

Mzungu în Matatu. Prin Kenya, cu microbuze locale
Viața
26/09/2025
Nairobi, Kenya. Un oarecare domn, pe care evident nu îl chema Tom, m-a preluat de la aeroport. Ținea frumos la piept un carton cu numele meu. Pentru o secundă m-am simțit important. Doar că era ora două noaptea și foarte puțini pasageri care să mă privească cu admirație.
Am trecut cu mașina prin niște locuri de speriat, care foiau de oameni nedormiți. N-aș fi vrut în ruptul capului să facă Tom o pană de cauciuc pe acolo. Micul apartament din Nairobi în care am fost plasat era drăguț, fix ca în poze. O singură problemă avea. Patul nu fusese prevăzut cu plasă pentru țânțari. M-au halit fără rușine până dimineața.
Mă întrebam: Oare o să mă aleg cu Malarie sau cu Febră Dengue, boli specifice zonei pentru care încă nu s-a inventat un vaccin? Ambele posibile, însă doar dacă te mușcă țânțarul purtător al infecției. Slavă Domnului, toți au fost sănătoși tun și de treabă.
Când am ieșit să dau o tură prin zonă, mi-am dat seama că rezervasem un Airbnb în cartierul greșit. Eram singurul mzungu pe străzi. Am bântuit două zile să mai întâlnesc măcar un altul și nimic. Eram privit cu mirare, ca un personaj foarte exotic, care nu avea ce căuta acolo, mai ales că aveam atârnat un aparat foto de gât. Pe deasupra, mai voiam și să călătoresc prin Kenya exclusiv cu matatu. Dar să definim mai întâi acești doi termeni.
În toată Africa de est, dar mai ales în Kenya, Tanzania și Uganda denumirea de mzungu în limba swahili înseamnă om alb, străin, drumeț. Termenul a apărut odată cu primii misionari sau exploratori care ba erau pasionați de convertirea băștinașilor, ba de vânătoare, ba obsedați să găsească izvoarele Nilului, cum a făcut faimosul David Livingstone.
Partea drăguță e că acest cuvânt provine din verbul kuzunguka care înseamnă a rătăci sau a umbla în cerc. Exact ce am plănuit cu Cris, vechi partener de rătăciri, prevăzut să apară în Nairobi peste trei zile, taman din California. În sfârșit, nu voi mai fi singurul mzungu. Ideea era să dăm o roată mare în jurul Muntelui Kenya, plimbându-ne exclusiv cu matatu.
Dacă citești dinainte câte potențiale amenințări prezintă o astfel de inițiativă, nu mai pleci nicăieri. Stai frumușel acasă. Cu bună știință am refuzat să citim. Ne-am spus că dacă am supraviețuit mijloacelor de transport din India, n-are ce să ni se întâmple fatal în Kenya. Așa că ne-am dus la autogară, am studiat orarul scris cu creta pe o tablă școlară și duși am fost vreme de aproape trei săptămâni.
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Fără ajutorul tău, nu putem continua să scriem astfel de articole. Cu doar 5 euro pe lună ne poți ajuta mai mult decât crezi și poți face diferența chiar acum!
Matatu e cel mai uzual mijloc de transport în Kenya, în ciuda riscurilor mult cântate. Sunt niște microbuze cu 14 locuri în care pot încăpea miraculos și 20 de oameni. Îmi aminteau de un mijloc alternativ de transport apărut la noi prin anii ‘90, denumit Maxi-Taxi. Cea mai drăguță era porecla. I se mai spunea ‘Funduleț în gemuleț’ fiindcă uneori, neavând loc pe scaune, cetățenii stăteau cumva îndoiți de șale la 90 de grade cu fundurile lipite de geam.
Matatu a apărut în Kenya prin anii ‘50 și a devenit cu timpul un mijloc de transport iconic, un element cultural foarte bine definit. Toate microbuzele, la fel ca autobuzele, sunt personalizate și au muzica lor atent aleasă. Sunt pictate și decorate, uneori la mare artă, având tematici din cele mai diverse: echipe de fotbal din Premiere League, rapperi americani, celebrități locale, cum ar fi campioni de maraton sau simple sloganuri religioase gen Jesus Saves. Pe o mașină am găsit chiar și o reproducere a scenei nașterii din Betleem.
Dintre personalitățile cele mai remarcabile în afară de Jesus Christ i-aș aminti aici pe Barack Obama, Nelson Mandela, Martin Luther King, Bob Marley, Tupac sau Snoop Dogg. Nu de puține ori, imaginile sunt însoțite de citate motivaționale gen "Mereu pare imposibil până în ziua când se întâmplă" (Nelson Mandela). Totuși, când am urcat într-un matatu pe care scria mare Heaven is my Destiny am avut o mică strângere de inimă. Ne doream o simplă destinație, nu un destin.
Decuplat. Smartphone Detox
Teoria mea e că abia atunci înțelegi un loc cu adevărat când reușești să te plictisești groaznic în el. Ei bine, am reușit. După trei zile pe banda lipicioasă de muște s-au mai prins șase victime în afară de mine. Gardul reparat improvizat a rezistat unei vijelii.
Ce îi face mândri pe oamenii din Cucuieți (P)
Când eram copil, tata ne-a luat în mașină spre Moldova, pentru că voia să vedem părțile de unde vine familia mamei. Îmi aduc aminte vag câteva muzee și sate înghețate în timp. În aceeași regiune a Moldovei am fost și acum, după mai bine de 15 ani, într-un “village break”. Ideea din spate a fost simplă: se poate face turism, literalmente, până și în regiunea Cucuieților, un nume devenite eufemism pentru “foarte, foarte departe”.
Șoferii au întotdeauna pe lângă ei un așa-numit hustler, personaj carismatic menit să atragă clienți în autogări, să vândă bilete, să se ocupe de curățenia și întreținerea microbuzelor, care nu de puține ori sunt jerpelite și într-o stare mecanică destul de precară. Nu degeaba printre cele mai frecvente pericole se numără accidentele rutiere datorate supraîncărcării, condusului haotic cu viteze excesive pe drumuri proaste și pline de gropi imprevizibile.
Aceste mijloace de transport pictate pe dinafară prezintă destul de multe inconveniențe pe dinăuntru. Nu au aer condiționat, nu există centuri de siguranță, locurile dintre scaune pe culoarul îngust de trecere sunt prevăzute cu bucăți de placaj pe post de noi scaune improvizate, iar înghesuiala favorizează hărțuirea sexuală, de care multe femei se plâng frecvent.
Bagajele sunt de obicei aranjate piramidal deasupra vehiculului. O dată cineva a reușit să înghesuie în portbagajul din spate două capre. Au behăit a jale tot drumul.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Comportamentul perechii șofer/hustler poate fi și el abuziv. Uneori băieții se află în cârdășie cu falși polițiști care colectează false amenzi, însă de la adevărați pasageri. În rest, pe afară se prezintă diverse amenințări reale. Un matatu poate să fie interceptat de bande de jefuitori sau chiar de teroriști somalezi din gruparea Al Shaabab.
Când la un moment dat, aparent fără motiv, am fost coborâți din mașină în mijlocul unui pustiu arid decorat cu câțiva arbori de acacia, mi s-a părut de-a dreptul suspect. După un ceas ne-a preluat un alt matatu, fiindcă al nostru se stricase.
Bineînțeles, am refuzat să citim dinainte astfel de povești de speriat, am preferat să le aflăm ulterior. O călătorie în condiții de perfectă siguranță, confort și igienă, eventual în grup și cu ghid este pentru majoritatea oamenilor un ideal. Mie unul, sincer să fiu, îmi pare o perspectivă destul de plicticoasă. Necunoscutul are un farmec aparte. La fel și absența controlului. Te încredințezi drumului iar, pentru un timp dat, lași călătoria să îți ia viața în stăpânire. Vorba aceea: Un adevărat nomad nu are planuri fixe și nici o destinație bătută în cuie.
Practic, toată aventura sărind dintr-un matatu în altul, cu pauze de câteva zile în diverse locuri care meritau explorate, ar putea fi disecată în trei componente distincte: 1. Cum te simțeai înghesuit în interior? 2. Ce puteai vedea pe afară din mersul mașinii? și 3. Care era atmosfera din stații și autogări?
În interior te aflai mai mereu într-o proximitate sufocantă. Toți pasagerii se aflau aproape, într-o stare de intimitate neașteptată, provizorie. Matatu devenea un simplu pasaj, un interval unde oamenii urcau și coborau din stații ca îngerii pe Scara Virtuților de pe frontispiciul Mănăstirii Sucevița.
Tot ce puteai face era să observi, să asculți, să studiezi gesturi și poate să schimbi câteva vorbe cu unii, alții. Doar că prezența a doi mzungu în mașină era vag intimidantă și, de cele mai multe ori, oamenii nu prea îndrăzneau să ni se adreseze.
În interior microbuzele prezentau un mic spectacol. Husele de pe scaune erau fanteziste, tavanul tapetat uneori cu mușama colorată, bordul era plin de stickere, dar găseai unele și pe deasupra geamurilor pasagerilor. Mi-a plăcut unul absurd scris într-o engleză originală care spunea literal așa: "Now its tym for me to shut up n let u hear me" (Acum a venit vremea să tac din gură, iar tu să mă asculți).
Apoi erau pasagerii, în general oameni simpli, îmbrăcați ba tradițional, ba în ton cu moda, precum și sobre femei musulmane îmbrobodite sau altele cu împletituri nemaivăzute de păr. Era un amestec de muncitori, studenți, țărani, navetiști, precupețe, oameni din clasa de jos spre mijloc, o plajă largă de personaje vorbărețe, vibrante sau discrete care nu-și doreau altceva decât să ajungă întregi de la un punct A la un punct B.
Exista un puternic contrast între lumea statică, amorțită din interiorul unui matatu și lumea fluidă care se derula pe fereastră, din mers. Penumbra din interior era în totală discrepanță cu lumina de afară.
Microbuzele străbăteau locuri obscure și prăfoase, sate amorțite în acea lumină sticloasă specifică zonei de la Ecuator, nesfârșite câmpuri de sol roșiatic cu șiruri de arbori de cafea, peisaje fantastice cu oameni tolăniți la umbra unori baobabi bătrâni păzind cămile sfrijite, târguri improvizate pe marginea drumului, totul dat cu lingurița și, mai ales, din viteză.
Nu puteam alunga gândul obsesiv că vom opri și ne vom întoarce pentru a diseca totul pe îndelete. Nici vorbă de așa ceva. Drumul nostru stătea mereu înainte. Tot ce se vedea putea fi cel mult inventariat în fotografii fugare prin geamul prăfuit al mașinii sau distilat într-o stare indescriptibilă, foarte intimă, de tandrețe pentru acea lume simplă, sinceră și colorată purtând numele de Mama Africa.
Adăstam câte două-trei zile în locuri ba cunoscute, ba obscure, după cum ne tăia capul și inspirația, apoi ne aruncam din nou în același iureș ce pornea mereu din furnicarul strident al unei noi autogări.
Deliberat ajungeam cu multă vreme înainte ca matatu să ne ducă spre o nouă destinație, pentru a explora tot acel bâlci colorat și amestecat de comercianți, cerșetori, șmecheri, pierde-vară cu scobitori în dinți, familiști responsabili cu copii îmbrăcați frumos sau personaje exotice ca picate din cer, care nu se potriveau deloc acelei lumi-pasaj de papornițe, valize, saci de rafie sau cutii legate cu sfoară în care oamenii își cărau prețioasele bunuri precum melcii cochiliile.
Era lumea celor mai obscure cârciumi posibile, a dubioaselor mâncăruri fast-food de pe la colțuri, a coșurilor cu fructe purtate pe cap de vânzătoare planturoase, a sticlelor cu sucuri colorate în ligheane cu gheață purtate pe umeri, a tarabelor cu te miri ce începând de la șurubelnițe la șireturi de pantofi, agrafe de păr până la acadele, ceasuri și umbrele de soare.
Totul era topit într-o simfonie de voci, muzică amestecată, fum de eșapament, praf, tarabe strâmbe din placaj cu bijuterii ieftine și, în general, orice ți-ai putea imagina, inclusiv birouri cu oameni în cămăși albe, agenții de turism sau hoteluri cu zero stele însă cu denumiri pompoase.
Spectacolul se estompa imediat ce pătrundeam în universul paralel al unui nou matatu pictat tematic, având o nouă destinație. Ne luam ceremonios locurile în primire, iar mașina se umplea încet cu noi figuri interesante. Hustler-ul care făcuse rost de clienți ținea cu mândrie bancnotele între degetele mâinii și nu-i tăcea gura.
Când nu mai puteai arunca un ac în microbuz, șoferul urca ceremonios la volan, dădea o cheie și începea să se strecoare încet afară din vacarmul autogării, accelerând spre o nouă destinație.

Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this