Pescari, haiduci, cai, o doină tristă și doi mielușei sprâncenați

Voicu Bojan

Viața

16/01/2026

Mi-am răsfoit prin viață și am pus ca semne de carte douăsprezece locuri din țara mea care, din felurite pricini, mi-au rămas întipărite în memoria afectivă. Ajutat de fotografii, mă întorc la aceste lumi mărunte, în care am lăsat fărâme din mine. Am primit la schimb întâlniri, gesturi, gusturi, peisaje, istorie, atmosferă sau doar semne banale ale trecerii. Rezultatul este cronica intimă a unei Românii ascunse, fermecătoare și, mai ales, imposibil de uitat. 

Gruia, Județul Mehedinți (1)

E o beznă de nu-ți vezi degetele. Lacul din lunca Dunării unde acum doar trei ceasuri, în poleiala de aur a asfințitului, iarba blondă de pe mal se unduia în clipocitul unor valuri mici, precum pletele unei fecioare de împărat dintr-un basm, s-a făcut și el negru ca smoala. Nici nu știi dacă umbli pe pământ sau pe apă.

Nu departe de buza lacului, o șalupă măricică zace într-o rână ca o morsă plictisită. Pe puntea ei, sub câteva scândurele cu sistem aranjate ca să stea drept, tronează un televizor alimentat de la un generator. Cei trei pescari se uită la un meci internațional de fotbal. Beau vin alb dintr-un pet la cinci litri. Lumina rece a ecranului e singura pată fluorescentă în toată negura, curat magnet pentru tânțarii și fluturii de noapte ce se încurcă printre picioarele fotbaliștilor. 

Cel căruia i se spune Golgheterul flutură mâinile și zvâcnește periodic din picior când atacanții dau să șuteze din careul mare. Participă activ la meci și înjură la fiecare ratare. Se ia de cap teatral. Știe exact cine ar fi trebuit să paseze cui ca să fie gol.

Grasul și-a priponit un picior pe marginea bărcii. Stă cu cotul pe el și cu bărbia în palmă. Are ochii pe jumătate închiși, precum ai motanului Garfield. La capătul bărcii, pe un scaun pescăresc, stă Dovleac. Nu spune o vorbă, în schimb clănțăne mecanic semințe de dovleac. Știi că există doar fiindcă periodic întinde mâna după paharul cu vin.

Meciul se termină egal. Golgheterul bombăne. Ar fi meritat să câștige englezii. Rupt de oboseală, Grasul a reușit să ațipească la cele mai tari faze. Dovleac tace mai apăsat decât un bolovan la o margine de potecă. Apucă petul cu vin de inelul din plastic și pleacă legănat spre cort. Cu un oftat, generatorul și-a încetat misiunea, iar peste ecranul luminat se coboară păcura nopții leșioase de august.

Nu e încă ora zece dimineața și pescarii deja s-au întors înfrânți de pe baltă. La fel ca în povestea din Evanghelie, n-au prins nimic, deși s-au zdrobit chiar înainte de răsăritul zorilor. Pescuirea n-a fost deloc minunată. Acum se dreg cu cafea și câte o bere pe terasa birtului din centrul comunei când, cu pulpana sutanei fluturând în briza dimineții, se petrece domnul părinte cu pasul grăbit al unui om care a întârziat la slujbă. 

„Bună dimineața, dom’ părinte!”, salută Grasul cu glas înalt în numele tuturor. „Bună să vă fie inima, domnilor păcătoși”, grăiește părintele fluturând o mână. Apoi dă colțul după gardul unei case vopsite în verde.

Ulița se animează încet. Pe marginea șoselei, un cetățean împinge un căruț plin cu vreascuri. În limbajul specific al școlii de șoferi poartă denumirea de „vehicul împins”. Sub un nuc, două femei cu năframe viu colorate stau pe laviță și sporovăiesc. Pe partea cealaltă a drumului, doi tineri înhamă alene un cal la o căruță șubredă. Coama calului e plină de scaieți. 

Nu departe, pe un scaun, cu capul lăsat în piept precum o lalea ofilită, șade un tinerel cu ochii închiși. Pe umeri are întins un prosop vișiniu. Un tip dezbrăcat până la brâu îl tunde cu maximă atenție. Clănțănitul mecanic al foarfecii mușcă din tăcerea unei dimineți deja călduroase, însă netrezită de-a binelea la viață.

Între timp, lângă o clădire cândva galbenă, cu pereți scorojiți, o femeie înșiră atent pe o sfoară lungă prosoape albe. Mai întâi pe cele mari, apoi pe cele mai mici într-o înșiruire perfectă, cu distanțe maniacal calculate între ele. Înainte să le întindă, le scutură individual. Simți cum vaporii răcoroși i se lipesc de față odată cu fiecare pocnet sec.

La capătul comunei se întinde o luncă blândă, plină de lăcușoare și bălți străjuite de pâlcuri de stejari. Dincolo de ea, mută și galeșă ca o mireasă trecută, curge apa tulbure a Dunării. Pe la ceasul amiezii, așa, ca la un semn, păsările toate își țin pliscul. Peste liniștea apăsătoare, răsună stins doar zumzetul unor greieri. Din apa unei bălți mari se ițește un mănunchi de ierburi ce dau să împungă un nor grăsuliu, rătăcit pe cerul albastru lăptos. În luciul apei se reflectă un șir de copaci aliniați frumos, la distanțe perfect egale, aidoma prosoapelor spălătoresei. 

Deodată, ca din pământ, răsare o turmă de cai. Să tot fie vreo paișpe. Se aliniază frumos ca niște soldați plecați în marș și se prefiră prin spatele copacilor. Arată ca fire de păr prinse între dinții unui pieptene. Se duc în treaba lor undeva după o culme. După ei, în niște cizme de gumă verzi, grăbește un cioban în maieu ținând în mâna dreaptă un toiag. Grăiește tare, ca pentru sine:

„Colo mai pe seară, la izvor. E horă și târg. Paranghelie mare. O să fie lume multă...” 

După acest enunț se topește tropăind în urma cailor, fără vreo altă explicație sau salut. Rămâne în urma lui fraza neterminată, suspendată ca un prosop alb, mirosind a curat, întins frumos pe o sfoară, la uscat. Oriunde întorci capul, doar spațiul vast presărat cu ochiuri de apă și fântâni demult secate. E deja atât de cald, încât la orizont câmpia Dunării începe să vălurească. E vremea nălucirilor. Turma de cai a retrezit nostalgia după haiducii din vechime, care străbăteau aceste locuri în goana cailor.

Oltenia e unică, eluzivă, greu de apucat și imposibil de încadrat. Imposibil de înțeles pentru un ardelean. E o lume cu o vibrație aparte, unde trecerea-petrecerea e administrată ca o artă. Acest spațiu geografic atât de frumos încadrat de munți, râul Olt și Dunăre i-a exasperat pe otomani, astfel încât la 1718 l-au oferit plocon austriecilor deși, de facto, el aparținea Țării Românești. 

Imperiul s-a bucurat de cadou și a venit cu grăbire să aducă modernizarea și iluminismul, așa cum proceda de obicei. S-a lovit însă de un zid. A împărțit frumoase liste de planuri și reguli, doar că populația nu știa carte. Când veneau să colecteze taxe, satele se goleau instantaneu. Cu cățel și purcel, oamenii plecau în bejenie. Apoi se întorceau.

Peste toate, Imperiul a fost sabotat în asemenea hal de către boierii- baroni locali și de șmecherii egumeni ai mănăstirilor, încât după doar 20 de ani, s-a lepădat de Oltenia. Iar acest ținut sălbatic vreme de mai bine de 30 de ani a fost neguvernabil, adică lăsat în plata Domnului. Iar atunci culmea, așa numita „Țară a lui Papură Vodă” a prosperat.

Într-un mod ciudat, fără voia lor, soldații imperiali au „inventat” haiducia care devenise pe atunci un adevărat trend. Printre cele mai celebre figuri se numără Iancu Jianu, Radu Ursan și Neagu Papură, devenit pentru o vreme Ban al Craiovei. Fetele refuzau să se mai mărite cu bărbați cuminți și devreme acasă. Nu erai considerat bărbat adevărat dacă n-ai ucis cel puțin un „neamț cu coadă”, cum erau porecliți soldații imperiali. În acele vremuri, fetele erau fascinate de bandiți la drumul mare, visau să fie răpite de viteji dintr-o ceată haiducească, de lotri. Așa a devenit haiducul Pavel Lotru substantiv în limba română. 

A rămas celebru în epocă jaful căruțelor imperiale căptușite cu pereți metalici și burdușite de galbeni, reprezentând taxele culese din Ardeal, Croația și Ungaria. Haiducii nu s-au mulțumit doar cu bănetul din visteria Imperiului, ci mucalitul Ursan i-a dezbrăcat pe habsburgi de straie, le-a pus măști pe față și înscenat o piesă de teatru croită după o poveste populară. Regizorul improvizat a modificat scenariul astfel ca să poată juca cât mai mulți prizonieri. Mărturia aparține contelui Maxim von Bindewald, cel care a primit rolul iedului cu numărul patru.

Colo spre după amiază, hora din centrul comunei tocmai s-a terminat și oamenii se împrăștie pe la casele lor. Șlapii târșâiți ai lui Busuioc ridică vălătuci de colb pe ulița neasfaltată. E îmbrăcat cu cămașa lui de gală din satin imprimată cu un tigru de bengal întinzându-și ghearele peste burta lui proeminentă. Pe un umăr își duce acordeonul, iar într-o mână leagănă un pet de bere la doi litri, pe jumătate băut. Merge ușor împleticit și fluieră încet ceva sfâșietor, de jale. 

Odată ajuns acasă, înainte să se prăbușească într-un somn binemeritat, cu un ultim zvâc mai bea două pahare de bere trezită. Imediat îl apucă melancolia și, cu un drum, cântatul unei doine. După ce o termină, vorbește vag incoerent despre viața ce se risipește ca un fum, despre copii și nepoți.

Casa e joasă, ferestrele mici, iar pereții sunt tapetați cu păretare conținând răpiri, animale exotice la vânătoare, păuni și lebede. Lumina dinăuntru se preface încet în penumbră. În camera vecină, nevasta lui Busuioc taie ritmat, o ceapă. Lângă ea, o nepoată brunetă cu părul înfoiat și o privire impasibilă taie o pulpă de porc în cubulețe cât se poate de egale. Cică s-a născut cu un handicap sărmana și nu are darul vorbirii. Dar dacă-i dai orice de lucru cu mâinile, înțelege și face, e cumințenia pământului, nu altceva. 

Pe sobă fierb cartofi într-o oală albastră. Muștele se plimbă nestingherite pe trandafirii imprimați pe mușamaua feței de masă. Busuioc cu greu își mai poate ține ochii deschiși. Stă sprijinit cu umărul de tocul ușii și repetă pentru a treia oară aceeași propoziție cu final deschis: „Copiii mei sunt mari...”

Spre seară așa, la izvor începe foiala, exact cum a profețit ciurdarul cailor din luncă. E de parcă tocmai ai ridicat un bolovan vara și sub el începe să foiască o puzderie de larve și furnici brusc orbite de soare. Din boxe răsună muzica populară, se desfac umbrele de soare, se întind cu gesturi largi fețe de masă, se etalează produse specifice oricărui târg de țară. Jucărele ieftine din plastic se amestecă cu bice și zurgălăi buni de pus la urechile cailor. 

În mijlocul acestui platou de la baza dealului stă într-o rână un soi de scenă din lemn dată cu var. Tronează doar așa, de decor. Scara e prea șubredă ca să o urce cineva. Tot ce se petrece are loc în jurul acestei construcții bizare. Cu mișcări febrile, un cetățean rulează mititei în palme și îi înșiră cu precizie pe grătarul deja încins. Localnicii se adună din toate părțile, iar o fetiță îmbrăcată într-o rochiță roz își ascunde fața după un ghem uriaș de vată din zahăr pe băț. 

La izvor, oamenii stau frumos la coadă ca să umple sticle și găleți. Izvorul nu e doar o simplă țeavă prin care curge apa. În jurul lui există o amenajare de-a dreptul monumentală, din ciment vopsit în alb. Chiar deasupra izvorului, pe zid, veghează o icoană mare pictată cu un Iisus care ține în brațe un mielușel cu sprâncene. La picioarele lui, un altul, tot sprâncenat. În mâna cealaltă Iisus ține o Scriptură deschisă pe care scrie: „Pentru ce mă numești bun? Nimeni nu este mai bun decât Unul”. Iar dedesubt nu se știe de ce, vreun teolog de ocazie a dat cu var peste cuvântul „Dumnezeu”.

Înainte de a se însera, apare și băiatul cel proaspăt tuns de dimineață. Vine cu frații lui și cu căruța la care e înhămat calul roșcat. E pieptănat frumos, nu mai are scai în coamă. Băieții l-au adus cu ei pe bunicul lor paralizat. Și-a dorit mult să participe și el la târg, chiar dacă nu mai poate umbla. Stă ghemuit în căruță îmbrăcat cu cămașa cea bună, privește lung în jur și zâmbește stins. A fost lăutar și obișnuia să cânte și pe la astfel de evenimente. S-au dus acele vremuri, la fel cum i s-a dus și tinerețea pe undeva. Povestind el așa, buza de sus începe să-i tremure ușor.

Paranghelia e în toi. Muzica răzbate de peste deal după cum plimbă vântul notele muzicale. La aceeași margine de lac, cei trei pescari tocmai și-au terminat cina și sorb câte un pahar cu vin. În curând vor porni generatorul ca să se uite la un meci. Iar mâine vor ieși pe Dunăre, croiesc deja planuri pentru dimineață. Cine știe, poate de această dată pescuirea va fi minunată. Iar mrejele se vor umple de pește, exact așa cum stă scris în Evanghelie.

Toate fotografiile din acest material aparțin autorului.