INTERVIU. Stejărel Olaru: „Celibidache era un om împotriva curentului, un non-conformist fără îndoială”

Bianca Felseghi

Senior Editor

Misterul lui Cel (x). Sergiu Celibidache, dirijorul, trăia pentru armonia prezentului. Probabil din acest motiv se străduia până la exasperarea muzicienilor din orchestră, ca fiecare concert să fie cât mai aproape de perfecțiune. Ca ceea ce se întâmpla pe scenă sub bagheta lui, să fie consonant cu sufletul compozitorului, dar și cu al artiștilor interpreți, ca și când atunci și acolo pe loc toate energiile ar fi curs în același sens creând o breșă în evoluția timpului. Oprind moartea. Oprind viața.

Cu bagheta lui dădea la o parte reziduurile, așa zicea. Sensul lui de dirijor era să elimine surplusul, resturile, dărâmăturile, egourile, ambițiile, și să lase muzica să curgă liberă așa cum fusese lăsată pe pământ. Dirijatul lui era o formă de meditație. 

Istoricul și scriitorul Stejărel Olaru explică, într-un interviu pentru PressOne, de ce Sergiu Celibidache a fost cu totul ieșit din tipare: un artist care a transformat muzica într-o formă de meditație și a refuzat să o „înghețe” în înregistrări. În cartea lui, „Spatiul Celibidache” (editura Omnium, 2025) Olaru vorbește despre parcursul spiritual al maestrului, despre influența budismului zen asupra gândirii sale și despre umanitatea care l-a definit până la finalul vieții.

Istoricul Stejărel Olaru (foto dreapta), alături de actorul John Malkovich (foto stânga), interpretul lui Sergiu Celibidache din filmul Cravata Galbenă, pe platoul de filmare. Foto: Arhiva personală (c)

PressOne: Ce legătură există între cele două proiecte care vorbesc despre personalitatea lui Sergiu Celibidache, filmul „Cravata galbenă” (regia Serge Ioan Celebidachi, 2025) și cartea dv, ambele lansate în același timp? 

Stejărel Olaru: Pur și simplu timingul a fost același. Eu aveam în plan să scriu o carte despre Sergiu Celibidache. Era trecută acolo pe o listă, pe care o am și acum, laolaltă cu alte subiecte. Asta se întâmpla prin 2022, mă gândeam din ce în ce mai serios la acest subiect. Iar în ianuarie 2023 am luat decizia să încep documentarea, fără să îmi dau un timp pentru scris, această etapă fiind legată de succesul documentării. Între timp am aflat că există și un astfel de proiect de film. În 2023, prin vară, m-am întâlnit prima dată cu regizorul filmului, care este și fiul marelui dirijor, Serge Celebidachi. Am avut prima discuție, mai mult pentru a ne cunoaște și cu promisiunea că vom face ulterior un interviu. Ceea ce s-a și întâmplat și a fost, cred, ultimul interviu pe care l-am făcut în acest an, practic după ce am scris cartea, pentru că mă interesau mai mult amintirile lui despre Sergiu Celibidache, mă interesa momentul tragic, bineînțeles, al decesului său, mai mult lucruri care țin de intimitatea familiei. Și cele două proiecte s-au dezvoltat deci în paralel, fără să aibă legătură unul cu celălalt. 

Serge nu s-a inspirat din cartea mea. E adevărat că eu la un moment dat am văzut filmul, pentru că voiam să văd cum este abordat subiectul și mă interesa să văd cât de mult a abordat tema fenomenologiei muzicale a lui Celibidache în film, pentru că eram și eu într-un moment de cumpănă în care nu prea înțelegeam acest subiect, dar despre asta cred că vom vorbi mai imediat. Deci, sunt două proiecte distincte, paralele și care din fericire s-au finalizat în același timp.

PressOne: Din felul în care scrieți, de data asta am avut impresia că personajul, Celibidache, v-a impresionat foarte tare. L-ați înțeles, în sfârșit, tot dereticând prin arhive? 

Stejărel Olaru: Nu l-am cunoscut și regret acest lucru, mai ales că aș fi avut o ocazie în februarie 1990 când a venit în România cu filarmonica din München. Dar eu în 1990, spre rușinea mea, nici nu știam cine este Sergiu Celibidache. Despre el am aflat mult, mult mai târziu. Nu sunt un mare meloman, dar ceva cunoștințe din domeniu am, mai ales că în adolescență am fost la școala populară de artă, am studiat oboiul și pianul câțiva ani, deci am ureche muzicală, am avut și cunoștințe de teorie muzicală, dar pe care le-am pierdut între timp. Știu să ascult muzică clasică, dar nu știam nimic despre Sergiu Celibidache. Pot să spun că l-am descoperit în momentul când am început să scriu despre el. A fost momentul revelator în ceea ce mă privește, pentru că fiind cumva ca o foaie albă pe care nu scrisesem niciun cuvânt, cu cât studiam mai mult, cu cât cercetam mai mult activitatea lui, cu cât ascultam mai mult muzica pe care a creat-o, cu atât îmi puneam mai des întrebarea dacă voi fi în stare să-mi păstrez obiectivitatea ca autor și să prezint în egală măsură și criticile care i s-au adus de-a lungul anilor de cei care l-au contestat. Și au fost destui. Era considerat un om împotriva curentului, un non-conformist fără îndoială. 

Am fost impresionat și m-am apropiat de personaj.

PressOne: Să o luăm pe rând, pornind chiar de la controversele stârnite de Celibidache. Prima dintre ele este că ar fi fost mereu în război cu orchestrele pe care le-a dirijat.

Stejărel Olaru: Aș spune că a fost în conflict cu unii muzicieni din orchestrele pe care le-a dirijat. Sigur, conflictul major și care i-a marcat existența și cariera a fost cel cu Filarmonica din Berlin, colaborare care se încheie în 1954, când Filarmonica decide să renunțe la Celibidache și îl numește în funcție pe Herbert von Karajan, care vâna de mult această orchestră și această instituție culturală prestigioasă și unde rămâne până la moartea sa în anul 1989. 

Lui Celibidache i s-a reproșat că a fost dictator, că a fost dominator, pentru că acei critici muzicieni din orchestrele pe care le-a dirijat spuneau că el nu admitea să se facă muzică decât în felul în care credea el că trebuie făcută. I s-a reproșat că a dat dovadă de o astfel de exigență de neînduplecat.

Interviu. Cristian Mungiu: Fiecare familie ar trebui să aibă o istorie personală scrisă undeva. Am avea, ca nație, o istorie mult mai bogată

Cunoscut pentru filme precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (pentru care a câștigat Palme d’Or), După dealuri, Amintiri din Epoca de Aur, RMN, Bacalaureat sau, recent, Jaful Secolului (ca scenarist), Cristian Mungiu apare acum și în ipostaza de scriitor. În volumul Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, el evocă viața bunicii sale, pe baza însemnărilor făcute în timpul discuțiilor cu aceasta - despre copilăria în Basarabia, despre război și despre stabilirea la Iași.

O Românie a binelui și a sustenabilității punct cu punct: patru povești despre comunități transformate de parteneriate puternice (P) 

Patru proiecte naționale, dezvoltate prin #DupăNoi, platforma de impact social și sustenabilitate a sistemului Coca-Cola în România — Harta Reciclării, Ziua Bună pe Via Transilvanica, Campusul Preuniversitar Profesional Dual BookLand, La TINEri este Puterea —, contribuie la o Românie despre care nu suntem obișnuiți să citim: mai unită și mai sustenabilă, un loc unde oamenii au grijă de natură și drag de comunitățile lor.

A fost extrem de sever, dar niciodată nu a luat o decizie pe care să nu o explice. Adică să nu ofere argumente, cum a fi făcut un dirijor cu adevărat dictator. Mai ales că Celibidache avea întotdeauna explicații extrem de pedagogice, pentru că în felul acesta el și încerca să îi învețe pe muzicieni tehnica pe care o preda. În ceea ce privește disciplina, se știe că era extrem, extrem de sever. Nu suporta nimic, nu suporta ca studenții sau muzicienii să întârzie la repetiții, nu suporta ca aceștia să vorbească în timpul repetițiilor, nu suporta să fie întrerupt în timp ce dădea explicații de către aceștia și nu suporta, de exemplu, sindicatele. El nu a dirijat orchestre unde sindicatele aveau un rol important. Un exemplu este Orchestra Națională a Franței, pe care a dirijat-o de puține ori. Și acesta a fost unul dintre motive, că acolo repetițiile erau cu un program negociat cu sindicatul. S-a terminat repetiția care fusese stabilită de la ora cutare la ora cutare, gata, toată lumea trebuie să se ridice, să plece la masă. Nu a vrut să aibă de-a face. 

PressOne: Cerea o dedicare totală în momentul în care intra într-o repetiție? 

Stejărel Olaru: Da, întotdeauna mai cerea în plus, hai încă o jumătate de oră, hai încă o oră. Motiv pentru care era scos din minți atunci când liderii de sindicate îi atrăgeau atenția că trebuie să se întrerupă și că urmează pauză. Sigur, mai și tipa, mai ales în anii tinereții reacționa agresiv cu membrii orchestrei pe care îi considera incompetenți. La un moment dat chiar el scrie într-o scrisoare pe care i-a adresat-o lui Eugen Trancu-Iași, prietenul lui, în care spune, dom’le, toată lumea mă consideră nervos. Mai zice el, dacă nu țip, nu se face treabă. Dar lucrurile acestea se schimbă pe parcurs. Deja în anii maturității lui, anii ‘80-’90, situația e un pic diferită.

Sergiu Celibidache lângă un afiș care anunță un concert dirijat de el. Foto: din arhiva familiei, publicată în volumul Spațiul Celibidache, autor Stejărel Olaru

PressOne: Și cum se pacifică relațiile dintre el și orchestră? 

Stejărel Olaru: Spun în carte că pe cât era de sever, pe atât era de generos, pentru că a știut că oamenii, colaboratorii lui, au nevoie de sprijin și a oferit acest sprijin fără limite. De la gesturi mici, de a dărui haine sau obiecte sau mici sume de bani, până la momente în care prezența lui impresiona. Muzicienii care se îmbolnăveau și care, ajunși pe patul de spital, vedeau cu uimire cum primul lor vizitator în camera de spital era chiar Celibidache, care venea alături de ei și-i încuraja. În anii imediat după război sunt multe, multe mărturii care afirmă că Sergiu Celibidache a fost alături de membrii Filarmonicii din Berlin. Era o perioadă în anii 1945-1946 când nu se găsea aproape nimic, salariile nu erau luate la timp și Celibidache oferea cartelele lui alimentare. Se ducea la ei acasă cu hrană, în condițiile în care în Berlin în acea perioadă penuria în continuare era extrem de severă. 

A fost, deci, în același timp, un om extrem de generos. Mai târziu a ajuns să doneze sume mari de bani unor organizații pe care le susținea în India sau în Orient. Se estimează că ar fi vorba de milioane de mărci. Erau tot felul de proiecte de construcție a unui spital undeva în India. Sigur, a fost un om care a câștigat mulți bani. La un moment dat era cel mai bine plătit dirijor din lume. Deci a fost un om bogat, dar nu pe atât de bogat cât ar fi putut să fie, dacă ar fi acceptat să facă înregistrări. Pentru el bogăția nu conta, de fapt. Banii nu erau importanți decât pentru a fi cheltuiți pentru a-i ajuta pe cei din jur. 

PressOne: Legat de anvergura lui internațională: în anii ‘70, o parte din diaspora noastră l-a criticat pe Celibidache fiindcă a acceptat să revină în România, la invitația regimului comunist, un gest pe care l-au calificat ca pe o colaborare cu regimul. Spuneți în carte că Securitatea avea, într-adevăr, un plan de a-l atrage în România. Ce urmărea, de fapt și de ce a fost, în definitiv rău că Celibidache a venit și a concertat în țară în acei ani? 

Stejărel Olaru: Nu spun că a fost rău, dar încerc să explic. Securitatea îl ia în vizor undeva la începutul anilor ‘50, în special prin serviciul de spionaj al Securității. Sigur că Securitatea internă începe să se preocupe de familia sa, de prietenii rămași în țară, dar Direcția de Informații Externe consideră că Celibidache devine o celebritate, că este extrem de influent în plan internațional, apreciat, că ușile i se deschid și atunci ar putea fi folosit de regimul comunist din punct de vedere propagandistic. Spune Direcția de Informații Externe, ar trebui să-l recrutăm ca agent. Nu explică ce fel de agent, dar eu bănuiesc că se referă la faptul că doreau să-l recruteze ca agent de influență. Un astfel de agent de influență poate să nici nu fie conștient că este agent al unui serviciu de informație, dar poate fi manipulat în orb. Părerea mea este că au vrut să-l recruteze ca agent de influență. Or, acesta era deja un obiectiv prea ambițios pentru că Celibidache deja devenise un star internațional. 

În 1954 pleacă de la Berlin, călătorește în lume, dirijează orchestre mai mici decât Filarmonica din Berlin, dar deschiderea rămâne, faima îi crește în continuare. Trec ceva ani până când Securitatea își dă seama la un moment dat că acest obiectiv este imposibil de atins. Și este schimbat. 

La jumătatea anilor ‘60, după analize, se consideră că cel mai bine ar fi să îl convingă să vină în România pentru a susține un concert, dar în primul rând pentru a vizita țara, pentru a-și vizita familia. O astfel de vizită ar fi fost foarte bine speculate propagandistic de regimul comunist, care ar fi spus astfel că, iată, viața culturală din România s-a schimbat, este bogată, este deschisă valorilor occidentale. Nu avem nimic cu românii care, la un moment dat, s-au refugiat în exil, ba dimpotrivă, îi primim acasă cu brațele deschise și le recunoaștem valoarea indiferent de opiniile politice pe care le au. 

Sigur că s-au uitat bine la Sergiu Celibidache și a contat foarte mult faptul că acesta nu s-a exprimat din punct de vedere politic în plan public. Celibidache a spus întotdeauna că nu este interesat de politică, deși a criticat regimul comunist, dar nu îmi aduc aminte să fi citit intervenții publice critice ale lui în acea perioadă. Ei, acest obiectiv le reușește celor de la Securitate și în 1970 are loc prima lui vizită. Este convins să vină în țară, deși n-a fost ușor deloc. Și evoluția acestui proces am încercat să o descriu în carte bazându-mă pe toate documentele pe care le-am identificat. Am vrut să arăt cât de mare era interesul Securității pentru a-l aduce în România.

Notă din dosarul Direcției de Informații Externe cu privire la Sergiu Celibidache

Deci, în 1970 are loc această vizită, acest turneu pe care îl face aflându-se atunci la pupitrul Orchestrei radiodifuziunii suedeze. Concertele s-au ținut la Sala Radio din București. Ele au fost un succes. Sigur, publicul din România nu îl cunoștea atât de bine, dar și-a manifestat interesul față de el. Presa a scris laudativ, probabil și pentru că au primit ordin să o facă jurnaliștii care erau informatori ai Securității. Așadar, acest prim obiectiv este îndeplinit. 

După ce se întoarce în Occident, un informator al Direcției Informației Externe remarcă faptul că Celibidache a vorbit urât despre regim și transmite că la o eventuală nouă vizită, Securitatea ar trebui să se gândească mai bine, dacă vor să îl mai invite. Apoi au urmat vizitele din 1978 și 1979, trei în total. Unii din exil de la Paris îi reproșau că face prea multe vizite și că ar putea fi folosit din punct de vedere propagandistic de către regim. Dar pe el nu îl interesa asta. Dimpotrivă, ar fi vrut să mai vină o dată în 1980, căci plănuia să pună bazele unei școli internaționale de dirijat la București pentru muzicienii și dirijorii români și pentru cei străini și era dispus să aducă finanțare pentru asta și să se implice direct. A avut chiar niște întâlniri cu unii reprezentanți ai regimului comunist atunci, oameni cu care se putea discuta. Acest proiect aștepta numai binecuvântarea lui Nicolae Ceaușescu ca să fie demarat, dar nu o primește. 

O să fac o paranteză. Documentele referitoare la Sergiu Celibidache din dosarul lui de la Direcția de Informație Externe se opresc în octombrie sau noiembrie 1979, deci anii ‘80 lipsesc în totalitate, ceea ce mi se pare absurd. A trebuit cumva să acopăr această lipsă de informații din Arhiva Securității, să fac o listă cu toți cei din România sau din străinătate cu care Celibidache ținea legătura și să accesez dosarele lor, în speranța că în acele dosare voi găsi informații referitoare la Celibidache. În unele cazuri am reușit. Așa am reușit să explic în carte episodul cu Festivalul Cântarea României. E ceva ce el nu a știut niciodată, de fapt, că acest refuz primit avea la bază o altă justificare. Regimul îl considera pe Celibidache un personaj incontrolabil care critică prea des, care era prea slobod la gură și se temeau că odată venit la București mai ales acum în anii ‘80 când situația se înrăutățea ar fi fost greu de gestionat un individ „care nu e întreg la minte” cred că aceasta a fost expresia folosită în documente atunci.

Imagine din presa anilor 70 din București, care anunța sosirea iminentă a dirijorului în România. Foto: publicată în volumul Spațiul Celibidache, autor Stejărel Olaru

PressOne: Care e explicația dv, de ce se întrerupe în 1979 dosarul lui? 

Stejărel Olaru: Sunt două scenarii, nu știu care e cel corect. Primul e că documentele sunt în continuare clasificate, pentru că apar în acele documente persoane importante în acea perioadă și care probabil și-au păstrat importanța și după decembrie 1989 în societatea românească. Ca să fie protejate, s-a separat dosarul, iar această parte a fost trecută în continuare la documente clasificate care țin de siguranță națională. Al doilea scenariu este că a fost distrus - așa cum știm din alte cazuri - că în decembrie 1989, cei de la Direcția de Informații Externe, de teamă că vin rușii peste ei, au distrus cea mai mare parte a dosarelor pe care le aveau în lucru, iar Celibidache, în anii ‘80, era un dosar în lucru pentru DIE. 

PressOne: E un episod biografic spectaculos pentru mine, ca cititor, cel în care aflu, că în anii ‘40, îb Berlinul acela aflat în război, pe cale să fie distrus, tânărul Celibidache cunoaște un maestru zen, care l-a învățat ceea ce astăzi ar putea fi rezumat într-un singur cuvânt la modă și anume, mindfulness, să-și organizeze viața renunțând la orice reziduu din afară. Cum a fost întâlnirea cu acesta și cum l-a influențat mai târziu? 

Stejărel Olaru: Nu am reușit să aflu exact când s-au cunoscut Celibidache și Tao Chün. Știm din biografia lui că Celibidache pleacă din România în octombrie 1938, iar în 1939 este admis la conservatorul din Berlin unde studiază până în 1944, când își ia diploma de licență. Atunci, în 1939, cred că l-a cunoscut pe acest călugăr budist, care era german, de fapt. Are o istorie interesantă și am avut norocul să găsesc câteva documente în Arhivele de Stat de la Berlin. Aici m-a ajutat Ottmar Trașcă, un istoric din Cluj, un prieten care e familiarizat cu aceste arhive și care mi-a identificat un dosar al lui Martin Steinke, alias Tao Chün (Calea abruptă) la Berlin. 

M-a interesat să aflu detalii despre el ca să înțeleg de fapt care era filozofia lui și ce ar fi putut să învețe Celibidache de la el. Relația cu Martin Steinke continuă până la moartea lui pe la mijlocul anilor ‘60, ei rămân în legătură, se întâlnesc atunci când pot și poartă corespondență. De altfel, și aici a fost un lucru extraordinar, am găsit la un moment dat publicate scrisorile lui Martin Steinke către Celibidache, o ediție scoasă așa într-un fel de samizdat în Germania, care mi-a oferit informații interesante despre relația lor. Întâlnirea lor a fost într-adevăr spectaculoasă pentru că l-a modelat pe tânărul Celibidache, tânărul student de la Berlin din acea perioadă, care avea nevoie să absoarbă astfel de informații. Steinke l-a învățat că nu trebuie să gândească muzica, că trebuie să faci muzică fără să o gândești, adică fără să apelezi la rațiune. 

Deci nu trebuie să o analizezi, adică nu trebuie să spui că e frumoasă, pentru că nu e important ca muzica să fie frumoasă sau ca o bucată muzicală să fie frumoasă. Ci muzica trebuie să fie adevărată. Aceasta este esența pe care Celibidache, de altfel, a clamat-o mereu de-a lungul vieții sale. Iar practica aceasta mindfulness la Celibidache însemna prezentul muzical. Adică, pe de o parte era mindfulness-ul colectiv, care se obține prin repetiție, repetiția cu orchestra. Pe de altă parte era mindfulness-ul personal pentru că dirijatul la Celibidache era o formă de meditație.

PressOne: Și totuși, e un matematician cel care reușește să decodifice această enigmă care a fost Sergiu Celibidache. Cum a ajuns muzicianul o formulă matematică? 

Stejărel Olaru: Nu e orice matematician, e vorba de dizidentul Mihai Botez, pe care l-a chinuit Securitatea până când a reușit să plece din țară la începutul anilor ‘80 și care a fost și futurolog. În perioada aceea, sfârșitul anilor ‘70, începutul anilor ‘80, Botez s-a ocupat de limitele creșterii economice, s-a ocupat de sustenabilitate, s-a ocupat de viitorul democrației ca matematician și ca futurolog. Acestea erau teme centrale ale futurologiei în acea perioadă. Și el ce făcea? El făcea analize de sisteme. Adică încerca să prevadă crizele sociale, crizele economice, crizele politice. 

PressOne: Cam ce face inteligența artificială astăzi? 

Stejărel Olaru: Cam asta, exact, numai că el făcea cu ecuații matematice și sunt multe exemple de prognoze futurologice ale lui Mihai Botez. Am să menționez doar una: colapsul economic al regimului Ceaușescu. A făcut această prognoză pentru că a calculat datoria externă a României cum va deveni nesustenabilă în anii ‘80, a estimat criza alimentară majoră din anii ‘80. Ei, acest matematician, o minte excepțională, în ‘78- ‘79 participă la concertele lui Sergiu Celibidache de la Ateneu Român, dar mai ales la repetițiile cu public ale lui Sergiu Celibidache cu orchestra filarmonicii George Enescu.

Se știe că Celibidache a susținut cu tărie faptul că repetițiile trebuie să fie cu public, ceea ce de regulă dirijorii nu acceptă sau orchestrele nu acceptă. În felul acesta, credea el, publicul meloman român putea fi educat mult mai ușor. 

Și, asistând la repetiții și Mihai Botez, un mare meloman, a fost pur și simplu impresionat de lecțiile de fenomenologia muzicii pe care Celibidache le-a dat muzicienilor români. N-a îndrăznit să-l abordeze mai ales că Celibidache era înconjurat de atâția admiratori și de atâtea persoane oficiale care toți voiau să fie alături de el, dar i-a scris o scrisoare în 1982, în care i-a spus, maestre, am participat la aceste repetitii, am fost impresionat, de ce vă scriu? Și îi spune că s-a gândit mult la principiile filosofice pe care le-a susținut atunci și că a făcut o ecuație pentru că el credea că urmând pașii descriși de Celibidache pentru a face muzica, principiul poate fi generalizat la nivel societal pentru a dezvolta societatea. Și a generat o formulă pe care a denumit-o spațiul celibidache, care există, este cel paranteză x, cel (x), și i-a cerut permisiunea să folosească această formulă. Celibidache a fost foarte impresionat de cuvintele lui Botez și l-a chemat ca bursier la școala lui de dirijat, unde preda fenomenologie muzicală, ceea ce bineînțeles Securitatea nu i-a permis. 

Și de aici mi-am luat eu titlul cărții, chiar dacă era riscant, dar mi s-a părut extrem de inspirat. Îmi pare rău că întâlnirea celor doi nu a avut loc atunci, în anii ‘80, pentru că sunt convins că ar fi fost una pur și simplu plină de idei, cei doi fiind două personalități remarcabile.

Celibidache și maestrul lui zen Tao Chün. Foto: din arhiva familiei, publicată în volumul Spațiul Celibidache, autor Stejărel Olaru

PressOne: Celibidache a rămas în mare parte un necunoscut publicului din România și probabil și din lume, din pricina faptului că a refuzat să facă înregistrări. De ce? 

Stejărel Olaru: A făcut câteva înregistrări la început, la sfârșitul anului ‘40, dar a fost nemulțumit de ele, de calitatea sunetului. A avut mai multe teze în privința refuzului de a face înregistrări. Considera înregistrarea ca fiind o minciună, de fapt. Spunea că muzica moare în această conservă care este discul, chiar și mai târziu, când au apărut CD-urile. Celibidache considera că muzica trebuie să existe doar într-un moment anume, cel în care se naște, cel în care este creată, deci în momentul unic al concertului. Credea că sunetul se naște și moare în acel spațiu acustic real care este influențat de mai mulți indicatori, de acustica sălii, de public, de temperatură, de starea orchestrei și așa mai departe. Spunea că o înregistrare distorsionează timpul, care devine pur și simplu cronologic, înregistrarea distruge experiența transcendentală, la care el ținea foarte mult. Avea o exprimare, parcă atunci când asculți o conservă, cum numea el discurile, nu mai ești în muzică, ești doar în memorie. 

Concert dirijat de Sergiu Celibidache la Ateneul Român în 1990.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€