Prin Grecia pe frig. Jurnal de trăiri vizuale

Voicu Bojan

Viața

15/08/2025

Toamna lui 2021 a fost mai melancolică decât niciodată. Vara indiană și-a dat în petic. Apoi, lumina de aur a finalului de octombrie, numai bună pentru poleit fețele sfinților, ghetele trecătorilor și frunzele parcurilor s-a stins încet odată cu cântecul de sirenă a marii pandemii. A început mecanica ploilor cu picăturile ei chinezești cu tot, spre disperarea cățeilor scoși forțat la plimbare, neapărat lipiți de ziduri. Pale igrasioase de vânt s-au insinuat printre hainele tot mai stratificate, prevestind o iarnă pe care nu o aștepta nimeni. 

Într-o bună zi a venit. S-a urnit greu, zilele s-au făcut mărunte și triste, apoi această nouă iarnă lipsită de zăpadă și personalitate, nu s-a mai dat dusă, la fel ca un musafir nevorbit care turuie în ușă, mereu pe picior de plecare. Lumina s-a veștejit și ea, s-a făcut mată și rece în timp ce prin februarie așa, în mintea omului s-a cuibărit gândul pisicesc de a fugi de lume spre țările calde. Când, pe la început de martie, totul părea încheiat într-o notă ștearsă, a nins abundent. Iar înghețul din luna mai urma să lase prunii fără poame și afinișul fără afine.  

Cluj. Gândul plecării îndulcea serile nesfârșite și lapovițele anoste. Știam prea bine că pe undeva există locuri care sfidează iernile posomorâte ale lumii noastre de margine, aflată în coasta unor imperii decăzute. Doar că, pentru aroganța lor, trebuie să înfrunte uragane sau taifunuri cu nume de o crasă banalitate precum Arthur, Bertha, Dolly sau Gustav.

"Eu unul, aș merge în Caraibe. În sudul Indiei sau în Sri Lanka", le-am spus prietenilor.

"E prea departe. Eu unul demult visez să mergem aici", a zis cel poreclit il professore, desfăcând harta pe masa pătată de bere a scundei taverne mohorâte. A pus degetul în mijlocul Mediteranei pe niște punctulețe informe, iar cele patru capete ale noastre s-au apropiat deasupra hărții de mai să se atingă, ochii încercând să distingă despre ce insulițe ar putea fi vorba. 

Apoi il professore a deschis o paranteză strategică povestind despre o seamă de zei greci care păreau mai ranchiunoși și mai răzbunători decât niște săteni ardeleni certați pentru pământuri strămoșești, cu trimiteri inevitabile la romanele lui Liviu Rebreanu. 

Se făcea așadar că Hera, ultima iubită din cele șapte a lui Zeus, era geloasă foc pe Leto, o amantă rămasă însărcinată. A interzis insulelor Greciei Antice să o primească pentru a naște. Doar una mică și aridă a primit-o - Delos. După nașterea gemenilor Apollo și Artemis, insula a devenit un loc sacru. 

Apoi a fost jefuită și locuită de pirați vreme de sute de ani. A trecut din mâna venețienilor la otomani și din nou la greci. Insula a redevenit venerată. Acum dispare încet din pricina eroziunii cauzate de creșterea nivelului Mediteranei, ca efect al încălzirii globale. În jurul acestui loc amenințat cu extincția gravitează, ca un cerc, o seamă de insule care poartă denumirea de Ciclade. 

"Acolo zic să plecăm", a zis grav il professore împăturind harta la loc și sorbind vast din halba de bere. "La final de martie va fi cu siguranță mai cald decât aici. Doar e încălzire globală, nu? Turiști? Mai defel că e extrasezon. În cel mai rău caz, ne uităm îndelung la Marea Egee și ne pierdem urmele prin livezile de măslini. Dacă plouă ne refugiem în taverne..." 

Cum orice plan împachetat într-o poveste devine de nerefuzat, am plecat.

Atena. True Grace. Există oare har contrafăcut, care să nu fie adevărat? Care să nu fie Amazing? Denumirea acestui magazin de modă din centrul Atenei mă contrariază. Stau o vreme în ușa lui privind fluxul de trecători zgribuliți, majoritatea cu măști pe figurile preocupate de marți dimineața. Unii înfulecă din mers, în drum spre serviciu. Alții se lasă parcă ghidați de paharele mari de cafea pe care le țin în mână cu solemnitatea unor credincioși plecând spre casă cu pâinea și vinul sfințite în noaptea de înviere.

Un om se plimbă agale pe străzi cu un buchet imens de baloane printre care se remarcă Batman, Masha și Mickey Mouse. Vântul le zburătăcește peste capetele trecătorilor. Azi nu pare o zi bună pentru cumpărat baloane. O tipă cu o mască tip cioc a împietrit în fața unui panou tapetat cu cercei. Privește îndelung. Lângă ea, un clovn malefic în mărime naturală livrează un zâmbet înghețat.

Afară sunt doar 4 grade și vântul turbat și umed face să pară mult mai frig. E clar, port pantaloni prea subțiri. Încep să simt cum îngheț. Așa ceva nu era în plan. Mi se insinuează în minte etimologia franțuzită a cuvântului neaoș 'izmană': indispensabili. Este un articol de lenjerie de-a dreptul indispensabil pe acest frig crâncen. 

Nu mi-aș fi putut imagina vreodată așa ceva, dar iată-mă săpând cu nesaț în lada unui magazin de second hand printre maiouri, chiloți și sutiene până dau de acel ceva care în Ardeal poartă denumirea ungurească de țițo nadrág, adică niște ciorapi grosuți mulați, numai buni de luat pe dedesubtul fustei sau nădragilor oficiali în zile reci. Îi îmbrac pe loc în cabina de probă. Nu contează că sunt de damă.

Portul Pireu, Atena. Mereu mi-a plăcut. Feriboturile leneșe vin, pleacă, așteaptă. Din burțile lor se revarsă mașini. Sirene sparg liniștea cu sunetul lor grav, lung. Totul aici e promisiune. În aer plutește posibilitatea plecării spre oriunde. Nu departe, într-o veche cabină telefonică, atârnă un receptor la care nu va mai vorbi nimeni vreodată. Oamenii trec pe lângă biata cabină tapetată cu anunțuri cu ochii în propriile telefoane. A devenit o relicvă urbană a istoriei recente. 

Să plecăm deci, fiindcă aici în port e doar trecere și pasaj. Poate în Creta să fie ceva mai cald, că e mai la sud.

Rethymno, Insula Creta. Un cer apăsător s-a lăsat peste oraș. Totul e închis: agenții de turism, biserici și fântâni arteziene. Trei delfini din tablă în zbor se proiectează absurd pe fundalul apăsător al unor nori de ploaie în rafale. Terasele sunt goale, scaunele adunate și legate cu lanțuri, iar muțenia trecătorilor strânși în gecile groase amintește de sufletele rătăcitoare din Hadesul lui Dante. În port, zeul Eol s-a dezlănțuit și suflă cu putere, făcând spectacol din valurile izbite de țărm. 

Vorbim despre aceeași mare nostrum, cum numeau romanii Mediterana, doar că ea conține diverse mări fără granițe, cum ar fi această mare a Cretei ce se va amesteca spre nord est cu Marea Egee iar mai la sud cu Marea Libiei. Nu contează. 'Vitamin Sea is all we need', după cum spune un graffiti decolorat pe un zid întruchipând un crab zâmbitor.

Pentru apa cea mare am venit, suntem aici însetați de soare și căldură, doar că iarna câinoasă românească ne-a ajuns din urmă precum Eriniile, zeițele furioase ale răzbunării care nu cunosc odihna și hăituie necontenit sufletele pelerinilor. 

Urcăm spre Fortezza, în vârful dealului Paleokatro. Pe la finalul secolului al XVI-lea otomanii dădeau târcoale Europei pe mare și uscat. Venețienii, pe atunci stăpâni pe aceste meleaguri, au construit un bastion impresionant cu rol de refugiu din calea invadatorilor. 

Vechile tunuri stau risipite în iarbă ca niște chibrituri ude și inutile risipite pe o masă. Crenelurile deschid ferestre înspre oraș și înspre mare. Din tunelurile cu ferestre zăbrelite pe tavan se văd norii mustind de apă rostogoliți cu viteză de vânt. Fernando Pessoa vorbește despre nori ca nimeni altul în minunata sa Carte a Neliniștirii:

"Cețuri amestecându-se în culori absente; cocoloașe de vată murdară dintr-un spital căruia îi lipsesc zidurile… Ficțiuni ale intervalului și rătăcirii, departe de rumoarea de pe pământ, dar și de liniștea cerului".

Biserica e ferecată. Lângă ușă, prinsă în cui dansează în vânt o mică fâșie din pânză albă. Nu-mi pot lua ochii de la ea. Pare de necrezut dar, departe în zare, se văd munți înzăpeziți. Să mergem spre sud totuși, acolo poate vom vedea soarele. Cică pe malul mării există o altă cetate venețiană faimoasă, cu un nume irezistibil - Frangokastello.

Chora Sfakion, sudul insulei Creta. Soarele a zâmbit, și-a arătat dinții ascuțiți și a declanșat festivalul curcubeelor în locuri obscure precum Plakias, Foinikas, Rodakino sau Palaiochora. Acesta din urmă a îndulcit totuși sufletele bătute de vânt ale călătorilor. 

Departe, pe o plajă uitată de lume pe nume Gialiskari, ne-am toropit în sfârșit la soare și, de bucurie, am sărbătorit făcând turnuri din pietre șlefuite și călduțe la fel ca demult pe malul Gangelui într-o zi blândă când muream de plictiseală și il profesore a zis iar că e vremea să plecăm. Și am tot mers vreo 15 kilometri în amonte de Rishikesh. Iar Gangele acolo era albăstrui, tânăr și impetuos, la fel ca noi. Am făcut deci turnuri din pietre mari, ne-am uitat la ele, apoi ne-am întors în oraș lihniți.

La fel și aici. Am colidat coasta spre Pelekanos până am murit de foame. Când ne-am întors în Sfakia, nu am găsit nici o tavernă deschisă, fiindcă sezonul turistic era încă departe de a începe. În port ambarcațiunile se legănau în vânt legate de ponton cu odgoane groase cât mâna, iar micile capele albe strălucitoare precum zahărul cubic cu care mă răsfăța bunica pe când eram copil, erau toate ferecate. În orășelul cu doar 322 de locuitori era o liniște asurzitoare.  

Ne-am întors în nord la Heraklion trecând prin trecătoarea Impros unde fulguia și am vorbit cu emoție despre importanța cauciucurilor de iarnă pe care nu le aveam. Nu-mi puteam defel scoate din cap imaginea oilor jupuite, atârnate cu capetele în jos de-o parte și de alta a unei camionete parcate pe o jumătate de trotuar.

Insula Santorini. E insula cea mai faimoasă din tot arhipelagul Ciclade. Nivelul de sofisticare al micului oraș Thira cocoțat pe un deal abrupt la 300 de metri deasupra mării, care periodic e zgâlțâit de cutremure, e foarte ridicat. Albul caselor combinat cu azuriul cupolelor de biserici este secondat de un cer și o mare în aproape aceeași nuanță de albastru atunci când soarele e generos. 

Cele mai enervante sunt piscinele, albastre și ele, care privesc obraznic spre mare, de sus. De ce te-ai bălăci într-o piscină ridicolă când ai marea la picioare? Se știe prea bine că majoritatea insulelor au probleme serioase cu apa, doar că unii turiști mai puțin responsabili, își doresc neapărat răsfățul total, cu orice preț.

Pe terasa unei case de oaspeți o fată de culoare într-o rochie mulată din satin galben și având o trenă lungă de vreo cinci metri a devenit subiectul unei ședințe foto. Imaginea ei proiectată pe povârnișul înțesat de case ca de frișcă și având marea în fundal pare de mare efect. Un asistent flutură periodic trena în aer, în timp ce fata pozează a fericire perpetuă. 

Nu departe, câțiva măgăruși nepăsători încărcați cu desagi coboară cele 597 de trepte late din piatră care duc spre vechiul port protejat de un golf cu stânci abrupte. În fereastra unui mic magazin mă contrariază un afiș pe care scrie ceva complet absurd: stuff wanted.

Insula Ios. Poate una dintre cele mai subestimate insule din Ciclade. Discretă, liniștită, cu vegetație destul de bogată, cu biserici și capele risipite pe versanți care par să te cheme pe nume. Am bătut cred la vreo opt uși degeaba. Muream de curioși să vedem măcar una pe dinăuntru. În cele din urmă, am urcat până în vârful insulei, unde așteptau cuminți trei biserici dispuse în crescendo pe abruptiș. Odată ajuns acolo, peisajul se deschide și frumusețea te împresoară. Spre apus, marea reflectă lumina ce se stinge și liniștea capătă deodată contur și sens.

La fel ca Santorini și Mykonos, Ios este considerată o insulă ideală pentru petreceri. Imediat ce se deschide sezonul turistic, insula se umple de tineri puși pe distracție până la răsărit pe lângă beach bars sau mici piațete cu muzică tradițională. Străzile se umplu de oameni colorați pe scutere, la fel plajele. Până nu demult, toate aceste insule din Ciclade erau aproape pustii, rupte de lume, iar locuitorii își duceau zilele făcând o mică agricultură de subzistență și mâncând brânză de capră până la saturație. 

Turismul de masă a schimbat totul, începând timid după anii '50. A oferit insulei o nouă viață, altfel. Azi acest tsunami e imposibil de oprit. Doar căldura excesivă, spaima de cutremure și incendiile de vegetație tot mai frecvente îi mai pot ține piept. M-aș întoarce oricând în Ios, în afară de lunile de vară, când totul în Grecia devine ușor exasperant.

Iar Ios mi-a adus aminte de Patmos, care mi-a plăcut foarte mult tocmai pentru că atunci, în octombrie, nu se întâmpla mai nimic. Să știi să administrezi nimicul într-o călătorie e o mică artă.

Insula Milos. Fereastra de vreme bună a început să se închidă. S-a repornit vântul. O pătură compactă de nori plumburii a acoperit cerul. Gândul la izmenele din rucsac a revenit în vreme ce colindam pe povârnișurile aride și abrupte de pe malul mării. Formațiunile ciudate de roci și podurile de piatră din Pachaina și Apollonia se potriveau perfect cu lumina cenușie, impersonală. Apa avea și ea o culoare sumbră, deloc ca în reclamele turistice sau pozele instagramabile cu fete pozând la prova unor iahturi, neapărat cu apă turcoaz în fundal.

Mai totul era închis, plajele pustii. Tot ce puteam face era să colindăm. Pe plaja Kanava exista un ponton distrus din care rămăseseră doar niște piloni verticali ce se pierdeau în apele mării, respirând poezie. În orașul Triovasalos obloane trase și aceleași eterne scaune adunate și legate cu lanțuri. Terase cu mușamale ude și halbe de bere întoarse, goale și triste. În schimb, cazări ieftine și proprietari drăguți care te priveau cu nesaț, ca pe o promisiune a unui viitor sezon reușit.

Cel mai frumos lucru din Milos? Un copac solitar cu o corolă aproape rotundă în mijlocul unui câmp ireal de flori roz.

Insula Paros. Aici lucrurile s-au complicat în vreme ce palmierii străjuind portul se înclinau suspect de oblic. Practic, am rămas blocați câteva zile din pricina furtunii. Nu mai venea și nu mai pleca nici un feribot. Ne-am încăpățânat să umblăm zilnic mulți kilometri aparent fără vreo țintă. Un sfânt dintr-o nișă din piatră de pe o străduță oarecare privea indulgent spre pisica ce mijea ochii pe pragul unei case cu ușă roz. Lângă el se legăna bătut de vânt un bec cu abajur rotund din tablă, clasic.

Într-o grădină de măslini de lângă plaja Alyki, două capre stăteau tolănite una în cealaltă cu gâturile contorsionate ciudat, în vreme ce nu departe un pescar singuratic izbea îndelung și repetat o caracatiță de caldarâmul din piatră. Scena era ușor distopică. Vântul șuiera printre stânci.

În Lefkes, un cochet orășel medieval, am căutat o veche mănăstire într-un vârf de deal, doar de dragul de a da umblăturii un rost. Era bineînțeles ferecată. Ne-am delectat în schimb cu cimitirul unde răposații aveau pe morminte tablouri cu poze. Nu se știe de ce, chiar la capătul cimitirului, unde perspectiva se deschidea spre un defileu și un golf, cineva pusese între niște pietre o bicicletă antică, ruginită, fără roți, lângă care se legăna în vânt o tufă mare de flori galbene și rotunde. Am contemplat-o din toate unghiurile, atât de frumoasă era.

În cele din urmă, am reușit să evadăm din Paros spre unica destinație posibilă - Portul Pireu. În Ciclade vremea era compromisă de zeul Eol furios nevoie mare, iar noi mai aveam trei zile de pierdut. Feribotul se legăna atât de tare pe valuri, încât toți pasagerii au primit câte trei pungi pentru răul de mare. N-am stat mult pe gânduri. Din Pireu am decupat-o aproape imediat spre o nouă destinație.

Insula Hydra. De pe puntea feribotului zăresc pe mal trei preoți ortodocși cu măști peste bărbile bătute de vânt, cu poalele sutanelor fluturând, fiecare ținându-și cu mâna potcapul. Dar măcar norii sunt albi și grași, iar portul arată superb. Pe mesele goale ale unui restaurant cu terasă se coc la soare câteva pisici grase. Semn bun. 

Am stat așadar la o bere lângă pisici și am croit un nou plan simplu. Să batem insula la picior în lung și-n lat. Așa am și făcut, îmbrăcați în sfârșit doar în tricouri, în plin soare primăvăratec. Era 1 aprilie și florile anunțau o vară perfectă. Am urcat chiar și muntele Eros având impresionanta altitudine de 588 de metri și am admirat priveliștea superbă din jur. Ba chiar la coborâre am bătut inutil la poarta Mănăstirii Profetului Ilie, unde singurul semn de viață era un cal priponit lângă ușă, probabil al starețului. 

Bineînțeles că la final am eșuat într-o tavernă de familie absolut delicioasă. Iar seara am disecat versurile celebrului cântec al lui Cohen - "Bird on the Wire": Like a bird on the wire / Like a drunk in a midnight choir / I have tried in my way to be free…

Insula Hydra a devenit subiect al unei cărți scrise de Polly Samson, "Un teatru pentru visători". Samson este soția lui David Gilmour de la Pink Floyd și cartea vine la pachet cu un CD semnat de el. Este un roman al utopiilor tinereții și al pierderii inocenței. O mână de tineri, poeți, scriitori, muzicieni și pierde-vară, cu toții revoltați pe războiul din Vietnam, se adună în Hydra la începutul anilor '60. Locul îi seduce, iar ei se îndrăgostesc iremediabil.

Printre aceștia se numără și un tânăr poet canadian pe nume Leonard Cohen. Când primește o moștenire de la bunica lui cumpără aici o casă din piatră, veche de 200 de ani. Casa există și azi. Are o curte, o terasă superbă și cinci camere. În 1960 a costat doar 1.500 de dolari. Nu avea electricitate și apă curentă, însă a devenit locul central de întâlnire al prietenilor. Cohen a repetat nu o dată că a fost cea mai bună investiție din viața lui.

Abia ieșită din adolescență, Erica se așază la periferia acestui grup și observă. Înaintea ochilor ei se derulează triunghiuri amoroase, drame, visuri împlinite și spulberate, fericire, boli și moarte precum și ravagii provocate de droguri și alcool, totul sub soarele generos al unei insule absolut romantice, unde nu există mijloace de transport în afară de catâri sau măgăruși. Printre protagoniștii cărții se numără și scriitoarea de origine australiană Charmian Clift. Motto-ul cărții lui Samson e un citat din spusele ei: 

"Fiecare dintre noi pornește în propria călătorie... se lasă purtat de curent și se trezește în mijlocul singurătății imense, albastre și înspăimântătoare a libertății în care trebuie să navigheze singur. Dar - gândul ne mai liniștește - există și insule."