Centrul lumii din Satul Tăușeni. Undeva în Câmpia Transilvaniei

Voicu Bojan

Oamenii faini

22/05/2026

Mi-am răsfoit prin viață și am pus ca semne de carte douăsprezece locuri din țara mea care, din felurite pricini, mi-au rămas întipărite în memoria afectivă. Ajutat de fotografii, mă întorc la aceste lumi mărunte, în care am lăsat fărâme din mine. Am primit la schimb întâlniri, gesturi, gusturi, peisaje, istorie, atmosferă sau doar semne banale ale trecerii. Rezultatul este cronica intimă a unei Românii ascunse, fermecătoare și, mai ales, imposibil de uitat. 

Tăușeni, Județul Cluj (5)

La nici un ceas de orașul Cluj pătrunzi într-un spațiu paralel, un univers de sine stătător. E o zonă situată între râurile Someș și Mureș. I se spune Câmpia Transilvaniei, însă nu seamănă cu o întindere plată ca-n palmă, așa cum ne imaginăm de obicei o câmpie în adevăratul sens al cuvântului. E un relief colinar, cu altitudini cuprinse între trei și șase sute de metri, cu dealuri unduitoare și păduri rare, cu văi generoase presărate cu iazuri, ochiuri de apă și pe alocuri, lacuri cu salinitate ridicată, cum ar fi cele de la Cojocna.

Practic toată această câmpie-podiș stă pe un pat enorm de sare și de gaze naturale. Vastele insule de stuf ce uneori împresoară lacuri bune de înotat și pescuit precum Lacul Știucii sunt marca acestui teritoriu în care se amestecă sate ațipite românești sau ungurești ascunse prin văi, după dealuri sau la baza unor așa numite coaste sau dâmburi, după cum le spun localnicii.

Prin satele de pe aici mai poți întâlni lăutari tradiționali care cântă la petreceri, nunți și înmormântări aceleași melodii transmise de sute de ani din tată-n fiu. Așa cum nu este neobișnuit să vezi vara cetățeni negri ca niște draci îmbrăcați în nămol din cap până-n picioare combătând reumatismul la o șuetă pe buza câte unui mic lac cu apă sărată.

Cum mergi către Sic, o localitate maghiară de referință cu un port și tradiții unice, undeva la dreapta într-o depresiune ascunsă se află satul Tăușeni. Legenda spune că vreme de cam 30 de ani satul s-a luptat cu o secetă cronică. Se pare că până și singurul pârâiaș care izvora de acolo a secat. Totul până într-o bună zi, când cineva s-a gândit să invoce ploaia și curcubeul într-un mod cât se poate de original.

Un fiu al acestui sat, ajuns profesor universitar la Facultatea de Arte din București, s-a pogorât și a început munca la ceea ce a numit Lucrarea fără sfârșit. Este vorba despre o instalație monumentală întinsă pe aproximativ 20 de hectare, supraîncărcată simbolic, pe care a intitulat-o De-semne spre cer pentru Ploaie și Curcubeu. Artistul Alexandru Chira (1947-2011) autodefinit, nu fără ironie, un „maestru al utopiei” își caracterizează lucrarea astfel:

Întregul ansamblu se alimentează spiritual – prin cabluri aeriene, reale (la vedere) și prin altele subterane (virtuale), de la cele trei instituții comunitare ale satului: biserica, școala și căminul cultural. Dispuse (situate), în realitatea lor topografică, în triunghi, ele reprezintă, în conceptul lucrării, „triunghiul spiritual al satului”. Este o instalație magico-poetică pentru zile de sărbătoare, compusă din semne (sau de-semne) colorate, cu rostul de a chema, la nevoie, ploaia (mana cerească) și curcubeul sărbătoresc al înseninărilor, dar și amintirile.

Se spune că ploaia invocată de această lucrare monumentală compusă din zeci de piese metalice dispuse extrem de riguros în coasta dealului compuse din 18 subansambluri unite între ele de 66 de trepte precum și de 12 așa numite poteci de inițiere, a sosit în cele din urmă din belșug la Tăușeni. Satul a înverzit, pământul a dat roade și pârâiașul cândva secat a prins din nou viață. Dar mai ales, întregul spațiu al acestei mici localități neștiute s-a resemnificat, a devenit cineva. Lucrarea fără sfârșit a fost finalizată în 1995. Doar că ea reprezenta doar un început al sfârșitului.

Sătenii, majoritatea agricultori și crescători de animale au fost cuprinși de un amestec de mirare cu scepticism, așa cum sunt mereu țăranii din Ardeal când vin în contact cu orice e nou sau străin. S-au minunat cu cloapele date pe spate când au văzut militari aduși din Florești, muncitori voluntari sau studenți la arte lucrând de zor pe deal.

La sfârșit au fost cuprinși de acea tipică mândrie locală că în sfârșit, satul lor a devenit dintr-unul obscur, semnificativ. Simțeau că în bătătura lor se petrece ceva misterios și greu de apucat, dar neapărat important și măreț. Fiindcă mai mult ca sigur un profesor universitar din Capitală nu s-a apucat de o asemenea lucrare complexă fără să știe ce face.

Mai greu le-a fost să priceapă simbolistica adâncă a formelor metalice turnate la Combinatul de Utilaj Greu din Cluj, pe atunci încă funcțional. Liviu, fratele artistului, era inginer la această întreprindere și a contribuit enorm la implementarea ideilor și transpunerea lor în obiecte metalice din cele mai abstracte. Azi uzina a fost rasă pentru a face loc unui mall înconjurat de un cartier de blocuri noi, conținând neapărat un spa și un gym.

Ca norocul, pe alocuri artistul a simțit nevoia să lase în urma sa explicații scrise, cum ar fi cea de lângă Fântâna Oglinzii cu Memorie. Explicația este de fapt un îndemn la acțiune: „Nu uitați, urcând acest deal aduceți cu voi o cană sau o cantă cu apă de izvor, goliți-o în Fântâna Oglinzii. Apa izvorului se va întâlni cu apa cerului și împreună – adâncului pământului și al cerului – vor naște scara curcubeului, a înălțării de pe urmă”.

Pe dealul opus lucrării există o formă metalică în formă hexagonală, aidoma cătării unei puști din care poți observa totul și încerca să înțelegi, dacă poți. Fiindcă unele instalații sunt chiar greu de pătruns, cum ar fi Oglinda pentru Reflectare, Oglinda pentru Semănător sau Oglinda cu Memorie situată chiar în centrul altarului acestui ansamblu abstract. Lângă aceasta din urmă se află Douăsprezece icoane Senzoriale de forma fagurelui hexagonal, practic forma celulei vieții. Deasupra acestui șir se arcuiește un curcubeu.

Poate cea mai interesantă instalație este „Casa Păsării de Foc sau Casa Ploii”. Iată explicația în cuvintele artistului: Focul se află în mijlocul casei sau în mijlocul lumii; ploia temperează sau întreține focul; clopotul de sărbătoare sau de ploaie astâmpără clocotul. Situată în centrul platoului, axa ei verticală se identifică cu axis mundi, la baza căreia se află înscripționat următorul text: „Aici se află centrul lumii – pentru o clipă, pentru o zi sau de acum înainte”.

Unii dintre localnici s-au implicat activ în realizarea acestui proiect. Domnul Emil Cheta de exemplu este foarte mândru de acest fapt, ba chiar știe o grămadă de detalii legate de munca efectivă. Dacă stai de povești cu el ai impresia că ai dat peste un hermeneut sub acoperire. Cu accentul lui tipic ardelenesc lui explică cum stă treaba:

D-apăi, vedeți cărarea aia? No, îi fix ca-n viață: tre’ să apucați pe ea. Mereți până dați de Casa Păstorului, care îi și Injer. Acolo-i un fel de punct de observație. Apoi vine Oglinda pentru Semănător, care are două rezervoare: unul pentru apă, altul pentru lumină. Drept în mijloc îi Casa Ploii, da’ îi mai zice și Casa Păsării de Foc. No, acolo se zice că ar fi centrul lumii. Apoi na, Dumniezo știe dacă-i așe.

Alți vecini, cum ar fi mătușa care dă mâncare la galițe se declară mai puțin impresionată de minunile din dâmb la care vine lumea să se crucească cu ceasurile. Zice că s-a preumblat și ea, dar nu a înțeles mare lucru.

La fel un alt vecin posesor al unui tractor antic, acum pe butuci. Pentru el acest obiect e mai interesant decât abstracțiunile create de artistul de la Capitală. Nu prea le înțelege rostul. Rememorează în schimb zilele când tractorul era funcțional și ara cu el. Visează să-l repare cu toate că rugina l-a cam luat în primire. Omul e mult mai preocupat de recolta viitoare decât de arta din dâmb. Am întrebat și o mână de copii. Au zis că le place. Pentru ei e un loc bun de joacă și cam atât.

Cert este că viziunea artistului care a declarat curajos centrul lumii ca fiind exact aici, are o anvergură ce depășește spațiul strict al Satului Tăușeni. În imaginația sa debordantă, această instalație de land-art, care este de fapt stația-pilot a comunicării în spațiu și timp, ar continua cu multe alte instalații senzoriale plasate pe diverse culmi pe direcția Viena.

Povestea ar merge mai departe cu două noi lucrări dispuse pe dealurile învecinate. Prima ar fi o Moară Metafizică cu site unde totul se macină și devine deșertăciune, iar a doua ar fi un așa numit Templu al Așteptărilor, menit să sintetizeze toate proiectele personale ale artistului. Doar că Alexandru Chira a căzut, la fel ca orice om, victimă a nemilosului timp, iar moara metafizică imaginată de el l-a măcinat înainte de vreme.

Însă proiectul din dâmb se află deocamdată acolo, la locului lui, ca o dovadă vie a ce se poate petrece atunci când arta înaltă se pogoară asupra unui loc neștiut. Dintr-o dată se deschide un spațiu al întrebărilor, liniaritatea dată de ritmurile anotimpurilor și muncile mecanice ale câmpului se tulbură. Iar chiar și cei a căror putere de înțelegere este depășită, rămân într-o stare de tainică mirare.

Artistul se poziționează ca un trimis care se simte împins de o forță neștiută să preschimbe necunoscutul în cunoaștere. E omul care, folosindu-și intuiția ca pe o armă, ne învață să privim cu adevărat lumea și eventual să ne reconectăm cu ceva uitat. Stă într-o zonă de frontieră și de acolo încearcă să transforme haosul în ordine. Sau mai rău, undeva în pustiu și netocmire proiectează forme și idei care modifică peisajul tern în ceva generator de întrebări. Artistul însuși se confruntă cu ceva neînțeles pe deplin, dar care merită sondat, merită pus sub interogație.

Iată de ce Satul Tăușeni cel ascuns între colinele din Câmpia Transilvaniei nu va mai fi niciodată la fel. Chiar dacă prin absurd totul se va distruge și proiectul va fi înghițit de timp și măcinat de acea moară metafizică ce preschimbă totul în deșertăciune, generații întregi vor tot vorbi despre lucrarea fără sfârșit și despre ziua în care marele visător a venit tocmai de la Capitală ca să deschidă pe un dâmb sterp marele dialog al omului cu transcendentul, poate singurul dialog ce contează cu adevărat.