Meditație despre destinul sașilor transilvăneni

Voicu Bojan

Oamenii faini

13/02/2026

Mi-am răsfoit prin viață și am pus ca semne de carte douăsprezece locuri din țara mea care, din felurite pricini, mi-au rămas întipărite în memoria afectivă. Ajutat de fotografii, mă întorc la aceste lumi mărunte, în care am lăsat fărâme din mine. Am primit la schimb întâlniri, gesturi, gusturi, peisaje, istorie, atmosferă sau doar semne banale ale trecerii. Rezultatul este cronica intimă a unei Românii ascunse, fermecătoare și, mai ales, imposibil de uitat. 

Despre primul loc din serie, Gruia, județul Mehedinți, puteți citi aici.

Veseud, Podișul Hârtibaciului, Comuna Chirpăr, Județul Sibiu (2)

De ce e nevoie de această localizare precisă? Fiindcă la doar un ceas de mers cu mașina, în același județ, se află al doilea Veseud, aparținând Comunei Slimnic. E un sătuc săsesc aproape depopulat, cu o mică biserică fortificată, lăsată în paragină și uitată până și de bunul Dumnezeu, Cel în cinstea căruia s-a înălțat cândva. 

E o metaforă amară despre destinul sașilor transilvăneni, care pe vremuri au dat zeciuală și au muncit pe brânci pentru a construi comunități și a înălța biserici, doar pentru ca într-o bună zi destinul să-i împrăștie în toate zările pământului ca pe o turmă de oi lăsată de izbeliște de către păstor. I-au risipit marele război în lagăre de muncă prin minele din Donbas și apoi marea foame de bani a comuniștilor lui Ceaușescu care i-a vândut Occidentului la bucată. Bineînțeles, după ce le-a confiscat pământurile. Apoi a venit libertatea. Născut din traume și amar, a început exodul final.

Sașii transilvăneni au părăsit așadar bunătățile frumos etichetate din turnurile slăninii și au fost nevoiți să mănânce din pâinea amară a străinătății. Țara din care plecaseră cu multe secole în urmă nu le-a oferit decât statutul de emigranți, la fel ca restul țărilor pe unde s-au aciuat.

În tot acest răstimp, la fel ca jarul mocnit acoperit de un strat de cenușă, dintr-un ungher tainic al sufletului le răsuna ca un ecou stins dorul reîntoarcerii. Pământurile, zidurile de biserici, cimitirele și casele părăsite au început să îi cheme pe nume. Unii au ascultat atent chemarea. Și-au amintit că au o țară a lor drept în mijlocul altei țări. Și s-au întors.

Astăzi doar câteva familii de români mai locuiesc în ghinionistul Veseud-Slimnic, iar ultimul enoriaș sas al bisericii evanghelice a murit acum 25 de ani. Cele mai importante elemente din lăcașul de cult aflat în ruină au părăsit discret locul înainte ca ploaia, șopârlele verzi și buruienile să împresoare zidurile și să le facă una cu pământul. Altarul cu aripi a fost restaurat și se află la Cisnădie, orga în Comuna Cristian, iar cristelnița și clopotele sunt azi undeva în Sibiu. Pustiirea finală poate veni acum cu pași moi, de pisică, iar regele timp poate să se înfrupte din lespezile cu trudă așezate de mâini omenești undeva pe la mijloc de 1800. 

Dar aici, în adevăratul Veseud-Chirpăr (Zied în germană) despre care vorbim, se pare că timpul s-a îmblânzit. Zici că stă pe o bancă din lemn în fața unei porți și își trage răsuflarea. Aici nu e chiar totul pierdut. Iar turnul bisericii încă se înalță semeț drept în centrul satului, chiar pe locul fostei biserici distruse în 1494. Clădirea finalizată în 1876 e înconjurată de un parc cu arbuști bătrâni. 

Destinul acestei biserici cu fortificații modeste, nu ca în alte părți, este deocamdată incert. Stă ferecată și tăcută. Semnele prevestitoare nu sunt bune, dar fiind drumul luat de obiectele de preț: altarul se află deja la Cisnădie, orga la Cristian, iar clopotele și cristelnița la Sibiu. Traseul sugerează abandonul.

Omul cu cheia cea lungă din metal lipsește. L-am întâlnit pe acest om în diverse locuri din Săsime, cum ar fi Apold, Mesendorf, Șaeș sau Axente Sever. Uneori era un etnic sas, alteori un preot, iar alteori se afla în posesia unui localnic de încredere.

La Veseud, acel om providențial care, odată cu deschiderea ușii groase din lemn de stejar dădea la o parte un văl așternut peste o lume aparte, cu toată istoria, credința și codurile ei nu există, iar acesta nu e un semn bun. De pe ridicătura pe care stă biserica se vede roată până departe. Ulița principală face un ultim S înainte de a se pierde în pâcla necunoscutului. Îmi amintesc de un personaj din Fernando Pessoa care contemplă o stradă aglomerată din Lisabona și spune ceva nemaipomenit: 

„O stradă pustie nu este o stradă pe care nu trece nimeni, ci o stradă pe care oamenii trec ca și cum ea ar fi pustie. Nu-i nici o greutate să înțelegi așa ceva de îndată ce ți-ai dat seama: zebra pare un animal imposibil pentru cineva care n-a văzut în viața lui decât măgari.” 

Cu ochii minții, văd totul pe dos, ca negativul unei fotografii. Văd ulița pustie mustind de viață. Văd oameni venind de la câmp cu furci în spate, copii care se joacă în colbul drumului, care cu roți din lemn încărcate de fân și trase de boi ce se mișcă cu încetinitorul, văd vecini stând de povești la umbra cireșilor, o femeie aplecată plivind buruieni, câțiva muncitori amestecând cu lopețile var cu nisip în fața unei case, o tânără având un coș de pere rezemat de șold, un om vopsind cu verde o poartă, totul minuscul, cu mișcările înghețate în act, exact ca un tablou medieval de Brueghel.

Da, cu un astfel de pământ negru și mănos au fost ademeniți sașii de către regele maghiar Geza al doilea pe la mijlocul secolului al XII-lea. Și cu o seamă de privilegii aproape de nerefuzat. Au fost ademeniți precum în povestea cântărețului cu fluierul din Hamelin, cel care a invitat cu melodia lui fermecată șobolanii și șoarecii să părăsească localitatea. Când oficialitățile au refuzat să-i plătească serviciul prestat, fluierarul a vrăjit copiii, care au dispărut și ei, ca prin farmec. 

Sașii transilvăneni proveniți din Flandra, Luxemburg și de pe Rin urmau să se ocupe de minerit și agricultură, dezvoltând economic comunități cu identitate proprie, reguli clare și având căpetenii alese dintre ai lor. Astfel, urmau să-și creeze o identitate proprie, iar cu vremea chiar și un dialect. Planul suna grozav, mai ales că primele câteva sute de familii care au decis să se avânte în necunoscut își imaginau descendența lor într-un spațiu complet gol, sălbatic, populat doar de dihăniile pădurilor nesfârșite, însă bogat și având un imens potențial de creștere.

Doar că, cu litere mai mici așa, în contractul lor cu regatul maghiar mai scria și că aveau datoria de a fi străjerii granițelor de sud ale Transilvaniei, la fel ca secuii situați ceva mai încolo și la fel ca românii din Bucovina în vremea Imperiului Habsburgic cu câteva secole mai târziu. Din această nevoie de protecție s-au născut superbele biserici fortificate, împrejmuite de strașnice ziduri de apărare ce împânzesc în număr mare Ardealul de azi. Au fost printre puținele construcții care au rezistat marii invazii tătare din 1241. Iar apoi invaziei otomane.

Azi, unele dintre aceste biserici reprezintă majore atracții turistice și au intrat în patrimoniul UNESCO, cum ar fi Biertan, Saschiz sau Viscri. Altele, mai puțin norocoase, cum e Veseud-Slimnic (Wassid în germană), au devenit simple victime ale istoriei locale și ale vitregiilor vremurilor.

În unele locuri, omul cu cheia există și poate deschide comorile, în altele nu. Mai există preoții care au refuzat să-și abandoneze bisericile, ajungând să țină duminicile slujbe stranelor goale. În alte sate s-a petrecut pe dos: s-au găsit fonduri pentru restaurare, apoi au venit preoți sau preotese care să slujească unui auditoriu pestriț. Fiecare așezare cu destinul ei scris undeva.

Satele s-au repopulat încet. S-au aciuat aici străini fermecați de potențialul locurilor abandonate și vândute la prețuri derizorii, s-au așezat români sau maghiari agricultori. Unii au fost dornici să ofere casă și masă turiștilor, iar tineri antreprenori bio-eco sătui de Capitală au redat cu multă pasiune viața unor clădiri în ruină. Alții s-au apucat de făcut brânză ca în Franța și pită în cuptor ca pe vremuri.

Au apărut și numeroase familii de romi aciuați pe la marginea localităților, ca peste tot în Sibiu, Mureș sau Sălaj. S-au întors apoi așa numiții „sași de vară”, care și-au renovat și transformat vechile gospodării în case de vacanță sau pensiuni foarte stilate, unele date în administrarea unor localnici. Lumea s-a schimbat, la fel și componența etnică a localităților cândva majoritar germane.

Cimitirul sașilor de pe deal e înconjurat de vegetație. Pătrunzi în el urcând printr-o poartă din lemn. Cum locul se află în pantă, mormintele sunt așezate în trepte, într-o ordine desăvârșită. Pe fiecare piatră din marmură albă scrie cu litere gotice numele decedațior. Unele pietre funerare au poze, iar câteva sunt rupte și căzute, așteptând parcă o mână providențială care să le pună la loc. 

Cimitirul românesc se află pe dealul opus, într-un loc frumos, înconjurat de copaci. Drept în mijloc se află biserica ortodoxă. Ceața dă locului un aer gotic, încărcat de mister. Biserica e mică, simplă, deschisă. Înăuntru e curat și totul stă în perfectă ordine. Nu e pictată. Are doar câțiva prapori și câteva icoane ce te privesc cu mirarea și tristețea lor specific bizantină. De-a lungul naosului se înșiră strana formată din câteva scaune înalte, numerotate, din lemn. Sub cifra 6, o mână ca de școlar a scris cu vopsea albă „D-na Preoteasă”. 

Aceeași mână a scris cu carioca și un afiș mic, bătut în patru cuie îndoite și ruginite direct pe ușa de la intrare: TAXE: Cununie / Înmormântare / Botez / Feștanie / Parastas. În dreptul fiecăruia stă prețul acelor vremuri. Cea mai scumpă e cununia, cel mai ieftin e parastasul. Iată etapele vieții omului rezumate pragmatic și fără ocolișuri.

De acolo de sus se văd mai bine noi câmpuri arate și pajiști pe care pasc vite și cai. Cum cobori dealul pe un drum de pământ dai în ulița principală. E o după-amiază de vară acum și încet, totul se animă, exact ca în imaginația mea. 

Focarul acestei treziri bruște la viață e magazinul sătesc care e cocoțat la catul al doilea al unei case tradiționale. Urci treptele și de pe terasă vezi până departe unde placa pe care scrie Veseud / Zied îți semnalează că s-a terminat satul. Pe drum vine tractorașul roșu și pufăitor care acum nu mai pare chiar de jucărie, ci un tractor plin de sine și plin de glod. 

Tractoristul parchează, intră și își ia o bere, fiindcă pe azi și-a terminat munca. Simți cum a anticipat întreaga zi acest moment magic. Soarbe cu nesaț direct din sticlă și povestește la grămadă despre subvenții, pământ, viața grea, despre cum era mai demult și cât de sumbru se prezintă viitorul. Adastă la o vorbă cu vânzătoarea și cu niște femei încălțate în cizme de gumă care sporovăiesc și ele cu glas înalt. Un om tăcut intră, plătește o franzelă feliată și pleacă, legănând-o în mână a nepăsare.

Apoi apar copiii. Unii pe jos, alții pe biciclete. De la copii mici de trei-patru ani, până la adolescenți. Cum trafic nu există mai defel, încep să se joace drept în mijlocului drumului fără nici o grijă. Se declanșează un spectacol ad-hoc, spectacolul vieții care stă să înceapă, a existenței ca promisiune. Greutățile și grijile stau deocamdată frumos suspendate, în așteptare. Trecutul acestor prunci nu e îngreunat de nimic, tot ce merită trăit este exact clipa prezentă. 

Așa că cei mici împing mașinuțe în colbul drumului, fetele joacă elastic, se zbenguie și pozează fericite că sunt observate, iar băieții își măsoară reciproc din priviri accesoriile bicicletelor lingând cu nesaț înghețate la cornet.

O fată pistruiată și îmbrăcată toată în roșu stă cuminte aplecată peste un strat de flori dinaintea casei și acoperă niște răsaduri cu peturi de suc de doi litri, ca să le protejeze de frig. De departe, mânate de un cioban însoțit de un câine alb-murdar, vitele vin agale de la pășune, plasând strategic pe șosea balegi rotunde ca niște mine anti-personal. De pe ogoare se întorc căruțele trase de cai. Ca la comandă, parchează frumos lângă tractor, iar ușa magazinului îi absoarbe cu nesaț. 

Totul în jur e energie și viață. Semnele renașterii plutesc în aer. 

___

Toate fotografiile din articol îi aparțin autorului.