Brânză. Buză. Viezure. Zer. O țară numită Dacia

Voicu Bojan

Oamenii faini

20/02/2026

După cum arată titlul, dacii păreau înamorați de litera Z, aflată tocmai în coada alfabetului. Dar avem și multe alte cuvinte, formate din diverse alte litere. Cel puțin așa ne spun lingviștii, care se jură că în vocabularul limbii române găsim în jur de 150 de cuvinte de origine dacică.

Vorbim așadar despre nucleul autohton, pre-latin al limbii noastre. Problema este că majoritatea acestor cuvinte care de obicei definesc lucruri legate de păstorit, natură, îmbrăcăminte, obiecte sau acțiuni se regăsesc și în albaneză, lucru care ne sugerează că trebuie să lărgim puțin spectrul de la daci înspre grupul mai vast indo-european al tracilor.

Iar aici nu putem să nu amintim lecția concentrată de istorie a regretatului președinte Ion Iliescu cu al său „Ză ducks come from ză trucks”. 

O altă mare problemă e că geto-dacii noștri, de altfel „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, după cum ne spune patriarhul istoriei Herodot, nu prea le aveau cu scrisul. Și implicit, nici cu cititul. Cel mult vorbeau. Scrisul nu doar că nu era la modă, ba era chiar disprețuit. Cel puțin așa ne sugerează istoricul latin Aelianus:

„La vechii traci nimeni nu cunoştea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa socoteau că este un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea”.

Prin urmare, nu avem mărturii directe scrise de mâna dacilor care să ne dovedească trecerea lor prin istorie, ci aflăm despre existența lor doar prin ricoșeu, de obicei de la cuceritori, cum ar fi cronica lui Dio Cassius, unde ni se povestește despre războaiele daco-romane.

Din păcate nu s-a păstrat nici opera lui Traian numită De Bello Dacico, nici însemnările medicului său Criton și nici măcar presupusele poeme scrise în limba geto-dacică de către Publius Ovidius Naso în exilul său de la Tomis. Cea mai elocventă frescă legată de străbunii noștri rămâne cartea săpată în piatră din inima Romei – Columna lui Traian.

Este o cronică vizuală de excepție, pe alocuri revelatoare, deși noi ne-am fi dorit cu ardoare ca în locul ei să se fi păstrat o mică tăbliță săpată în piatră conținând o amărâtă de propoziție din limba strămoșească.

Ei bine, n-a fost să fie. Tot ce avem e o coală albă, ca înaintea unui extemporal. Acest gol s-a cerut umplut cu ceva. Pe lângă cercetările serioase, golul a devenit terenul fertil al multor teorii aberante. Debușeul a avut loc în anii ’70 iar acest curent ideologic care promova caracterul unic, primordial al istoriei românești, superior altor nații a purtat numele de protocronism. Scopul lui? Manipularea, distragerea atenției și inflamarea mândriei naționale, la mare modă în anii comunismului.  

Potrivit istoricului francez Thierry Wolton, fiindcă nu a fost niciodată condamnat universal precum nazismul, comunismul are capacitatea remarcabilă de a supraviețui și a se reinventa în ciuda eșecurilor sale istorice evidente. De ce? Datorită faptului că știe mereu să proiecteze o utopică „ideologie a speranței”.

Nu e așadar de mirare efervescența noului curent naționalist-suveranist din ultimii ani care speculează frustrările națiunii. Adepții acestui curent rostogolesc în cascadă în spațiul public și distribuie masiv pe diverse rețele sociale o grămadă de teorii de sorginte protoctonistă. Rezultatul? O fervoare crescândă pentru dacomanie sau, potrivit lingvistului Dan Alexe, dacopatie.

Astfel, aflăm cu stupoare lucruri de mirare cum ar fi: 1. Dacia este leagănul civilizației mondiale strămutat din Mesopotamia drept la noi în ogradă, în spațiul carpato-danubiano-pontic. 2. Strămoșii noștri au inventat scrierea înaintea cuneiformelor, dovadă fiind faimoasele tăblițe de la Tărtăria. 3. Dacii erau ființe superioare, hiperboreeni având acces la cunoștințe ezoterice prin intermediul misteriosului cult al lui Zalmoxis. 4. Cât despre celebrul tunel din Munții Bucegi prin care se poate accesa panoul mistico-electric al lumii, nu putem face altceva decât să așteptăm cu răbdare descoperirea lui.

Narcisismul delirant și-a dat mâna cu mândria națională, iar din acest mariaj s-a născut ideea trăznită potrivit căreia dacii noștri i-au învățat limba latină pe analfabeții de romani. Ba mai mult, un ex-aspirant la președinție, impostor dovedit și promotor al teoriilor conspirației cu mare priză la un anumit public, afirma sus și tare că „Danemarca se numea Dacia”.

În același spirit globalist se poziționează și vajnicul fost edil naționalist al Clujului cu afirmațiile sale delicioase potrivit cărora galii provin din Galați sau că Deutschland nu ar fi altceva decât Țara dacilor. Regăsiți siguranța de sine caracteristică la pachet cu privirea fixă imediat după minutul unu al acestui trailer. Dacii Liberi este un documentar onest menit să pună sub semnul întrebării teoriile pseudo-științifice de mai sus.

Ca norocul, există și fața cealaltă a monedei. O sumedenie de lingviști, istorici și arheologi onești, la fel ca nenumărate institute de cercetare, proiecte educaționale și muzee tratează cu mare seriozitate tot ce ține de civilizația dacică. Din toată strădania lor reiese că avem de a face cu un popor de origine tracică, inteligent, curajos și bine organizat. Aici se adaugă numeroasele asociații de reconstituire istorică și toate festivalurile organizate de aceștia, care în ultimii ani au făcut deliciul spectatorilor, în speță copii.

„Barbarii de weekend” care iubesc Dacia

Nu demult am aflat cu bucurie că un vechi prieten a devenit și el pasionat de această temă atât de complexă. Însă puțin altfel, în stilul lui. Petruț Călinescu e un fotograf-documentarist preocupat de proiecte mari, întinse pe ani buni, cum ar fi spațiul ce înconjoară Marea Neagră sau spațiul regăsit și reinventat de către românii diasporeni din zona Oaș, concretizat în două albume de fotografie de excepție, la zece ani distanță unul de celălalt - Mândrie și beton.

Pentru Petruț aparatul fotografic nu este altceva decât instrumentul de sondare al propriei curiozități. E prelungirea unor gânduri obsesive. Este un observator extrem de atent și selectiv, de bun simț și discreție, care dovedește un respect profund pentru subiectele alese. Din imaginile lui foarte curate și atent compuse nu lipsesc tandrețea, umorul și pe alocuri, o ironie subliminală. Nu degeaba este unul dintre puținii fotografi români reprezentat de o agenție prestigioasă – Panos Pictures.

L-am provocat așadar să îmi povestească una-alta despre noul său album intitulat O țară numită Dacia. Cartea se află în faza de presales și se va lansa pe piață în curând. Cum nu mă pot împăca mai defel cu interviurile de tip întrebare / răspuns, am ordonat cum am știut mai bine cuvintele schimbate de el într-o serie de mesaje prin email. Iată ce am aflat.

Petruț Călinescu: Pentru mine fotografia e doar un pretext. E un mediu de comunicare prietenos și discret, un limbaj care mi se potrivește. Lucrurile pe care le văd pot fi la fel de bine exprimate în film sau în text. Am început acest proiect în 2018 oarecum neprogramat. Țin minte că tocmai încheiasem o poveste destul de apăsătoare despre periferia Bucureștiului și simțeam nevoia să ies la loc larg, la aer.

Frumusețea cu fotografia e că îmi oferă un bun pretext de a evada în lumi diferite. Îmi place să petrec timp cu subiectele care mă inspiră, să umblu aiurea prin spații lăturalnice și nefamiliare, să dorm într-un hotel de provincie, să beau o bere cu niște necunoscuți și să le ascult poveștile. Antropologul Vintilă Mihăilescu avea dreptate când spunea că o parte din generația noastră de jurnaliști a adăugat în rețetă și o bună bucată de hedonism.

Mi se pare important să lucrezi cu plăcere, chiar dacă nu știi unde te duce o poveste și, la un moment dat, să te întrebi ce cauți într-un anume loc. E mereu o mare doză de necunoscut, iar inspirația și ideile răsar din cele mai neașteptate locuri.

Mai demult am văzut un story făcut de Laura Pannack, unde explora România plecând de la basmul lui Petre Ispirescu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Mi s-a părut foarte bună ideea de a interpreta mitologia și poveștile nemuritoare într-o cheie actuală. Am pus la păstrare ideea aceasta undeva într-un cotlon al minții.

Uneori văd lucruri pe care nu le pot fotografia. Alteori îmi imaginez altele posibile, în așteptare. Nu de puține ori, mă trezesc surprins de situații care se petrec ad-hoc, în afara oricărei logici ale documentării și care se dovedesc a fi cele mai puternice. E un proces creativ destul de misterios și încâlcit. Planurile cu care plec de acasă suferă mereu modificări și adaptări la realitățile din teren.

Când încep lucrul la o poveste nouă, nu îmi planific neapărat să lucrez cu anii. Și bineînțeles, în acești ani nu lucrez exclusiv la o singură temă. Pur și simplu încerc să mă concentrez pe subiect până simt că se așază lucrurile, că am acoperit vizual cam tot ce mă interesează. Curiozitatea personală este cea care mă ține activ într-un proiect. Când s-a terminat curiozitatea, a dispărut combustibilul, s-a golit rezervorul și declar lucrurile încheiate.

Entuziasmul, sursele de inspirație, adâncirea într-o idee care mă pasionează mi se par esențiale, chiar dacă nu o pot lămuri pe deplin de unde îmi vine câteodată. Efortul de înțelegere este cel care contează. În cele din urmă, fiecare subiect în care mă imersez reprezintă un demers personal, care de cele mai multe ori vine fără o concluzie. Nu reprezintă o realitate, chiar dacă imaginile sunt reale; e mai degraba un mod de a vedea lucrurile la un moment dat.

Cu O țară numită Dacia am urmărit vizual felul în care mitul fondator al poporului român este reinventat și revendicat în România de azi, într-un context în care granițele dintre istorie, adevăr, mit și ideologie sunt tot mai șterse. Sociologul polonez Zygmunt Bauman a propus recent conceptul de „retrotopia”, definindu-l ca imaginarea unei societăți ideale (utopia) proiectată nu în viitor, ci în trecut.

„Fidel spiritului utopic, retrotopia își trage seva din dorința de a rectifica eșecurile condiției umane actuale – de data aceasta, prin resuscitarea posibilităților eșuate și uitate ale trecutului. Aspecte imaginate ale trecutului, autentice sau presupuse, servesc astăzi ca repere în trasarea hărții către o lume mai bună.”  (Bauman, Retrotopia, 2017).

Cum s-a declanșat tot acest procesul de a urmări acest subiect? Eram într-o vară în Constanța natală și umblam cu aparatul foto pentru proiectul cu Marea Neagră când, dincolo de o mulțime de gură-cască, am dat peste niște daci care se băteau cu foc cu niște romani. Avea loc un festival de reconstituire istorică.

În minte au început să mi se deruleze rapid lecții din generală, mituri, istorie, daci, bătălii, vestigii, artefacte etc. Nu am stat mult pe gânduri și am pornit în căutarea altor festivaluri. Apoi inevitabil, am alunecat către cetățile dacice, natura, satele din jur, oamenii pasionați de această temă. Și mi-a plăcut ce am găsit.

N-a trecut mult și mi-am dat seama cât de ofertantă este tema de fapt, fiindcă acest mit dacic nu adună doar pasionați de istorie, de meșteri care recreează arme, costume, accesorii și toată recuzita. Am dat peste tot soiul de mistici, yoghini, sportivi, oameni care fug de oraș în căutare de spații alternative, iar mai toți converg înspre aceste cetăți dacice considerate ca fiind puncte energetice esențiale.

Practic, vreme de șapte ani am sondat cam toate reprezentările dacice pe care le-am putut inventaria și fotografia. Rezultatul este o mică enciclopedie vizuală, rodul unei călătorii pasionante, însă fără pretenția de a lămuri ceva foarte precis. Frumusețea poveștii stă în faptul că, așa cum spuneai și tu, pagina rămâne în continuare goală și invită mereu oameni să o scrie, să imagineze și să re-interpreteze acest trecut plin de penumbre și mister.

Problema este că, în ultimii ani cel puțin, publicul larg este cel mai familiarizat cu dacii care i-au însoțit pe suveraniști la proteste. Avrămuță - Stegarul dac poate fi un bun exemplu. Doar că aceștia reprezintă o fracțiune mică de tot din universul dacilor de azi, aș spune chiar nesemnificativă, însă omiprezentă din pricina vizibilității facilitate de media, în speță televiziune și Tik-Tok.

Majoritatea adevăraților pasionați de istoria dacilor încearcă să se delimiteze de valul creat de AUR cum pot (Pot e celalalt partid suveranist😊). De exemplu, am fost zilele trecute la Romexpo, unde grupul de care m-am lipit cel mai tare și anume GetoDacii din Moldova, venise să își promoveze un parc tematic pe care îl ridică la Iași. Printre altele mi-au spus: „Vezi? De data asta n-am adus lupul dacic cu noi, că l-au contaminat suveraniștii”.

Partea curioasă e că tot studiind și urmărind această poveste, m-am trezit că am devenit și eu un mic dac sub acoperire. Am mers în concedii în zona cetăților dacice, am descoperit cât de superbă e natura pe acolo, am descoperit sate uitate. Copiii vor tot timpul „să mergem la daci”. Am ajuns până într-acolo încât, tot hălăduind pe dealurile din jur, am ajuns să mă îndrăgostesc de acele locuri și mi-am luat chiar și o bucățică de pământ unde sper să-mi construiesc cândva o colibă.

Cei cu care am rezonat cel mai bine fac parte din grupul de reconstituire istorică. Inutil să spun că se simt foarte deranjați de faptul că lumea îi judecă la grămadă. Cu foarte mici excepții, nu sunt deloc adepții curentului suveranist. Majoritatea sunt niște oameni pe cinste, mulți cu un background solid în istorie, arheologie sau arte. Sunt pasionați de această temă până la obsesie și se declară „barbari de weekend”.

Atmosfera întâlnirilor are toate ingredientele unui succes. Se vine în gașcă mare, cu familia și prietenii, se împart rolurile, se leagă prietenii, se stă la foc, se face proțap și se bea strămoșește, chiar dacă a doua zi se simulează mari bătălii.

Apoi ar fi categoria misticilor, cei care cred că energia unică a cetăților vine din locurile în care ele au fost așezate. Am cunoscut în aceste zone oameni strămutați din București, care spun că se simt special. Apoi sunt sportivii. Am întâlnit de exemplu un club de arte marțiale care a venit să-și facă antrenamentul în Cetatea Piatra Roșie. Vorba lor – „Ce să ne tot închinăm atâta la artele marțiale din extremul orient? Avem trecut de luptători, așa că de ce nu i-am lua pe dacii noștri drept exemplu?”

Dacă ar fi să amintesc de o scenă emoționantă din acest proiect, una care încă mă urmărește, ar fi aceea cu un el și o ea pășind cu greu spre Cetatea Costești. Ea are părul complet lipsă, cel mai probabil ca o consecință a unei ședințe de chimioterapie. Umblă cu mare greutate. El o sprijină, o ajută. Se mai opresc să-și tragă sufletul. Nu e genul de excursie pe care ar face-o cineva care nu crede puternic în funcția curativă a acelui loc.

A fost o scenă atât de puternică, încât am simțit că dacă aș fotografia-o aș stricat ceva iremediabil, la fel cum ai scăpa pe ciment un vas prețios din porțelan. În schimb, nu am putut să nu mă gândesc că dacă sistemul nostru de sănătate ar fi ceva mai bun, dacă instituțiile în general și-ar face treaba, poate nostalgia legată de trecut nu ar fi atât de puternică.

Proiectul se va finaliza printr-o carte ce va ieși de la tipar pe la jumătatea lunii lui martie. Până atunci, poți sprijini materializarea lui, cumpărând un exemplar în avans. Astfel, primești un print foto, transport gratuit și numele tău trecut în album. Și nu în ultimul rând, glorie eternă”.