Fotografii interzise. Când fotografii oficiali ai presei comuniste ies în decor

Voicu Bojan

Istorie

31/10/2025

Regimul comunist românesc era extrem de mofturos. Orice derapaj, orice abatere de la normă era imediat sancționată, iar autorul pus la colț. Vorbim, de fapt, despre un sistem concentraționar obsedat de control.

Presa de propagandă era oglinda fidelă a acestei atitudini. Scopul ei era mobilizarea maselor și manipularea minților cetățenilor printr-un limbaj de lemn, standardizat. Pe scurt, orice ziar avea rolul de agitator, doar că nu mai agita pe nimeni.

Fotografii angajați ai ziarelor de partid erau o rotiță în acest mecanism. Trimiși aproape zilnic pe teren, urmau cu sfințenie indicațiile redactorilor. Misiunea lor era aparent simplă: după ce fotografiau prin diverse întreprinderi sau pe ogoare, developau filmele, intrau în camera obscură și imprimau pe hârtie cele mai bune cadre. Dimineața, pozele erau livrate redacției.

Secretarul de redacție le frunzărea rapid și alegea imaginile care urmau să intre la tipar. Apoi ciclul se relua la nesfârșit, într-un soi de malaxor de texte insipide, asezonate cu fotografii la fel de banale, pe placul regimului.

Tirajele acestor cotidiene erau impresionante, mai ales pentru că majoritatea cetățenilor erau obligați de conducerea uzinelor și cooperativelor să se aboneze. De obicei, cea mai citită rubrică era cea de anunțuri și decese de pe ultima pagină.

Arhiva Minerva nu este selectivă. Filmele au fost scanate integral. Așa se face că, uneori, pe aceste negative descoperim cadre „neconforme”, desprinse parcă dintr-un alt film, care reflectă un univers paralel.

Ce caută, de pildă, la un „shooting” despre noile cartiere de blocuri o tânără frumoasă, cu o atitudine ușor provocatoare, răsărind din iarbă?

Asta înseamnă că, la un moment dat, fotograful a abandonat tema impusă și a întors obiectivul spre un alt subiect, care îl interesa în mod real. Este un gest subversiv, tăcut, un secret îngropat ani la rând într-un dulap, care acum ni se revelează și ne spune o poveste.

Despre astfel de imagini vorbim aici — fotografii care au scăpat radarului vigilent al regimului. Ele reprezintă expresia unei libertăți de exprimare strecurate printre temele plicticoase dictate de la centru sau de la județeana de partid.

Fotografia înseamnă, deopotrivă, memorie și trădare. Cel care privește prin obiectiv se dezvăluie prin felul în care încadrează, folosește lumina și decide ce rămâne în ramă și ce dispare în neant. Rătăcirile fotografilor dezvăluie, de fapt, ce îi interesa dincolo de subiectele impuse. În aceste imagini „interzise” simțim o frondă, o sclipire de realitate necosmetizată, autentică.

Am săpat, așadar, în Arhiva Minerva ca un detectiv, căutând acele fotografii care ar fi fost considerate suspecte de regimul totalitar. Am încercat să le reconstitui contextul, să descopăr sensul ascuns al acestor imagini rătăcite, care n-ar fi avut ce căuta pe filmele unor cotidiene de propagandă.

Uneori ele apar la capăt de film – semn că fotograful căuta ceva cu care să încheie, ca să poată developa. După o serie întreagă de poze cu o ședință de partid, probabil interminabilă și teribil de plicticoasă, apare brusc imaginea unui bebeluș într-un coșuleț. Evident, fără legătură cu restul. Această fărâmă de umanitate necosmetizată e ca o gură de aer proaspăt.

Alteori descoperim un film întreg dedicat unui subiect paralel. Poate cel mai rebel, mai talentat și mai ispitit să iasă din decor a fost Francisc Deák, fotograf vreme de cinci ani la cotidienele clujene. Până a fost dat afară și în cele din urmă și-a urmat vocația în Queens, New York.

Deák se mișca lejer între fotografia de peisaj, de stradă și cea de studio. Era un portretist de manieră clasică, foarte atent la detalii. Orice îi atrăgea privirea putea deveni subiect: dacă îi plăcea forma unui cartof sau a unui morcov, petrecea minute în șir încercând să le surprindă din unghiul și lumina potrivite. O parte importantă din filmele lui se află azi în proces de arhivare.

Cele mai interesante rămân însă imaginile „strecurate printre”. Simți cum fotograful, brusc, devine atent la altceva – un gest, o privire, un detaliu – și îndreaptă aparatul spre o realitate paralelă. Privirea unui cerșetor într-o piață de legume devine deodată o fereastră spre o lume veridică, vie.

Arhiva Minerva este o resursă vizuală valoroasă pentru oricine dorește să înțeleagă panorama comunismului românesc. Ea surprinde un produs „fake” de la cap la coadă, după chipul și asemănarea regimului.

Majoritatea subiectelor erau de protocol, atent alese, bifate mecanic, care nu interesau pe mai nimeni. În acele vremuri, impostura stătea la masă cu docilitatea. Era o așa-numită „epocă a luminii”, în care se lua curentul cu orele și iluminatul stradal lipsea aproape complet. Cu toate acestea, propaganda insista cu patos că viitorul va fi neapărat „luminos”.

Toată plaja temelor se repeta ritualic, cu precizia unui disc de patefon stricat. Pe lângă articolele de propagandă de pe prima pagină (pe care le citea doar corectorul), ziarele locale prezentau muncitori „entuziaști” (de fapt, înghețați în hale neîncălzite), țărani „fericiți” la recensământul animalelor (care, de fapt, aparțineau statului), „voluntari harnici” (aduși cu forța) la strânsul recoltei și așa mai departe.

Temele „de forță” ale acestor ziare erau cele legate de ședințe și plenare interminabile, pline de discursuri sforăitoare despre directivele înțelepte ale Marelui Cârmaci, despre revoluția din industria chimică mânată de „Academiciana de geniu”, despre planurile cincinale depășite invariabil în patru ani și despre cum societatea noastră „multilateral dezvoltată” urma să umilească „Occidentul decadent”, care „împrăștie irațional untul pe ogoare” în timp ce dezvoltă bomba cu neutroni.

Se consuma enormă energie în demonizarea „celuilalt” – dușmanul poporului. Se publicau fragmente mutilate din The Times sau Washington Post, scoase din context, pentru a dezvălui „ororile capitalismului”: șomaj, inflație, crime, recesiune.

În contrast, societatea comunistă era prezentată ca fiind una grijulie, pacifistă, egalitaristă – rezultatul „prodigioasei cârmuiri” a partidului, care merita recunoștință și dragoste sinceră. Iar Comandantul suprem merita elogii:

„Vă adresăm din inimă cele mai calde sentimente de dragoste și recunoștință pentru tot ceea ce ați făcut și faceți spre binele poporului nostru!”

Alt exemplu grăitor: „Animați de minunatul dumneavoastră exemplu, ne exprimăm legământul suprem de a acționa neabătut pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului nostru, pentru apărarea păcii – cauză scumpă întregii omeniri.”

Vorbim, practic, despre o imersiune într-o realitate paralelă, unde toată lumea se prefăcea. O lume de actori involuntari, mulți dintre ei atât de talentați încât ajungeau să se identifice total cu rolurile lor – meritând, poate, aplauze la scenă deschisă.

Arhiva celor două organe de presă clujene – Făclia și Igazság – acoperă perioada 1965–1989. Este o vastă frescă a minciunii. Privită azi, cu detașare, ea ne amintește de știrile standardizate și neverosimile venite din Coreea de Nord. Era un exemplu de obediență și complicitate surdă, unde redactorii și fotografii nu făceau altceva decât să se conformeze ordinelor de partid.

De-a lungul anilor, prin redacție s-au perindat numeroși fotografi. Toți au intrat în malaxorul acelorași teme obsesive, fotografiate parcă în silă, fără pasiune, ca și cum autorul s-ar fi disociat mental de realitatea pe care trebuia s-o consemneze sec, pentru publicarea din ziua următoare.

Aceleași semănături de primăvară, aceleași zâmbete forțate la culesul strugurilor, aceiași dansatori populari în costume naționale, aceleași manifestații cu pancarte, aceeași pereche eternă fluturând dintr-un ARO decapotabil, aceiași muncitori frumos îmbrăcați construind baraje și blocuri – și odată cu ele, socialismul.

Totul, doar pentru ca a doua zi muncitorii, obligați să se aboneze, să poată răsfoi în silă un ziar inutil, unde totul era previzibil, tern și perfect aliniat realității livrate la comandă.

Dintre toate fotografiile acestei selecții, preferatele mele sunt prima și ultima. Ambele poartă o puternică încărcătură simbolică și emoțională. Omul în loden, întors cu spatele, pare să imite gestul clasic de la prezidiu al lui Ceaușescu, fluturând o mână către un peisaj tern și gol. E un soi de vorbire în pustiu, parcă o premoniție a scenei balconului din decembrie 1989.

Iar marșul monoton al mulțimii purtătoare de pancarte, obligată probabil să defileze într-o zi liberă, contrastează puternic cu omul pe bicicletă care spintecă aerul, înaintând împotriva curentului – o expresie limpede a libertății.