Munca patriotică voluntară... obligatorie

Voicu Bojan

Viața

17/01/2025

Prestația voluntară în vremea comunismului românesc purta denumirea înălțătoare de "muncă patriotică". Pe acea vreme, orice formă de voluntariat era de fapt obligatorie, bineînțeles din rațiuni patriotice. La fel de înălțătoare s-a dovedit a fi chemarea tovarășei educatoare când ne-a dus în parc să culegem castane: "Dragi copii, munca voastră e foarte importantă. O să culegeți castane din care se fac medicamente. Iar ele vor vindeca oameni."

Strategia de a inocula în mințile noastre minuscule, de grădiniță, o idee măreață a funcționat. Am cules saci întregi de castane cu mare zel, cu gândul la salvarea omenirii. Azi, când trec toamna prin parc și mai dau câte un șut unei castane rătăcite, mă întreb ce s-o fi petrecut cu medicamentul miraculos? Să se fi dovedit ineficient? Am cules degeaba? De ce azi nimeni nu mai adună castane în scopuri medicale?

În școală fiind, zelul voluntariatului obligatoriu a atins noi culmi de patriotism. Am cules pe rând sfeclă, știuleți de porumb și cantități imense de mere. Începutul noului an școlar pornea cu dreptul, direct din tarla, cu ceea ce se chema "practica agricolă". Dura cam două-trei săptămâni. Ne duceau cu trenul lângă o livadă și culegeam mere până ni se acrea. Singurul avantaj? Puteam veni îmbrăcați cum voiam, nu în infama uniformă școlară.

Apoi se coceau prunele. Alte livezi, altă distracție. Povestea era prezentată în ziarele vremii în stil propagandistic, motivațional, prin versuri de genul: ”În livadă, dragi copii / Strângeți prune brumării, coșuri pline / Iară mâine veți avea magiun pe pâine.”

Nu se făcea economie de limbaj de lemn nici la televiziunea publică. Aceleași voci înălțătoare de crainici în costum preamăreau acțiunile întreprinse în tonul plin de avânt al epocii: ”Elevii de liceu au venit să ajute la strângerea recoltei în cea mai bună tradiţie a muncii voluntar-patriotice a tineretului nostru, 66 de mii de tineri dovedind entuziasm şi pricepere...”.

Cei mici nu doar erau puşi la muncă, ci erau îndemnați să mai şi zâmbească în faţa camerelor de luat vederi. Recitau replici mobilizatoare pline de poezie şi înţelepciune şcolăresc-sătească: ”După ce am strâns prunele, am pus la uscat fânul mirositor şi parfumat. Fân mult şi bun pentru vite înseamnă lapte din belşug la iarnă!”

Deviza era: "Să nu se piardă nici un bob de grâu!" În liceu țin minte că am mutat tone de grâu cu lopețile în niște silozuri sinistre, rupte dintr-un film post-apocaliptic. Nu uit ce fierbinte era grâul dacă săpai mai în adânc în munții adunați acolo.

Practic, efectuam muncă forțată instituționalizată. Acțiunea chiar așa se numea - eram duși "la munci". Absenteismul nu era tolerat. Pentru unii oportuniști setoși de promovare, muncile erau un bun prilej de a-și dovedi atașamentul faţă de patrie și faţă de cel mai iubit fiu al poporului. Deveneau fruntași și unii ajungeau chiar și la panoul de onoare.

Totul a culminat în armată, unde exploatarea era fățișă. Cadrele militare foloseau soldații ca pe o masă de manevră, nu de puține ori în interes personal. Acolo muncile aveau un aer de gulag. De exemplu, nopțile eram înghesuiți în camioane și duși să descărcăm ca orbeții cărbuni în Gara Basarab.

În câte o zi plecam frumos încolonați de pe poarta unității în cadențat pas de marș de parcă eram într-o misiune militară importantă, doar ca să ne trezim pe un câmp nesfârșit de la periferia Capitalei. Ne aflam de fapt în misiunea de a-i recolta cuiva strugurii, napii sau roșiile. La sfârșit primeam câteva sticle de vin drept mulțumire. Ieșea cam trei înghițituri de om.

Invitația la voluntariatul obligatoriu practic nu exista, așa cum nu exista nici liberul consimțământ sau vreo minimă formă de protest. Chemarea era, de fapt, o formă de propagandă. Ți se inocula ideea că munca patriotică este o înaltă formă de educație civică. În plus, era un semn al loialității față de partid și de stat. Presa, aservită puterii, promova masiv acest voluntariat forțat ca pe "o datorie sacră" față de patrie. Nu se ferea deloc de cuvinte puternice. 

Adevărul e că totul era foarte bine organizat și structurat de către conducerea unui guvern centralizat. Ordinele veneau de sus, adică de la centru. Instanța se chema "județeana de partid". Începând din grădiniță și terminând cu elevii, studenții uteciști și soldații, toți erau angrenați în marele mecanism al progresului și dezvoltării. Existau planificări clare pentru a muta de colo-colo milioane de cetățeni, așa cum existau și indicatori ai rezultatelor muncii depuse.

Resursa umană era exploatată judicios şi aşa s-au realizat proiecte care altfel ar fi necesitat investiții semnificative. Multe lucrări de infrastructură s-au făcut aproape gratis, în numele unor idealuri mărețe, în care însă nu prea credea nimeni. Iată de ce, nu de puține ori, muncile purtau marca mântuielii. Și erau mental asociate cu sinistrele lagăre de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde sute de dușmani ai poporului și-au pierdut viețile în anii '50.

Aceste munci, deși multe făcute în dorul lelii, spre groaza profesioniștilor, erau mai mult decât nimic. În parc preșcolarii plantau cuminți trifoi, pe câmpuri elevii se hlizeau aruncând unii în alții cu roșii răscoapte, studenții mediciniști pliveau plictisiți buruieni, pe șantiere pușcăriașii săpau fundații de bloc cu ochii pe oricine purta o fustă și tot așa.

Ca "om al muncii", erai înștiințat și atât. Te supuneai acestui glorios experiment social. Erai predestinat. Te alăturai turmei, deloc entuziaste să muncească gratis sâmbăta sau chiar duminica, fiindcă exista "un plan". Socialismul se construia prin muncă, nu pica din cer. Prestai "în folosul semenilor" și nu exista loc de comentarii. Chiar și intelectualii fini erau invitați răspicat la măturat străzile sau la îndepărtat nămeții de zăpadă. Nici gospodinele nu aveau scăpare.

Însuși secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, îndemna în 1971, într-una din ședințele de partid, astfel: 

„Atât în investițiile industriale, cât și la cele din agricultură, trebuie să se apeleze în mai mare măsură la muncă voluntară, la folosirea tineretului, în general a oamenilor muncii și din agricultură și din industrie, a gospodinelor, în executarea la timp a investițiilor prevăzute în plan. Aceasta este valabil și pentru lucrările de locuințe și alte lucrări social-culturale, lucrări edilitare”.

O altă idee propagandistică subversivă era că munca patriotică avea și un rol de socializare. Ba mai mult, cultiva niște valori înalte, altfel greu de obținut, cum ar fi: solidaritatea, disciplina și spiritul de echipă. Recunosc că naveta noastră pe la livezi era un deliciu, o culme a solidarității civice (și hormonale). Tineretul revoluționar entuziast în construirea socialismului și înghesuit în vagoane călduțe adora micile flirturi vinovate acompaniate de legănatul trenului. Noul an școlar începea promițător.

Construcția marilor cartiere de blocuri-dormitor pentru sătenii dezrădăcinați prefăcuți în orășeni și aduși să umple platformele industriale a venit la pachet cu o altă idee genială iscată de sub șapca vreunui activist de la centru. Blocurile reprezintă un bun comun, drept urmare, cetățenii sunt invitați să socializeze și să se cunoască mai bine săpând cot la cot spații verzi, plantând flori și copăcei. Bineînțeles, respectând cu sfințenie celebra "oră de liniște".

Apropo de liniște. Existau patrule de bărbați voluntari care îi însoțeau pe milițieni cu scopul de a menține liniștea și ordinea publică. Ei se intersectau uneori cu "Capra cu trei iezi", reprezentată de un subofițer militar urmat în pas de marș de trei răcani cu puștile pe umăr. Aveau același scop nobil: păstrarea ordinii și disciplinei pe străzi. Așadar, orice bețiv guraliv risca niște bastoane pe spinare din multiple direcții.

Nici în vacanțele de vară nu eram lăsați în pace. Regimul adora hărțuiala. Trebuia să nu uiți că el există și veghează. Nu știu cărui alt „om din teritoriu” îi venise o idee nouă, însă complet nefezabilă. Ca toți elevii, dacă tot pleacă vara la țară pe la bunici, să presteze acolo niște muncă în folosul comunității. Adică să se alăture colectiviștilor de profesie la muncile câmpului, la smuls tuleie de porumb sau la scos varza, orice, vreme de vreo două săptămâni.

La întoarcerea la școală trebuia să prezinți un mic carnet denumit pompos "de brigadier". Cel mai adesea, acesta se obținea simplu, prin intermediul rudelor. Un unchi de treabă îi ducea șefului de la CAP un cașcaval și venea cu carnetul ștampilat. La fel făceau cam toți și praful se alegea de toată prestarea.

Oricum, bieții orășeni nu aveau nici o șansă să țină ritmul cu țăranii antrenați și mai mult încurcau. De fapt, multe din aceste munci patriotice erau de proastă calitate și nu de puține ori, se înregistrau pierderi.

Odată, într-un sat de lângă Bistrița, am mers din pură curiozitate cu un prieten la încărcat fân în batoza care făcea baloții și m-am trezit cu o furcă înfiptă de nicăieri în mâna dreaptă. Așa a luat sfârșit cariera mea de brigadier. Cu izul unei scene din romanul Ion, de Rebreanu.

Toate fotografiile aparțin Arhivei Minerva, Cluj.

Surse: Historia, Adevărul, Ieșeanul, ememorie.ro