsta lui emană o vitalitate deosebită, iar poveștile lui îmbină amintiri din armată cu amintiri legate de satul de pe vremea când încă pemii mai locuiau aici.

Am aflat că moș Vichente nu e singurul care locuiește permanent în zonă. Nu departe, în subsolul unei case părăsite, locuiește Tedy, un pustnic care spune despre sine că s-a născut undeva pe lângă Amazon, dar care s-a întors aici printr-un miracol. De fapt, el spune că s-a întors la origini. Își petrece majoritatea timpului în rugăciune și meditație. Crede că Generația Z e ultima generație a omenirii și că venirea a doua a Domnului Hristos este iminentă.

Tedy se declară evreu mesianic și deși nu are vreun doctorat în ceva este un spirit enciclopedic care își petrece zilele studiind Tora și Biblia și scriind învățături sau pilde legate de sfârșitul lumii și Armaghedon cu o ortografie impecabilă și o caligrafie de excepție. Locuiește în Lindenfeld din 2021 și împarte celor curioși foi cu paragrafe din învățăturile lui. Am văzut câteva pagini scrise de el atât în română, cât și în spaniolă. Arătau deosebit de îngrijite și mai ales, foarte articulate.

Tedy e pasionat de vechile profeții din Vechiul Testament pe care le interpretează în acord cu geopolitica actuală. Deși aparent rupt de lume, pare a fi la curent cu tot ce se întâmplă în ea. Fiind un personaj exotic, mai mulți vloggeri curioși și aflați la vânătoare de abonați și like-uri l-au făcut cunoscut pe youtube. Iar acest lucru a devenit mai degrabă blestem decât binecuvântare.

E pe undeva ironic să te declari un mistic care se ascunde în beciul unei case părăsite în care plouă, dar să fii celebru pe internet. Când l-am căutat pe Tedy, dormea pe o pătură afară în soarele prietenos de septembrie și bunul simț m-a îndemnat să nu îl deranjez. Mai ales că aflasem un lucru - de când a devenit cunoscut a fost potopit de o groază de vizitatori care voiau ba să îl ajute, ba să îl conteste, ba erau doar curioși să-i asculte poveștile.

Pentru un singuratic acest lucru a devenit o povară insuportabilă și a devenit cumva pe bună dreptate, agasat. Am așteptat două zile să iasă la iveală și poate să ne întâlnim în mod firesc, dar nu s-a ivit așa că m-am mulțumit privind câteva videouri cu el. E un personaj cu totul interesant, dar mai ales, greu de apucat și de înțeles. Iată-l aici povestind despre Gog și Magog, despre Potop și Sodoma și Gomora în stilul care îl definește poate cel mai bine.

Însă adevăratul miracol pe care îl așteptam în Lindenfeld este legat de complet altceva. Domnul Iancu administra în zonă un fond de vânătoare și, cu vremea, locul a început să-i placă tot mai mult. A cumpărat de la regretatul Anton Schwirzenbeck două corpuri de clădire și pământurile care i-au aparținut apoi s-a apucat de muncă. Totul a fost extrem de complicat, începând cu reabilitarea drumului de acces, apoi cu căratul materialelor și construcția în sine.

A unit cele două case într-o singură construcție impresionantă, păstrând schița ornamentelor originale de la ferestre și fațadă. A adus mobilier din Germania, a copiat modelul unor teracote rustice în stil teuton și plănuiește să amenajeze chiar și un pod cu fân pentru amatorii de exotisme. După ce va definitiva interiorul, va finaliza și decorațiunile exterioare așa cum fuseseră ele cu două sute de ani în urmă. Pe scurt, vrea să demonstreze că aici, la Lindenfeld, nu e totul pierdut.

Odată cu amenajarea câtorva camere, a băilor și aducerea unor rezervoare de apă pe care trebuie să le reumple periodic, domnul Iancu și doamna Emilia se ocupă și de cazarea și hrănirea drumeților pe Via Transilvanica cu o dedicare exemplară, cu toate că nu aceasta a fost chemarea lor inițială. Pentru drumeți precum un grup de 10 persoane cu doar câteva zile în urmă, italianul Mauro din Milano, Adrian din Roman sau soția mea și cu mine care am poposit la ei, faptul că există un loc de cazare într-un loc unde nu credea nimeni că va mai fi vreodată, reprezintă o mică minune.  

Din păcate însă, nu toți drumeții sunt de calitate, dar asta nu ai cum să o știi dinainte. La fel ca în alte locuri din țară, unii se declară fani Via Transilvanica, dar sunt departe de a fi sinceri și doar profită de un fals statut de pelerini. Ca norocul, sunt foarte puțini din această specie. De exemplu, trei tineri din Iași care au fost găzduiți și hrăniți în noua casă din Lindenfeld au decis ca la plecare să-și ia drept amintire trei halbe tradiționale germane din ceramică, plus un frumos cuțit de vânătoare lucrat manual.

La fel, în lipsa stăpânilor, alți cetățeni „de bună credință” le-au spart locuința și au plecat cu piese de mobilier, inclusiv cu o vană scumpă din fontă adusă din Italia, pe care probabil au vândut-o la fier vechi. Dar cei doi nu se descurajează prea ușor, iar ușa lor rămâne în continuare deschisă pentru oricine dorește să le treacă pragul. Însă cum nu locuiesc permanent acolo, trebuie sunați dinainte. Iar ei vin și ajută pe oricine cum pot mai bine.

Am petrecut în casa lor două zile cu totul speciale într-un peisaj de vis și din nou am plecat cu promisiunea reîntoarcerii. Abia aștept să văd într-o bună zi așa numita Casă a Pădurarului (la Moș Anton) terminată și decorată cum se cuvine. Frumusețea e că povestea nu se oprește aici. Deoarece am spus din start că vreau să fac un mic reportaj despre Lindenfeld, domnul Iancu a adus special din Poiana pe un om pasionat de istoria adevărată a locului.

Așa l-am cunoscut pe domnul Vucea Metodie, cu care am stat îndelung de vorbă. Este îngrijitor la biserica din Poiana, iar în timpul liber se ocupă de instalații sanitare și căutare de comori. Multe din poveștile și legendele pe care le știam au fost demontate cu delicatețe și înlocuite cu alte fapte și date pe care nu le cunoșteam. Doar că povestea s-a complicat puțin și tinde să depășească granițele unui simplu reportaj. Pe deasupra, domnul Vucea mi-a revelat niște detalii pe care parcă nu aș fi vrut să le aflu.

Omul a venit cu o mapă conținând foi cu o grămadă de date exacte, fiindcă lucrase cândva la primărie. Iar acasă are o hartă lungă de trei metri cu toată topografia locului, pe familii. La fel, are liste cu pemii deportați și pe deasupra, are în continuare prieteni din copilărie care au locuit în zonă și de la care cunoaște lucruri la prima mână.

Domnul Vucea știe multe lucruri și despre minele din zonă care se pare că ascund nu doar cuarț și bauxită, ci chiar aur sau alte metale rare despre care nu se prea vorbește. Ce se vorbește însă prin zonă e faptul că domnul Iancu este la curent cu toate cele și drept urmare, a cumpărat casa de la bătrânul Anton cu un scop foarte precis. Unii cred că beciul său ascunde un tunel secret ce duce drept într-o mină de aur, de unde domnul Iancu se aprovizionează periodic, fiindcă altfel n-ar avea bani să finalizeze o construcție atât de mare.

E mult de vorbit despre poveștile domnului Vucea. Ca să sumarizăm, e important de știut că Maria Theresia a adus o seamă de familii germane în zonă cu mult înainte de 1828, respectiv cam cu o sută de ani înainte. Aceștia au fondat o așezare pe vârful Nemanu Mare într-o zonă cunoscută drept Zăgor. Aveau acolo o biserică și gospodării.

Dar totul a sfârșit ars și pustiit în urma răscoalei bănățenilor din 1737-1739, când sătui de taxe și de abuzurile armatei austriece, țăranii s-au aliat cu otomanii pentru a scăpa de jugul fiscal imperial. Revolta a fost înăbușită în sânge, iar puținii supraviețuitori s-au strămutat pe actuala vatră a satului Lindenfeld. Astfel a început o nouă istorie. Domnul Iancu a făcut un efort și ne-a dus cu mașina lui de teren pentru a vedea lespezile pe care a fost ridicată cândva biserica satului în acel loc misterios numit Zăgor, acum colmatat de ienuperi și vegetație, unde unii și-au pus o stână de oi.

Apoi am aflat cum ultimii locuitori din Lindenfeld au fost hărțuiți și împinși să plece. Minunații noștri compatrioți cu suflet curat și frică de Dumnezeu obișnuiau să le dea foc caselor, să taie bârnele ce susțineau acoperișurile, să-și invite animalele să prăduiască puținele ogoare cultivate ale nemților și să le jefuiască sistematic locuințele. Totul cu scopul de a-i forța să plece pentru a pune mâna pe pământuri. Sistemul hidrografic a fost și el vandalizat, iar țevile galvanizate au fost duse la fier vechi. În bazinul colector de unde pleca apa spre case, o mână criminală a aruncat cândva un câine mort. Când bieții oameni au părăsit locul plini de amărăciune și silă, o seamă de binevoitori au furat până și crucile din cimitir pentru a le duce la fier vechi.

Dar despre Nea Pavel ce mai știe? l-am întrebat pe interlocutorul meu. Mi-a spus că mai venea pe la ei acasă la cazan, să stea noaptea să facă țuică și să mai depene povești. Partenerul lui favorit de discuții era un om pe nume Damian Rusalim, tovarăș de arme, care încă mai avea în corp schije dintr-o grenadă. Depănau amintiri ce păreau dintr-o altă lume, iar tânărul domn Vucea îi asculta vrăjit.

În rest, în timpul rămas am umblat fără țintă pe coclauri, minunându-mă de peisajul mirific, am bântuit prin vechile case și ulițe simțindu-mă eu însumi ca o fantomă, am mâncat de pe jos mere, pere, prune și mai ales mure care erau coapte și delicioase. Am revăzut vechea biserică acum ferecată, cu termopane din plastic și gard frumos, refăcut. Am regăsit vechiul cimitir cu crucile aruncate alandala și da, am adăstat o vreme la mormântul micuței Hilde, care s-a îmbolnăvit și a murit la doar trei ani fiindcă mama ei nu a reușit să aducă un medic să o vadă, oricât a încercat. Tatăl ei era deportat și s-a întors acasă peste ani doar piele și os pentru a constata o nouă dramă a familiei.

Vântul, pacea și liniștea domneau peste sat mai tot timpul zilei. Doar sporadic, găști de motocicliști de enduro sau mândri ateviști spărgeau monotonia cu aroganța lor nebiruită, înecând totul în zgomot, praf și parfum de eșapament. Parcă făcându-ți o favoare, câte unul te mai salută din mers lăsându-te în urmă într-un nor de colb.

Lindenfeld a rămas un biet loc de tranzit pustiit, un amărât de teren de joacă perfect pentru acești teroriști ai naturii, pe care nimeni nu-i poate controla și opri. Totul într-o țară frumoasă, veșnic plină de promisiuni, însă pe alocuri mai tristă decât o turmă fără stăpân.

Întrebarea cu care am plecat în minte este dacă Via Transilvanica, vajnicii ei drumeți și ospitalieri precum doamna Emilia și domnul Iancu vor avea destulă răbdare și putere de a insufla viață și sens în acest loc atât de încărcat de istorie și de o frumusețe melancolică, unde fragmentele de ziduri din piatră clădite cândva cu trudă încă vorbesc.

Doar timpul va putea răspunde. Dacă vreodată se va asfalta drumul, vom asista la dezvoltare rapidă și haotică așa cum s-a întâmplat cu multe alte zone izolate de prin munți. Vor reîncepe războaiele mocnite pentru terenuri și tot farmecul ce domnește acum în Lindenfeld se va risipi în sunete de drujbe și betoniere. Nu-mi rămâne decât să aștept plin de curiozitate următoarea reîntoarcere.