Nu au plecat „de tot”, dar nici nu se mai întorc. Cum arată migrația românilor care n-au plecat din România de nevoie

Mădălin Bețivoiu

Colaborator

„Am avut un covor roșu întins de corporație”, își descrie Alex plecarea din România. 

„Compania mea are un program internațional de mobilitate; mi-am împachetat două valize, m-am urcat într-un avion și am venit în Amsterdam. M-a luat cineva de la aeroport, a avut grijă de mine, cazare, tot, nicio problemă. Am venit să lucrez pentru trei luni.”

Trei luni au devenit șase, șase luni au devenit un an, un an a devenit doi. Au trecut aproape 10 ani de când Alex a plecat.

Migrația nu e întotdeauna motivată economic, chiar dacă ne place să credem asta. Teoriile clasice de tip „push-pull” (care argumentează că migrația rezultă din combinația unor factori - în principal economici - care îi împing pe oameni să plece din locul de origine și a unor factori care îi atrag către o destinație) au început să fie chestionate în ultimii ani prin prisma unui element luat prea puțin în considerare anterior: capacitatea indivizilor de a face alegeri și de a acționa, chiar și în interiorul unor constrângeri structurale. 

Ca să înțeleg mai bine, așadar, ce îi motivează pe oameni să emigreze dincolo de explicația clasică a sărăciei și a lipsei de oportunități, am stat de vorbă cu 27 de români care au ajuns în Olanda urmând traiectorii similare cu Alex: au fost recrutați direct de un angajator de acolo, trimiși de către compania pentru care lucrau, sau au mers pe urma unui partener mutat de companie. 

Canalele Amsterdamului. Foto: Mădălin Bețivoiu

Detaliile plecării lor nu sună a poveste „de emigrare”, așa cum au trăit-o milioane de români. „Emigrația” intrată în conștiința publică e cea a anilor ’90 și 2000, în Italia și Spania, și se referă mai ales la plecări din necesitate pentru muncă în construcții, agricultură și îngrijirea bătrânilor, cu bani trimiși acasă și stigmat la pachet.

Oamenii din grupul pe care le-am cercetat au plecat, în mare parte, în ultimii zece ani. Au educație superioară, salariu bun, locuiesc în orașe mari, lucrează pentru multinaționale și, cel mai important, nu au plecat pentru bani - sau cel puțin așa susțin.

Recent, agenția MKOR a publicat un studiu pe 2.000 de români din diaspora: șapte din zece exclud revenirea în țară în viitorul apropiat, dar șase din zece investesc în România. Cele două cifre par să se contrazică însă descriu o situație specifică emigrării recente, pe care am descris-o în cercetare ca a treia categorie: nu au plecat de tot, dar nici nu se mai întorc.

Cercetarea a fost realizată în cadrul lucrării de disertație pentru masteratul în antropologie, la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.

Emigrarea „accidentală”

Primul lucru pe care îl remarci în discuții e că aproape nimeni nu spune că s-a simțit nevoit să plece. Gabriel e ferm: „Clar nu am plecat din motive profesionale. Mergea bine în România, aveam un network bun, se legau proiectele." Soția lui, în același interviu, adaugă: „Mie îmi plăcea în România." „N-a fost o chestie pe care am planificat-o”, mai spune Alex, „în momentul când a apărut (oportunitatea), am profitat de ea". 

Refrenul se repetă în aproape fiecare discuție. Cu toții aveau poziții stabile, adesea prestigioase, în multinaționale din marile orașe ale României - după care a venit o ofertă de nerefuzat din partea companiei.

Al doilea lucru e că aproape nimeni nu a plecat cu gândul că emigrează. Mutarea a fost gândită ca o scurtă plecare, un contract de câteva luni care s-ar putea (doar prin absurd) prelungi, și care poate vine cu experiențe noi, personale și profesionale. Realizarea că plecarea a devenit emigrație a venit ani mai târziu. Tavi știe exact momentul, la trei ani de la venire: „Abia când am făcut switch-ul către un contract permanent, abia atunci am zis: «băi, acum stau aici»".

„Nu merge așa”. Cum a ajuns România în criză energetică și ce trebuie să facă statul român până la vară, ca să evite o situație similară

Întărirea rețelei, grăbirea investițiilor în capacitățile de stocare, contorizarea inteligentă, dar mai ales curajul de a face loc rapid investițiilor în capacități noi de energie alternativă - doar câteva dintre soluțiile pe care statul român le ignoră. De ce?

5G+ la metrou: de ce internetul mai rapid înseamnă, de fapt, mai mult timp pentru tine (P)

Odată cu beneficiile 5G, drumul cu metroul devine, în sfârșit, timpul acela pe care îl poți folosi exact cum îți dorești. Iar într-un oraș în care suntem aproape mereu pe fugă, câteva minute în care faci ce-ți place sunt suficiente cât să-ți schimbe starea de spirit și să ajungi la destinație puțin mai relaxat.

Memă ce subliniază natura precară a contractelor olandeze. Creată de autor.

Cei mai mulți dintre acești români nu au plecat pe timp de criză, ba dimpotrivă: au plecat în timpul celei mai bune perioade economice pe care a avut-o România. Investițiile străine au transformat Bucureștiul, Clujul, Timișoara și Iașiul în centre de servicii corporate. Când a apărut un job relevant la Amsterdam, mutarea a fost simplă: aceeași companie, rol asemănător, alt oraș.

Românii formează deja cel mai mare grup de cetățeni UE stabiliți în alt stat membru, cu peste 3,1 milioane de persoane la începutul lui 2025, reprezentând aproape 17% din populația țării. Iar dintre românii cu studii superioare, aproape 40% trăiesc în afara granițelor, potrivit unui raport al Băncii Mondiale din 2019 (ultimul disponibil pe subiect).

Olanda a devenit o destinație relevantă pentru români abia după 2014, când s-au ridicat ultimele restricții pe piața muncii. E o comunitate mică: în 2026, erau aproximativ 67.000 de persoane cu origini românești, potrivit Biroului Central de Statistică (CBS). Cea mai mare parte a migrației românești către Olanda a fost și rămâne cea concentrată în agenții de plasare de muncă temporară, cu venituri în partea de jos a distribuției.

Bine, dar nu acasă

I-am întrebat ce le place cel mai mult în Olanda și mi-au răspuns că absența fricțiunii. Alex are versiunea cea mai scurtă: „(că) nu trebuie să-mi bat capul cu nimic, totul e la îndemână". În București pierdea două ore pe zi în trafic. În Olanda, merge cu bicicleta peste tot.

Gabriel descrie mutarea ca „un salt enorm" către un loc care „funcționează… utopic„: „(Aici) poți să te concentrezi la viața ta, să-ți fie bine”. Când l-am întrebat ce anume l-a convins, mi-a dat un exemplu dramatic: „Știu că nu o să mor niciodată într-un accident stupid, că am mers pe un pod care n-a mai fost verificat de 30 de ani."

Cea mai interesantă realizare pentru ei a fost că viața poate fi trăită și altfel. Sergiu își amintește cât cheltuia în București pe haine: „Investeam mulți bani pentru a menține niște aparențe, fapt care n-avea nicio logică." În Olanda a încetat să mai facă asta, pentru că acolo acel semnal social nu contează la fel de mult. A realizat că o făcea doar din inerție sau presiune socială.

Schimbarea paradigmei a venit selectiv. Oamenii observă societatea olandeză și aleg lucrurile favorabile din ea. Și constată că trăiesc bine în Olanda - dar nu trăiesc, propriu-zis, în societatea olandeză.

Aproape niciunul nu vorbește olandeză peste nivelul de bază, inclusiv cei cu peste zece ani în țară. O persoană aflată de peste 5 ani în țară a răspuns categoric: „Nu am învățat absolut deloc." Altcineva, după aproape un deceniu, spune că nu e în stare să numere „nici până la 1”.

Este un context specific Olandei, deoarece engleza e suficientă în mediile corporate internaționale unde lucrează toți cei cu care am vorbit, iar statul și majoritatea serviciilor olandeze operează și ele în engleză. Olandezii, însă, se țin la distanță.

Una din persoanele cu care am discutat are un singur prieten olandez, „in the making (în proces de realizare n.r.) însă”. Altcineva are doi prieteni olandezi, dar amândoi „foarte internaționali" (adică au origini imigrante sau au trăit mult în afara țării). Majoritatea nu au niciun prieten olandez apropiat, după ani de trăit în țară.

Interacțiunea cu societatea per ansamblu este redusă, dincolo de aspectele uzuale ale vieții. „Mă uit la cât de mult interacționez cu cultura olandeză și mi se pare destul de puțin. Simt că I belong (aparțin n.r.), dar nu simt că sunt integrată în cultură", spune Elena. Nu se integrează în societatea olandeză în sine, ci în comunitatea internațională care locuiește în orașele olandeze.

Foto: Mădălin Bețivoiu

Nu am plecat de tot, dar nu ne mai întoarcem

Integrarea este dificilă, deoarece societatea olandeză vine cu propriul cod de statut, semnificativ diferit de cel de acasă. În România, un salariu corporate de nivel mediu sau superior te plasează într-o clasă socială „rarefiată”, cu semnalmente clare: conduci o mașină scumpă, porți haine de firmă, ieși în oraș la ultimul fusion restaurant apărut, vacanțele ți le faci în Maldive, locuiești într-un complex rezidențial din nordul Bucureștiului.

În Amsterdam, aceeași categorie de salariu te face unul dintre „cei mulți”, iar semnalele de statut ridicat sunt altele.

Olanda este caracterizată în primul rând prin aparentă modestie: „Olandezii cumpără haine second-hand la copii și nu-și bat capul. La noi: «ce-ai, frate, ești sărac, nu poți să cumperi la copii?»”, explică Ana-Maria.

Egalitarianismul acesta olandez nu e însă absolut, adaugă ea: „Percepția asupra modului în care ești îmbrăcat, cum te comporți, cuvintele pe care le folosești, te clasează pe un anumit nivel de educație. Chiar dacă nu e nimeni care să vină să spună «vai, dar ce poșetă ai!».” Cartierul potrivit se poate cumpăra și în Olanda, dar nu conferă același statut, deoarece posesiile materiale nu sunt la fel de prețuite. De asemenea, un oraș ca Amsterdam este în sine unul mai egalitarian și prin modul în care e construit: există atât puține zone considerate cu adevărat „de lux” cât și puține zone considerate „rău famate”.

Majoritatea olandezilor conduc biciclete vechi și ruginite, deși poate locuiesc într-o casă de 1 milion de euro. Foto: Mădălin Bețivoiu

Aproape toți, întrebați direct, se descriu drept expați, nu imigranți. Cuvântul are origini coloniale - vine din engleză, de la „expatriate officer”, care desemna, în perioada colonială, un ofițer detașat să lucreze în colonii.

Folosirea termenului de „expat” este, însă, și un mecanism de detașare de simbolistica negativă asociată termenului „migrant”. „Cred că sunt expat pentru că am fost mutată de companie. Nu am aplicat eu”, explică cineva.

Cuvântul semnalizează alte trei aspecte: mutarea a fost organizată de către o companie, a reprezentat un progres profesional și a fost, la început, provizorie. Termenul de expat devine, astfel, un termen ce descrie apartenența la o clasă socială; la poziționarea în societatea olandeză.

Oamenii cu care am discutat nu par să își dorească nici o integrare mai accentuată în societatea olandeză, dar nici nu se gândesc la întoarcerea în România. Trăiesc stabil și pe termen lung, într-o stare intermediară. Această stare intermediară e însă o destinație în sine: permite o viață bună chiar cu prețul, uneori, al unei senzații de „dezrădăcinare”. „Ajungi pe tărâmul de nicăieri, în care nu mai simți că aparții nici locului de unde ai plecat, nici locului în care ești", explică cineva. Altcineva o descrie altfel: „Mă simt acasă în ambele locuri, dar în același timp în niciunul… pentru mine România e acasă, locul copilăriei, și aici, acasă, locul pentru mine, adult.”

Una dintre cele mai tinere respondente - care a venit la studii - descrie maturizarea departe de țară: „Pentru mine independența a venit odată cu plecatul în afară. Eu nu știu cum e să fiu independentă în România. Nici nu știu cum se fac taxele în România. Eu nu am devenit adult acolo.”

I-am întrebat pe toți în ce condiții s-ar întoarce. Aproape nimeni nu spune „nu” și aproape nimeni nu spune „da” concret. Registrul dominant e un da condiționat de schimbări pe care nimeni nu le așteaptă realist. Mădălina și-ar dori „minimizarea corupției și măsuri active la nivel de societate”, Tavi numește ceva și mai greu de obținut, „nevoia de respect unul față de celălalt”. Sergiu o pune în termeni financiari: „Soția mea câștigă practic cât mine. Ar trebui să câștig de trei ori mai mult decât în Olanda ca să merite financiar, ceea ce e imposibil”. Luiza s-ar întoarce când fata ei termină școala, dar numai dacă găsește un job care să le asigure traiul la nivelul la care îl au în afara țării.

A treia categorie

Cercetarea pe care am realizat-o a urmărit trei aspecte relevante pentru viața unui emigrant: clasa socială, statutul, și perspectiva politică. 

Primul aspect, cel de clasă socială, este cel mai vizibil prin intermediul credențialelor (educație, cultură), dar și prin job, adesea cel mai relevant contributor la clasa socială din care cineva face parte. Jobul contribuie și la definirea identității, dar reprezintă și ancora ce permite viața în Olanda, în absența unui alt sistem de susținere (familie, alte venituri recurente).

Pentru cei cu care am discutat, credențialele relevante sunt diploma de facultate, a vorbi fluent limba engleză, a lucra pentru o companie mare, a avea un salariu (semnificativ) peste medie. 

Al doilea aspect pe care l-am cercetat este statutul. Olanda este o societate complexă și eterogenă,  cu o istorie lungă de imigrație. Are un cod de statut care nu se anunță cu voce tare, dar se citește din indicii precum apartenența etnică, accentul, elocvența vorbirii, natura jobului și a companiei pentru care lucrezi, contribuțiile către societate, tipul de facultate la care ai fost.

Modestia este o valoare reală a societății olandeze, însă nu sunt nici ei imuni la semnalele universale de statut. Ana-Maria, care lucrează în managementul unei companii olandeze, punctează: „Se uită la pantofii pe care îi ai în picioare și brusc, dintr-odată, au timp mai mult pentru tine.” Doar că aceste aspecte care țin de latura materială sunt de regulă secundare în definirea statului.

Există un plafon de statut pentru un imigrant în Olanda, dictat de lucruri precum aspectul de „olandez nativ”, vorbitul limbii olandeze (fără accent), înțelegerea în profunzime a culturii olandeze ce se poate obține doar după perioade de timp măsurate în decenii. Olandezii formează relații personale lent, dar pe termen lung.

Statutul se formează mai ales prin comparația cu ceilalți din jur. Comparația cea mai frecventă pentru cei din grupul studiat e cu ceilalți „imigranți”. În 2023, partidul lui Geert Wilders a devenit cel mai mare din Olanda pe un discurs anti-imigrație. Întrebați dacă îi vizează, aproape toți au susținut că nu, iar percepția generală e că discursul se referă la alt fel de imigranți, definiți prin etnie, rasă sau comportament antisocial, nu la profesioniști europeni cu joburi de birou (expați). 

Cealaltă comparație e cu diaspora românească din alte țări. În 2025, românii din Italia și Spania l-au votat pe Simion în proporție de circa 70%; în Olanda, voturile s-au împărțit aproape egal. Diferența e explicată prin poziția socio-economică, după cum spune Monica: „Extremismul vine mai mult din lipsa de speranță.”

Al treilea aspect studiat, politica, nu apare natural în conversație. Însă am insistat. Respondenții nu știu prea multe despre politica olandeză și nu simt că îi privește. Nu urmăresc politica românească zilnic, ci doar când se întâmplă ceva și mai ales în jurul alegerilor. Ianis explică de ce: „Aici, de bine, de rău, lucrurile merg foarte bine. La noi mereu e discuția că votul ăsta e parcă cel mai important vot care a fost vreodată.” Când viața de zi cu zi nu este sub asediu, atenția politică nu e necesară. Când pare că se decide ceva ireversibil în România, atenția revine.

Decembrie 2024 e cel mai bun exemplu, deoarece niciunul dintre oamenii cu care am vorbit nu auzise de Călin Georgescu înainte de primul tur. Rezultatul a creat un sentiment puternic de frică și a dus la seri petrecute urmărind știrile de la două mii de kilometri distanță. Oameni care nu mai locuiesc în România de zece sau cincisprezece ani au petrecut săptămâni în șir citind tot ce puteau găsi despre politica dintr-o țară pe care o vizitează o dată sau de două ori pe an.

Foto: Raul Ștef

Nu Georgescu în sine i-a speriat, cât ce ar putea veni după. Maria explică: „Eram relaxată până la momentul cu Georgescu. Cel mai rău m-ar afecta să pierd beneficiile cetățeniei UE. Ar trebui să îmi iau cetățenia olandeză, să scap de România.”

România a trecut de la locul familiei și al vacanțelor, la a fi și o posibilă sursă de instabilitate, chiar și de la distanță.

Ce înseamnă migrația de acest tip pentru România

Ce pierde România prin această emigrație e ușor de cuantificat: mii de oameni cu diplome, experiență și cei mai buni ani de muncă în față.

Discuția despre „aducerea diasporei acasă" pornește de regulă de la premisa că oamenii vor să se întoarcă, dar îi ține pe loc salariul mic din țară. Ori lipsa oportunităților. Ori corupția. Toate sunt relevante, însă cei cu care am vorbit nu se întorc dintr-un motiv mai simplu și mai dificil de adresat: viața lor este acum altundeva.

Legăturile cu România rămân, prin familie și prieteni, dar și prin lucrurile intangibile: amintiri, gusturi, locuri. Identitatea lor e în continuare legată de cultura românească. Nu sunt „supărați" pe țară, vor ca România să funcționeze mai bine pentru toți cetățenii ei. Există și un interes propriu: o țară mai bogată crește valoarea investițiilor pe care le au acolo. Iar cifra din studiul MKOR confirmă legăturile și interesul: șase din zece investesc deja în România.

Așa că întrebarea „cum aducem diaspora înapoi" nu se aplică acestui grup. Se aplică alta: cum poate România să beneficieze de ei acolo unde sunt?

Ce au oamenii aceștia de oferit nu sunt doar banii, ci acces la o rețea amplă internațională și cunoștințe specializate în arii profesionale care în România nu se găsesc. Au văzut cum lucrurile se pot face mai bine, atât în mediul privat, dar și în viața de zi cu zi. Au fost expuși la instituții care funcționează și la un stat digitalizat care lucrează pentru cetățean. Lucrează pentru companii globale, în roluri de specialiști sau management. E cel mai mare rezervor de expertiză comparativă pe care îl are România și pe care nu l-a folosit niciodată deliberat.

Au, de asemenea, și standarde reale de comparație, dincolo de Vestul idealizat din mentalul colectiv românesc. Vestul nu este perfect, la fel cum România nu este un stat eșuat. Modul cum Olanda tratează imigrația (curentă și istorică), criza locuințelor, criminalitatea în creștere reprezintă provocări serioase pentru toți rezidenții. Olanda oferă multă libertate în a trăi așa cum vrei și în a-ți forma o identitate proprie, dar această libertate poate fi alienantă.

Condițiile pe care diaspora le pune pentru întoarcere, cum ar fi instituții care merg, predictibilitate, respect reciproc, sunt exact condițiile care i-ar face pe următorii să nu mai plece deloc. Nu e nevoie de o politică pentru diaspora, ci de o politică de țară.

Întoarcerea, dacă vine, vine ca efect secundar.

Textul se bazează pe o cercetare de teren cu 27 de români din Olanda, cu interviuri, discuții de grup, și observație participativă. E parte a unei lucrări de disertație susținută la SNSPA, scrisă în engleză, cu numele complet ”The Third Category: Class, Status, and Politics among Romania's Professional Migrants in the Netherlands.” Numele sunt pseudonime, iar detaliile care ar putea identifica respondenții au fost omise.

Editor: Ioana Epure