„Yuliia, tu poți!” Povestea unei refugiate care a fugit din calea bombardamentelor rusești și a ajuns să predea limba română altor migranți

Bianca Felseghi

Senior Editor

Un băiat de nouă ani se plimbă printre morminte de marmură albă necurățată de atâta vreme, încât a căpătat o stranie pojghiță demnă de un film gotic. E început de octombrie și băiatul privește lung la statuia unui leu ghemuit care strânge în brațe o cruce atacată de un șarpe viclean și care pare că plânge.

În lungile lui plimbări de unul singur prin dumbrava în care se află curtea mănăstirii Miclăușeni (Neamț, România) și cele câteva morminte cu epitafuri pe care nu le poate citi pentru că sunt într-o limbă necunoscută pentru el, străbate în tăcere poteca de lângă heleșteul cu nuferi, acum adormiți și se uită în zare, spre Nord-Est. Undeva acolo departe, la peste 1.200 de km depărtare e casa lui, pe care încă o vede, chiar dacă geografic e imposibilă o astfel de performanță. Se întreabă dacă curtea lui mai există. Dacă camera lui mai există. Dacă tata e bine. 

Pe băiat îl cheamă Lev și e fiul unei mame și fratele unei surori. Când bombardamentele rusești au început să curgă peste Harkov (Ucraina) în zorii a ceea ce avea să devină cea mai violentă și de lungă durată agresiune militară neprovocată din Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, Yuliia cu cei doi copii ai ei au fost evacuați împreună cu zeci de mii de alte persoane.

Aproape patru ani mai târziu, Yuliia (51 de ani) trăiește la Baia Mare, în Maramureș, și predă limba română pentru migranții din Sri Lanka și India care ajung cu sutele aici. 

Yuliia nu are rude în România și nici prieteni români nu avea. De fapt, nu cunoștea România deloc, înafară de faptul că e o țară vecină cu țara ei. Așadar, limba română pentru ea era un puzzle greu de pus cap la cap, mai ales că provenea dintr-o zonă în care se vorbea predominat rusește. Harkov e situat la numai 30 de kilometri de granița Ucrainei cu Rusia, era al doilea cel mai mare oraș din Ucraina și a fost primul lovit în timpul invaziei declanșate în martie 2022. Primele bombe au venit la 4 dimineața, pe 24 februarie 2022.

Imagine cu distrugerile din Harkov. foto: @Liashenko Yakiv / veridica.ro

„La început a fost panica, fiindcă orașul era bombardat în fiecare zi, clădirile erau aruncate în aer, zgomotul acela în fiecare zi… a fost înfricoșător. Simți groază. Nu pot explica”, își amintește Yuliia. Stăm într-o încăpere unde de pe geam se profilează conturul monolitic al Catedralei Episcopale. Bem ceai de scorțișoară și mâncăm cozonac. În spatele ușii încep să se adune oameni veniți din toate colțurile lumii și care participă la cursurile de limbă română organizate de Asociația ASSOC Baia Mare. 

Yuliia era decanul unei facultăți de sociologie din Harkov și în ultimii 15 ani, îmi spune, a avut un anumit statut social. Nu a studiat filologie niciodată.

„Mi-am reevaluat ambițiile. Că am copiii mei cu mine, părinții mei cu mine e cel mai important pentru mine acum. Nu mai vreau nici carieră, nu mai vreau nimic. Dacă am loc de muncă sunt cel mai fericită, cât timp lucrez n-am timp să mă gândesc la viața mea, ceea ce e bine!” adaugă ea.

Revine cu greu la zilele plecării din Harkov. Cândva, după vreo două săptămâni de la invazia rusă, băiatul ei i-a spus cu o voce șoptită: sunt atât de tânăr, am doar 9 ani și nu vreau să mor! A fost un moment decisiv pentru familie. Hotărârea de a pleca a venit greu, fiindcă toți oamenii se așteptau ca ofensiva să se termine în câteva zile. Însă bombardamentele trenau, electricitatea se întrerupea în fiecare zi, încălzirea centrală la fel, iar telefonia mobilă amuțea mereu după ce releele de comunicații erau distruse frecvent. 

„La noi în februarie este foarte rece… Când fiul meu mi-a spus asta… am zis, gata, lăsăm totul. Am luat copiii și am plecat”, spune Yuliia. Soțul ei a rămas tot la Harkov, unde lucrează zi-lumină ca inginer electrician ca să repună în funcțiune rețelele de alimentare de energie ale orașului mereu țintite de bombardamente sau sabotaje. 

„Aveam o singură mașină, pe care nu am putut să o iau și să rămână soțul meu fără mașină. Așa că ne-am mers (sic!) la gară să luăm trenul. Iar asta… evacuarea din Harkov a fost efectiv un coșmar. În vagoanele cu 36 de locuri, erau înghesuite câte 200 de oameni, doar femei cu copii. Nu puteți lua valize, ni s-a spus la gară, puteți duce numai un rucsac de copil”, își amintește femeia.  

Cum a schimbat o rețea de carte clandestină destinul Europei de Est: Povestea spionului român care a inundat blocul comunist cu idei interzise 

Timp de 35 de ani, un spion de origine română a condus o operațiune secretă a CIA prin care au fost trimise peste 10 milioane de publicații interzise în țările din Estul Europei.

Christine Thürmer. Despre umblatul ca meserie și forța discretă a disconfortului

Christine Thürmer este un fenomen. În urma unei revelații avute în 2007 a demisionat din funcția de manager a unei importante companii și s-a pus serios pe umblat. Deși în lumea outdoor e cunoscută drept “Turista germană”, ceea ce face cu greu poate fi numit turism. E meserie. 

În gara zguduită de loviturile dronelor, unde sunetul se amplifica înzecit, trenurile care veneau în stație erau copleșite de mii de oameni îngroziți care se înghesuiau să plece. Yuliia spune că nu a reușit să plece nici cu primul tren, nici cu al doilea, nici cu al treilea și nici mai târziu, fiindcă nu reușea să ajungă în vagon.

„Trenurile spre vestul Ucrainei se umpleau imediat, nici nu apucam să ne apropiem de ușă. Am rămas în gară ore în șir. Seara, pe la ora 09:00, după ce nu mâncasem și nu băusem aproape nimic toată ziua, cu fata mea care avea febră, a venit un tren spre Odesa. Am zis gata, plecăm cu ăsta, nu contează unde mergem, doar să plecăm de aici”, își amintește Yuliia.

Pe drum, mama disperată și-a sunat o cunoștință, care a acceptat să o găzduiască împreună cu copiii câteva nopți. De la Odesa a plecat la Cernăuți, unde sora ei ajunsese deja împreună cu cei doi părinți seniori. Aici s-au hotărât să vină înspre România, destinația cea mai apropiată. A urmat încă o zi de mers cu trenul, în condiții similare.

În Suceava, Yuliia a întâlnit o familie de români din Roman, județul Neamț. Familia Rogoz, soție și soț, se aflau pe circuitul creat ad-hoc pentru primirea refugiaților ucrainieni care treceau în acele zile în disperare granița de Nord a României.

Împodobirea bradului de Crăciun la biroul ASSOC din Baia Mare, împreună cu câțiva copii sirieni. Foto: Raul Ștef

Ei au fost cei care, la începutul lui martie 2022, au dus familia extinsă a Yuliiei la Mănăstirea Miclăușeni, un loc de cult lipit de un castel al familie Sturza, o bijuterie cu fațade crestate ca făcute din zahăr. Cele șase luni petrecute în natură, lacul, dumbrava, clădirile tăcute, cimitirul, măicuțele cu jurămintele lor, slujbele care mântuiau prezentul în fiecare dimineață și seară, au creat un spațiu protejat, ce părea extrem de departe de iadul războiului care se desfășura la o aruncătură de băț. 

Apoi, pe când se apropia toamna și cea de-a doua iarnă a războiului, măicuțele le-au dat de înțeles că ar fi bine să își caute de drum, fiindcă mănăstirea nu e bogată, iar în sezonul rece, încălzirea costă mult. „E pădure acolo, a fost minunat… Dar nu era o soluție pe termen lung nici pentru noi, fiindcă copiii nu aveau niciun contact cu lumea, erau izolați acolo. Ei studiau online, însă nu aveau cu cine să interacționeze. Numai cu doamnele din mănăstire. Ei singuri. Bătrânii singuri… A fost foarte greu pentru ei”, spune Yuliia. 

Cu ajutorul aceleiași familii din Roman, lanțurile de într-ajutorare au funcționat și în continuare. Familia din Ucraina a fost pusă în contact cu voluntari din Baia Mare, de la Fundația Părinți Salvatori, care le-a găsit o casă pentru închiriat în apropiere de oraș, unde să poată locui împreună cu câinele pe care îl aduseseră din Harkov. 

„N-aveam nimic de pierdut, deși nu cunoșteam pe nimeni aici. Dar ne-am gândit că de aici e mai apropiată granița cu Ucraina și în cel mai rău caz mergem în Zakarpattia (regiune din vestul Ucrainei, aflată la graniță cu România). E o poveste lungă. Acum avem trei câini. Doi din România, că nu îi pot lăsa. Deci, am doi copii, doi părinți și trei câini și ne deplasăm tot mai greu. Acasă nu ne putem întoarce fiindcă nu mai am loc de muncă”. Yuliia râde, dar spune lucruri greu de dus. Ar vrea ca soțul ei să poată reîntregi familia, însă dinspre el veștile vin puține și monotone. În Harkov-ul întunecos, bărbatul are grijă și de propria lui mamă, care refuză să-și părăsească casa.

Yuliia le explică migranților cuvinte românești. Foto: Raul Ștef

„Eu sunt adultă, da? Dar copiii, când auzeau avioane, jumătate de an de când am ajuns aici se aruncau la pământ cu mâinile la cap. Toți ne ziceau, du-i la psiholog, dar unde? Că nu vorbește nimeni limba ta. Eram în panică constant. A fost greu. Și acum nu e ușor”, zice și își ferește șuvițe de păr lung și blond care îi încadrează fața. Râde. 

Are ceva dintr-un personaj de roman. Poate povestea ei, poate hotărârea, poate frumusețea și viitorul incert al familiei ei. E recunoscătoare, îmi spune, pentru fiecare om pe care l-a întâlnit pe drum.

Chiar dacă nu toate experiențele au fost bune. Când fata ei, în vârstă de 16 ani, s-a angajat la o pizzerie locală ca să o mai ajute cu banii, lucrurile au fost la un pas de o nouă dramă. „Fata mea e…. foarte frumoasă și a avut probleme cu proprietarul, care… dar nu merită să vorbim despre asta! A plecat de acolo imediat, apoi într-o zi, pe când se întorcea acasă a intrat într-un magazin. A întrebat dacă nu e nevoie de o vânzătoare. De unde ești? Din Ucraina. Vorbești română? Un pic! Și s-a angajat. Nu mai lucrase niciodată cu casa, dar s-a descurcat imediat. Cu ea nu-mi fac griji, știe ce vrea, se adaptează, ea e ca mine!”, spune cu mândrie. 

Fata, pe nume Alisa, a intrat în anul pregătitor de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. S-a înscris la design industrial, fiindcă era absolventă de Arte. Săptămânal, se întoarce la casa ei provizorie din Baia Mare să-și vadă familia. La facultate e într-o echipă internațională cu studenți din toată lumea: Siria, Mongolia, Indonezia, Kazahstan și Cuba. Și vorbește limba română fluent după stagiul de la magazin. 

Yuliia se scuză când face acordurile de gen greșit. Spune că știe cum e corect, dar se încurcă când vorbește repede. Pentru cineva care nu mai vorbise românește niciodată până acum doi ani, se descurcă onorabil. De altfel, adaugă, acum când intră în contact cu vreo autoritate locală sau vreo bancă, e întrebată dacă vine din Republica Moldova. „Deci, am mai avansat un nivel! Acum, pe nimeni nu mai interesează de ucrainieni pentru că pentru toată lumea situația asta durează de prea mult timp și sunt deja exasperați. Lumea uită. În primul an era: Vai, ucraineni, săracii, prieteni! Acum e: Ucraineni, iară?”, râde iarăși. 

Migranți din India, stabiliți la Baia Mare împodobesc prima oară un brad de Crăciun. Foto: Raul Ștef

Printre multele destine aduse de război prin părțile noastre s-a numărat și cel al unei femei originare din Cernăuți, ucraineancă la origine, dar care studiase limba română pe care o și preda la școală. Yuliia și Valentina s-au împrietenit. Valentina a fost unul dintre translatorii care asigurau traducere din ucraineană în română atunci când au venit valurile de refugiați la începutul războiului. Așa a ajuns să colaboreze cu ASSOC.

În vara lui 2024, pe când asociația avea nevoie constantă de un profesor de limba română fiindcă avea un proiect finanțat în derulare, B n-a putut să țină pasul, dar a propus-o în locul ei pe Yuliia. „Avem nevoie de profesăr (sic!) de limba română pentru ucrainieni. Prietena mea a spus: Yuliia, tu poți! Nu e prăbliemă (sic!)”. 

Yuliia învățase online din ambiție, cât să se poată descurca într-o țară străină, dar și din interacțiunea constantă cu românii care au ajutat-o când îi era mai greu. „Eu nu sunt profesoară de limbă deloc! Când am venit la ASSOC, am spus că știu regulile, citesc, dar nu am vorbit frecvent, că nu aveam cu cine. Toți aveau încredere foarte mare în mine. Au crezut în mine și mi-au dat un loc de muncă”, spune. Așa a asigurat cursurile de română pentru ucrainieni, apoi și pentru alți migranți care trăiesc în Maramureș, majoritatea angajați în industria prelucrătoare, la fabricile mamut din nord, cum e Aramis, unde există o comunitate compactă și mare de sri lankezi. 

Pe urmă, cei din ASSOC a văzut că Yuliia se descurcă cu orice. Face de toate. A fost profesoară, animator pentru copii, organizator de evenimente, voluntar, brodează, gătește, cântă și dansează. 

„Eu nu mai sunt tânără. Despre viitorul apropiat să dai răspunsuri e cel mai greu pentru ucraineni. Nu știm ce să facem că nu depinde de noi. Eu nu pot să mă stabilesc definitiv aici că soțul meu e încă acolo. Nu pot cumpăra nimic aici că oricum nu am banii necesari. Am salariu și asta merge ca să plătesc în fiecare lună facturile, chiria și mâncarea. Nu știu cum să îmi imaginez viitorul. În iulie 2026 proiectul se va termina și nu știu ce va fi pe urmă. Deci, e camplicat! (sic!) Orizontul nostru de planificare este foarte scurt. Eu îmi fac planuri numai de pe-o săptămână pe alta, pot să spun ce fac săptămâna viitoare. Atât. Cea mai mare problemă pentru mine sunt copiii și părinții, eu sunt pe ultimul loc!”

Foto: Raul Ștef (c)

În apartamentul cu vedere spre Catedrală s-au adunat la vreo 10 persoane. Sunt ucraineni, sirieni și indieni. Echipa mare de sri lankezi de la Aramis, care ar fi trebuit să participe la atelierul de astăzi a intrat în schimbul de noapte săptămâna aceasta, așa că toată lumea lipsește. Yuliia le arată tuturor cum să taie din hârtie colorată decorațiuni pentru bradul de Crăciun. Îi ajută pe fiecare, în timp ce le repetă cuvinte: li-pici, foar-fe-că, rig-lă. Ies niște fulgi dantelați pe care îi agață de brad. Se scriu mesaje pe globuri, pe reni și pe inimioare. „E pentru mama mea. I-am dorit să aibă un an mai bun”, zice un adolescent, care are încă trăsături de copil. Acum două luni a fost recuperat din centrul de azilanți de la Șomcuta Mare. 

Epilog

Alexandra Cota lucrează cot la cot cu Yuliia pe programele ASSOC destinate refugiaților și migranților. Stăm într-un colț și ne uităm la sporovăiala tihnită și râsetele oamenilor. Îmi povestește de doamna Zarqa, care a ajuns în centrul de Azil anul trecut cândva înainte de Crăciun. Avea 50 de ani și venise din Irak, căutând-o pe fiica ei, studentă. Centrul Regional de Proceduri şi Cazare pentru Solicitanții de Azil Maramureş e o fostă clădire din epoca habsburgică, un castel cu iz de închisoare, rece și întunecat.

În prag de sărbători Zarqa a rămas singură în toată clădirea, niciun alt azilant nu se afla acolo, ci doar un suflet pierdut pe drum.

Pradă a ceea ce a mărturisit (ulterior) că era o stare extremă de depresie, femeia a fost recuperată după câteva zile de ASSOC și de Samir, și el un fost azilant din Afganistan, stabilit în România în 2009. Când l-a auzit pe Samir vorbindu-i într-o limbă pe care o cunoștea, după cumplita singurătate, Zarqa le-a spus plângând salvatorilor ei că acum e sigură că Dumnezeu există. „Doamna se ruga foarte mult, asta mă impresionează de fiecare dată, cum rămâne în ei credința aia și lumina!”, spune Alexandra. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€