Francisc Deák. Destinul unui fotograf din România altor vremuri

Oamenii faini

09/11/2023

Acesta este un eseu experimental extins (timp de lectură 14 minute). Reprezintă un dialog imaginar peste timp. Dintr-un amalgam de cuvinte și fotografii disparate am încercat să recuperez memoria unui fotograf de presă din România comunistă. Este vorba despre un om pentru care fotografia a însemnat aproape totul. I-a conferit demnitatea, i-a creionat destinul și i-a oferit libertatea într-o țară-pușcărie. Nu i-a adus nici pe departe bogăția sau faima. În schimb, i-a adus acel ingredient nevăzut și necesar menit să dea sens oricărei existențe: bucuria de a trăi.

O știre dintr-un ziar local online din februarie 2021 spunea așa: „Un fotograf renumit al Clujului s-a împușcat la New York.” Era octogenar, suferea de cancer și înainte de a părăsi de bună voie această lume a donat o mare parte din arhiva sa de negative Asociației Culturale Minerva. Datorită implicării a trei oameni pasionați (Tibori Szabó Zoltán, Miklósi Dénes și Răzvan Anton) azi o parte din colecția imaginilor sale poate fi accesată aici.

Mai bine de alte 14.000 de negative se află acum în proces de scanare și vor deveni publice în curând.

Din știrea succintă mai aflăm că acest om poartă numele de Francisc Deák. Sau Ferenc. Pentru prieteni era, simplu, Ferike. Se trăgea dintr-o familie de fotografi care deținea un cunoscut studio în centrul orașului. În anii '60 a lucrat o vreme ca fotoreporter la două organe comuniste de presă ale vremii, ziarul de limbă maghiară Igazság (Adevărul) și Făclia. A mai lucrat puțin în București la Előre, cotidianul oficial de limbă maghiară al partidului, precum și la ziarul Năzuința din Zalău.

În 1978 a emigrat legal la New York, unde a lucrat într-un muzeu, devenind Frank Deák. A continuat să fotografieze cu pasiune și a avut o sumedenie de expoziții prin America. Totuși, marile teme apropiate inimii lui rămăseseră în țară: lumea satelor uitate, figurile de piețari, actori, medici, prieteni sau oameni ai muncii angajați în construirea socialismului pe șantiere sau pe ogoare.

După '89 a revenit de mai multe ori la Cluj, iar în 2016 Casa Minerva i-a organizat o surpriză de proporții: o mare expoziție de fotografii cu titlul „Portrete clujene de odinioară”. La vernisaj Deák purta o sobră cămașă neagră cu un foarte șic papion roșu, peste care îmbrăcase un sacou la fel de alb ca barba lui tunsă scurt.

Ghiceai din ținută și atitudine că omul fusese cândva un personaj. Un personaj redus acum la o știre locală oarecare, la grămadă cu altele legate de șoferi beți prinși fără permis, un cod galben de ceață, un horoscop mincinos ca toate horoscoapele lumii și, bineînțeles, o inflație de multe alte morți proaspete sosind din toate direcțiile posibile: războaie, refugiați, accidente sau calamități naturale.

Mai multe persoane își exercită dreptul la vot în cadrul alegerilor parlamentare din 2020, la secția de votare amenajată în incinta Școlii gimnaziale Maria Rosetti. Foto: Silviu Matei/Agerpres

Votul obligatoriu: o potențială soluție pentru absenteism?

În condițiile în care alegerile par să atragă tot mai puțin votanți, institutele de sondare din România au ajuns să se întrebe dacă nu cumva votul ar trebui să fie obligatoriu. PressOne a analizat exemple europene pentru a afla cât de oportună ar mai fi astăzi o astfel de măsură.

Cristian Popescu Piedone a petrecut un an și o lună după gratii, din cei 4 la care fusese condamnat definitiv în mai 2022, în dosarul Colectiv. În iunie 2023 a fost achitat și pus în libertate, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție i-a admis recursul. Inquam Photos / Octav Ganea

Voturi pe spinarea „drogaților”. Derapaj grav al candidatului Piedone la adresa unor oameni neajutorați

România electorală a anului 2024 are în prim-plan drogurile ilegale drept temă asupra căreia se pot năpusti, cu fel-de-fel de propuneri și practici dăunătoare, toți politicienii. Cel mai recent și vizibil episod îi aparține lui Cristian Popescu Piedone, actual primar al sectorului 5 și candidat la Primăria Generală a Capitalei.

În oceanul de știri negative răsărind de peste tot, mica știre despre Deák reprezintă doar o picătură. Poate trezi mirare pentru doar foarte puțini, iar durata ei de viață tradusă prin cuvântul de ordine rating este, trebuie să o recunoaștem cu durere, insignifiantă.

Dar înainte de a încerca să-i recuperăm din imagini disparate profilul pentru a înțelege mai bine destinul său de om și fotograf, poate ar fi interesante câteva considerații referitoare la acest limbaj vizual, folosit azi atât de excesiv odată cu democratizarea mijloacelor de captare a imaginilor. Odată cu revoluția digitală, fotografia a devenit un loc comun, a devenit stridentă și perisabilă.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Condamnată la doom scrolling și privită mai mereu pe ecrane mici și trecătoare, fotografia și-a cam pierdut șarmul. Ba mai mult, peste noapte, cu toții am devenit fotografi. Telefoanele ne-o dovedesc. Iar peste capetele noastre plutesc undeva în cloud miliarde de imagini întunecate și grele ca norii suprasaturați de vapori de ploaie, în așteptarea unei furtuni izbăvitoare. Printre acestea, și ale mele, câteva mii.

Orice fotografie reprezintă o ecuaţie simplă între lumină, spaţiu şi timp. Este o încercare timidă de a restabili prin subiect și compoziție ordinea universală a lumii, rătăcită printre nimicurile zilei. Lectura ei se poate face instantaneu, de către aproape oricine, iar gratificarea este imediată.

Spre deosebire de cărți, nu prea există analfabeţi în citirea pozelor. Aproape orice necunoscător poate recunoaște o imagine bună. Doar că, la fel ca toată arta lumii, și fotografia reprezintă un lucru aparent inutil. Nu poate mântui pe nimeni. Viața, ar spune Kundera, e în altă parte.

De exemplu, pigmeii din triburile junglei congoleze pot trăi la fel de bine ca acum 200 de ani fără să fi privit niciodată vreo poză. Ba chiar fără să-și fi făcut un amărât de selfie în toată viața lor. Noi, eroii civilizatori însă, nu. Suntem demult virusați, deturnați, confiscați. Suntem îngropați în poze-popcorn potopindu-ne de peste tot, non-stop.

Aseară mi-am plimbat câinele și, într-o singură oră, absolut pasager, am surprins, în patru locuri publice diferite, fete drăguțe zâmbindu-le pline de tandrețe strict propriilor telefoane, fără să le pese de nimeni și de nimic pe lume în afară de chipurile lor oglindite în lumina unui asfințit perfect. Camerele telefoanelor inteligente tot mai performante se întorc mai nou dinspre lume spre om. Se petrece o mutație, iar privitorul, cel care ar trebui să asiste de pe margine la spectacolul lumii, devine privit. Sinele înlocuiește lumea, iar centrul se substituie marginalului.

Dar nu fac, oare, și băieții obsedați de body building același lucru la sală? Își pozează abdomenele în marile oglinzi în care se reflectă. Dacă aceste gesturi s-ar opri aici, ar mai fi cumva, dar nu. Sinele proiectat în imagini fotografice tinzând spre o iluzorie perfecțiune trebuie diseminate, reclamă reacții, aprecieri. Exiști doar în măsura în care apare validarea răspicată a corului tragic din spatele cortinei de rețele. Procedeul se reia în buclă într-o dependență bolnăvicioasă. Mitul lui Narcis se reconfigurează zilnic de milioane de ori.

Problema este că, odată cu revoluția digitală, inflația de fotografii constând în miliarde de poze încărcate lunar pe rețelele sociale a anulat nu doar orice urmă de atenție reală a receptorilor în lectura imaginilor, ci cred că a anulat tocmai sensul pentru care în 1839 undeva în Franța s-a născut fotografia. Altfel spus, cantitatea a ucis duhul, a îngropat frumusețea, a suprimat ideea.

Totuși, mai poate fi interesantă azi fotografia? Și dacă da, de ce? Imaginea fotografică reprezintă un semn al trecerii, al morții. Poartă semnătura unui trecut veşnic prezent. Înseamnă memorie emoţională. Porneşte mereu la drum cu produsul finit, cu ceva declarat terminat, mort şi îngropat. Cu ceva devenit deja istorie. Ne trezim că, încercând să înțelegem fotografia, avem de-a face cu o meditație despre timp, nu doar cu o simplă documentare a realității.

Oricine apasă pe un declanșator are iluzia că poate opri timpul, că are puterea demiurgică de a îngheţa o clipă irepetabilă. Subconștientul îi șoptește autorului în căști că nimic, niciodată nu va fi perfect la fel. Momentul trebuie neapărat imortalizat. Iată de ce turistul planetar e condamnat să demonstreze ad infinitum prezența în timp și spațiu a piramidei lui Keops. Fără poza doveditoare, piramida nu există. La fel, Hiroshima și Holocaustul au existat, fără dubii. Avem imaginea ciupercii atomice și a gropilor comune. Avem pretenția de adevăr ridicată de negativele pe celuloid ale imaginilor.

Fotografia propune un joc al disimulării. Îţi spune cu seninătate un seducător „Iată!” şi te lasă să crezi că ceea ce vezi este realitatea. Walter Benjamin chiar așa o și numește:„reproducere mecanică a realității”. Roland Barthes duce ideea un pas mai departe: „Ceea ce fotografia poate reproduce la infinit n-a avut loc decât o singură dată. Ea repetă mecanic ceea ce nu se va mai repeta niciodată din punct de vedere existenţial.”

Fotografia nu reprezintă doar realitatea, ci mai mult. Avem de a face cu o realitate ficționalizată, cu un decupaj al realității. Vorbim despre rezultatul unui proces mental de editare. Așadar, cum arată succesiunea?

Mai întâi, în ochii fotografului are loc observația întregului care se distilează în alegerea unui subiect limpede definit. Apare apoi o nouă decizie radicală. Din acest întreg al lumii înconjurătoare fluide se decupează un dreptunghi. În final, povestea cu toate elementele ei abil aranjate este ferecată pe vecie în spațiul privilegiat al ramei. Tot ce rămâne în afara ei se aneantizează.

Rama este binecuvântarea și blestemul fotografiei deopotrivă. Dar nu cumva toată arta înseamnă limitare, începând cu suprafața plană a pânzei pe șevalet sau cu blocul inform de marmură care ascunde o Pietà tridimensională, așteptând cuminte să fie scoasă din tenebre la lumină?

Pe de altă parte, nu fotografiem doar ce vedem, ci şi ceea ce suntem fiecare dintre noi, ca oameni. Suntem un întreg ce reuneşte mica istorie personală, cultura vizuală prin care am trecut, adevărurile pe care ni le-am însuşit lăuntric, crezurile care ne-au format sau stilul pe care ni l-am creat după ani de ratări succesive.

Fotografia presupune, așadar, o dublă articulare, o întâlnire duală în spaţiu şi timp – cu lumea, dar şi cu propriul sine. O putem numi o formă de curiozitate şi de cunoaştere. Ochiul deschis priveşte lumea printr-un ecran, cel închis priveşte printr-un vizor înspre sine, în interior. Reprezintă o formă de dezvăluire de sine. Cu toate că nu există o oglindă mai mincinoasă și mai trădătoare pe lume decât Instagram, adevărul este că poți spune foarte multe despre o persoană doar analizându-i fotografiile.

Am inițiat, așadar, dialogul meu imaginar cu Francisc Deák pornind tocmai de la fotografiile sale scoase la lumină de Arhiva Minerva. Oare în ce măsură lectura lor poate reconstrui personalitatea celui care le-a creat? La această întrebare încerc să răspund în cele ce urmează. M-au ajutat în acest demers și două interviuri realizate cu Deák înainte de pandemie de către Dorottya Újvári și Anca Ștef. Le mulțumesc frumos.

Când te-ai născut, dragă domnule Francisc / Ferenc / Fery / Frank Deák, nu ai știut că viața ta se va preschimba la tinerețe într-una de fericit administrator al efemerului. Că ea va deveni o fugă nebună de a îngheța clipe trecătoare, de a fixa cioburi de trecut în insectarul memoriei.

Fiindcă ce altceva putea însemna să fii pe atunci fotoreporterul unor ziare obscure, controlate de partid? Ce puteau însemna acele pete informe de cerneală numite poze strecurate printre paginile pline de nimicuri și discursuri politice sforăitoare și goale de sens provenite din cuvinte de plumb culese de tipografi trași la față, îmbrăcați în halate cenușii, pe vremea când nu se știa de offset, ci doar de așa-numitul „tipar înalt”?

Nu ai bănuit că negativele tale plimbate peste ocean din România în America se vor întoarce vreodată acasă, fiindcă cineva le va găsi prețioase și de-a dreptul interesante. Noroc cu niște domni vizionari și de treabă care te-au scos de nicăieri la lumină și iată, acum putem contempla în liniște pozele tale uitate, putem recupera povești de odinioară, dintr-un trecut comunist de sorginte stalinistă, unde totul era controlat, cenzurat și trebuia aprobat de niște activiști de partid semi-analfabeți.

Dincolo de asta, cel mai frumos lucru este că azi putem înțelege puțin cine erai și ce te pasiona. Subiectele alese te trădează, la fel compozițiile tale, modul cum puneai lumina pe chipurile oamenilor. Descoperim în imaginile tale hibernale sau cele de pe ogoare un căutător asiduu al frumuseții, un estet. Descoperim veleități de reporter de front, de fotograf de stradă, dar și de om familiarizat cu pictura flamandă, care înțelege ce este acela un clarobscur. Descoperim sensibilități gingașe, naivități specifice vârstei, dar pe alocuri ni se revelează și imagini de un simbolism abisal.

E bine cunoscut faptul că trecutul, istoria noastră personală, ca materie primă pentru fotografie reprezintă o sursă inepuizabilă de melancolie, de nostalgie. E destul să privești niște poze vechi de familie ca să începi să îți imaginezi cum trăiau mătușile acelea, cum se mișcau în lumea lor învăluite în parfumuri grele, cu iz de naftalină. Începi să le recompui universul ascuns, cel din afara cadrului. Această nostalgie asociată cu patosul, excesiv și dulceag ca un șerbet de trandafiri, este una din acuzațiile ce i s-au adus mereu, pe nedrept, fotografiei.

Când ai venit pe lume, Fery Deák, planeta nu și-a oprit nici mișcarea de rotație, nici cea de revoluție, iar trecătorii de sub geamurile maternității au trecut mai departe pe stradă, fiindcă pentru asta au fost chemați în ființă, să se petreacă. Furnicile cărând minuscule grăunțe spre mușuroaie neștiute nu le-au pus jos cu un oftat așteptând să vadă dacă laptele matern o să-ți placă sau vei prefera laptele praf.

Lumea și-a văzut mai departe de treaba ei, nestingherită. Exact așa cum și-a văzut și la opt secunde după știrea morții tale dintr-un ziar local oarecare, de provincie.

Ai crescut ca un copil normal, defel conștient de fericirea lui mică, ce va ajunge să fie preţuită abia mult mai încolo, la anii senectuții. Abia atunci, când cea mai mare parte din viață stă dinapoi și nu înainte, are loc acest recul al copilăriei neapărat fericite. Iată de ce unii simt nevoia irepresibilă de a-și așterne memoriile.

Ai fost declarat un copil mai isteț decât media, așa că te-au dat la școală devreme. Ai ieșit din ea tot devreme, datorită nerăbdării de a te arunca în necunoscut, de a da piept cu viața așa cum este ea, de fapt. Ai încheiat-o rapid cu învățătura formală în clasa a zecea, la doar 16 ani. Apoi te-ai pregătit pentru ceea ce va fi pasiunea vieții tale. Ai studiat fotografie în Germania, ai făcut ucenicie temeinic în atelierul tatălui tău, ți-ai dat examenele și ai fost declarat un tânăr fotograf pregătit pentru un viitor luminos. O expresie tipică pentru comunismul românesc, care ţi-o livra constant ca pe o promisiune utopică. Culmea, în cazul tău chiar a funcționat.

Visul tău secret era să le iei fața colegilor, să te maturizezi accelerat, să-i lași pe toți în urmă. Cum pentru un băiat nu există cale mai rapidă de a afla cine este și ce caută pe lume decât plecarea în armată, ai insistat să te înrolezi, deși nici măcar nu aveai vârsta. Noroc cu fiica unui colonel pe care o cunoșteai. Ea a pus o vorbă bună la tatăl ei. Colonelul a râs și a zis că numai un prost vrea să se ducă într-un loc din care toți vor să fugă. Ai râs la rândul tău și ai spus că nu-ți pasă. Așa că te-ai dus.

Nimic nu te putea opri. Entuziasmul tău era la cote atât de înalte, încât ai stat în armată aproape trei ani. Şi chiar ți-a plăcut, fapt pentru care nu te-ai plâns niciodată de nimic. Optimismul tău era incurabil. Erai impetuos, sportiv pasionat de scrimă și atât de curios de tot și toate, încât nimic nu părea să te descurajeze sau să-ți stea în cale.

Ideea de a te înscrie la un concurs (care, culmea, a încălcat norma acelor vremuri, nefiind aranjat dinainte) pentru postul de fotograf de ziar a fost providențială. Ai fost declarat cel mai bun din cei 19 candidați și angajat imediat. La doar 19 ani o lume întreagă ți s-a prăvălit la picioare ca un măr copt. Postul ți-a venit ca o mănușă. Ai părăsit spațiul securizant al studioului de familie, unde lumina și încadrările erau perfect controlate, și te-ai aruncat în lumea largă, hotărât să observi și să absorbi orice mișcă. Fotografiile tale trădează această poftă nemăsurată de viață, chiar dacă majoritatea subiectelor erau comandate de sus, de la centru.

Poate fi ceva mai volatil și mai perisabil decât un cotidian de câteva pagini cu știri condamnate uitării instantanee? Scriitorul portughez Lobo Antunes explică elegant: „Dacă îl avem pe Tolstoi aici în partea stângă, iar ziarul în partea dreaptă, începem mereu cu ziarul. Problema este că ziarul de săptămâna trecută e ziarul de săptămâna trecută, însă Tolstoi e ziarul din toate săptămânile, așa că ziarul de săptămâna trecută poate fi aruncat, iar Tolstoi rămâne.”

Ziarele din vremea aceea se încheiau funebru cu pagina de decese. Aveam pe stradă un vecin diliu și cam bețiv care citea exclusiv acea rubrică, izbucnind uneori într-un râs năvalnic: „Ai de capu' meu, uită și la ăsta, a murit ca un prost la doar 43 de ani”, zicea și se felicita că el e încă viu la cei 68 ai săi. Dar până și rubrica aceea de decese era cenzurată. Existau un set de texte standard. Fiindcă pentru comuniști suna mult mai corect politic „Cutare a trecut în neființă” decât „Bunul Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească”.

Așadar, o vreme ai lucrat pentru ziarul maghiar, apoi pentru cel românesc, unde din Fery Deák ai devenit pseudonim - F. Dinu. Oricum, amândouă diseminau cam aceleași mesaje, cu discursuri menite să înfiereze capitalismul veros, muncitori cu căști pe cap hotărâți să depășească planul cincinal sau cooperatiști agricoli îmbrăcați în costume populare atacând cu sapele depășirea producției de cucuruz la hectar.

În toată neînsemnătatea lor trecătoare, ai iubit ziarele acelea, iar redacția ți-a devenit casă. Efectiv ai dormit mai mult pe ziare mirosind a cerneală decât în patul de acasă. Ziua te aflai pe teren, oriunde erai trimis, noaptea developai și măreai poze, iar dimineața le predai redactorului șef, care decidea ce intră și unde în pagină. Cele mai bune poze le țineai pentru sufletul tău. Apoi ciclul acesta dement se relua. Dar tu trăiai apogeul fericirii, fără să te plângi și fără să cunoști oboseala. Până și Revelioanele ți le-ai petrecut în redacție mărind poze în camera obscură, în loc să petreci cu prietenii.

Ai trăit la intensitate maximă totul cu sentimentul că ești un răsfățat al sorții. Ai stat alături de diverse celebrități, de slinoși activiști de partid, de medici de top, dar și de țărani obscuri din sate și mai obscure de prin Sălaj cum ar fi satul Rus, cel care ți-a rămas la inimă. Odată i-ai văzut pe lăutarii lui Pisti Ruha bând unșpe litri de rom la Cafeneaua Croco din Cluj.

Ai stat alături de sculptori geniali și poeți damnați, ai povestit despre sensul existenței vreme de șase ceasuri cu bulibașa șatrei de țigani din Sărmășag, te-ai conversat cu piețarii despre prețurile la telemea și te-ai mirat peste poate la Craiova de Oltenia profundă și de fabrica Electroputere. Ai colindat țara întreagă, ți-ai băgat nasul prin filaturi, ai suflat în ceafa fetelor frumoase și sensibile care decorau manual cu sclipici globuri de Crăciun și ai asistat la nenumărate repetiții de la teatru ca să înțelegi cum se nasc spectacolele. Dar n-ai văzut Delta Dunării, lucru pe care l-ai regretat mereu.

Când ai mai rărit-o cu meseria de fotoreporter ai lucrat vreo doi ani pentru Institutul de Medicină și Farmacie și ai fotografiat în sala de nașteri detalii cu copii născuți cu malformații, iar imaginile acelea de coșmar te-au urmărit toată viața, mai ales că au trebuit mărite și din ele s-a făcut un manual special dedicat studenților.

După obsedantul deceniu, fenomenul pușcăriilor și al reeducării, anii ’60-’70 au fost cei mai digerabili ai comunismului cu față umană, un interval de relativă stabilitate și belșug. Ai prins anii cei mai buni, în care ai fost de-a dreptul fericit. Aveai suficienți bani ca să nu-ți pese și să nu știi ce să faci cu ei, aveai o mulțime de prieteni, aveai o masă a ta la restaurantul Continental, în inima orașului.

Viața era bună. De comunism ți-a păsat prea puțin. Îmi place cum i-ai mărturisit Ancăi: „Atâta aveam eu cu comunismul cât ai mata cu Cisnădia.” Când însă a trebuit să intri în partid ai făcut-o senin, strict de dragul banilor.

Te-ai declarat mereu un meseriaș, mai degrabă decât un artist. Un fotograf prezent, atent, decis să facă dreptate absolut oricărui subiect, fie el comandat sau ales. Ai fost un practician, nu un teoretician. Un tip de încredere, care livrează material de calitate şi la timp. La fel ca un copoi de rasă care, indiferent de hățișurile pădurii, se întoarce mereu cu vânatul în dinți.

Ai jurat toată viața pe fotografia alb-negru. Spre finalul vieții te bucurai de revenirea ei la modă. În acele vremuri biblice, când digitalul încă nu se inventase, se trăgea exclusiv pe film. Cum materialele erau scumpe, trebuia să gândești de cinci ori înainte de a declanșa o dată. Azi e fix pe dos. Gândim un pic sau deloc doar după ce am tras minimum cinci cadre în rafală.

Cu toate acestea, se simte din colecția ta cât de flămând erai să fotografiezi totul, de la peisaje rurale, urbane până chiar la evenimente sportive. Imaginile tale din partidele de rugby mă impresionează, fiindcă simt cum te apropiai prin noroiul frământat de crampoane de scenele ca de gladiatori și voiai să fii cât mai aproape de subiect, de mai să te bagi în sufletul jucătorilor.

Ai mai fotografiat mult teatru, ai fost prezent pe ogoare, fabrici sau șantiere şi mereu te-ai întors în studioul familiei pentru nenumărate portrete de studio, începând de la diverse personalități, fruntașe în producția de pictură pe porțelan sau frumuseți locale celebre cum ar fi actrița Anna Szeles. Ți-ai făcut un stil al tău de a pune lumina folosind două lanterne, ba chiar o vreme ai avut și un asistent. Nu de puține ori te-ai jucat cu expuneri duble sau te-ai fotografiat pe tine însuți în ipostaze hilar-ironice, pe vremea când ideea de selfie nu exista.

Nu ai ratat nici nuduri, nici scene domestice sau instantanee furate de prin piețe cu cunoscuții precupeți hoștezeni, atât de specifici Clujului. În fotografiile tale imediatul și trecătorul se preschimbă miraculos în contemplabil, în imagini care merită lecturate cu atenție, pe îndelete. Ai destule fotografii emblematice care merită revizitate, trec proba timpului. În multe dintre ele, dragă Fery Deák, banalul devine semnificativ și prozaicul capătă o aură de rezistență la perisabil.

Apoi, deodată vraja s-a rupt, iar în a doua jumătate a vieții ai dat Clujul pe Queens, NY. Știm că n-ai avut nici un chef să pleci, să intri în acea moară dementă unde peste 160 de nații dau din coate muncind pe brânci încercând să reziste, să reușească sau să dea marea lovitură. Dar soția ta avea mai toate rudele acolo și voia cu orice preț reîntregirea familiei. Vă așteptau chiar și nişte job-uri bune. Astfel ai devenit „valiza”. Așa te-a numit în răspăr securistul de serviciu la un interviu pentru obținerea actelor.

Când ați ajuns în lumea nouă, la masa de Crăciun v-au făcut o primire frumoasă nu mai puțin de 27 de membri ai familiei. Ai intrat apoi direct în pâine, ai lucrat, ai avut nenumărate expoziții, a căror urmă a pierdut-o până și Google, iar anii s-au scurs ca apa. Ai ieșit onorabil la pensie, dar de adaptat în America nu te-ai adaptat niciodată. Traiul în marea metropolă nu e treabă simplă, e dură, nemiloasă. Viața ta adevărată a rămas înapoi, odată cu tinerețea, în orașul acela transilvan de peste ocean, la care ai tot revenit uneori, refuzând însă nostalgii excesive.

Viața seamănă cu un soi de talent show. Mai toți oamenii vor să lase ceva în urmă, o dâră cât de mică. Să dovedească faptul că nu au făcut degeaba umbră pământului, că n-au risipit prostește timpul. Iată de ce unii medici ajung nume de boli, iar cercetătorii de bacterii. Unele celebrități dau lovitura și ajung nume de străzi, instituții sau stadioane. Scriitorii se înghesuie printre mii de alte cotoare pe rafturi de librării şi biblioteci. Psihologii terapeuți, în schimb, sunt mai discreți, ei consiliază pe tăcute persoane suferind de anxietate sau depresie. Lasă urme în anonimat. Muzicienii și artiștii sunt exuberanți, ei umplu scena și dau totul pentru o rundă de aplauze. Și tot așa.

Când nu te mai așteptai, dragă domnule Fery Deák, a dat norocul peste tine, fiindcă fotografiile tale demult uitate, care puteau foarte bine sfârși într-un dulap sau chiar la groapa de gunoi, au căpătat o nouă viață, neașteptată. Mulți fotografi buni au ratat șansa asta, să știi. Filmul vieții tale se termină cu happy end, așa că poți fi foarte mulțumit.

Iar noi îți suntem foarte recunoscători că, înainte de plecare, ne-ai lăsat arhiva. Există acolo destule nestemate. Cine va căuta cu răbdare în ea, va descoperi suficiente motive pentru a se îndrăgosti iremediabil de fotografie. Numai pentru asta şi a meritat drumul dus-întors peste ocean pe care tu şi fotografiile tale l-ați străbătut.

Fotografiile lui Deák Ferenc vor putea fi vizionate în cadrul expoziției Exerciții informale. Clasa intelectuală prin portretele lui Ferenc Deák la spațiul de proiecte Aluvial, din strada Napoca numărul 16, între 16 noiembrie 2023 și 25 februarie 2024. Vernisajul expoziției va avea loc joi, 16 noiembrie, de la ora 18.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Share this