Învățătorul înviat și adormiții săi prieteni

Voicu Bojan

Oamenii faini

18/04/2025

La început au fost trei, apoi doisprezece, apoi șaptezeci, apoi mii, iar azi sunt mai bine de două miliarde. S-au numit, pe rând, prieteni, ucenici, învățăcei, frați. Azi se numesc simplu: creștini. Cu toții s-au lăsat vrăjiți de un personaj neobișnuit, răsărit din Nazaretul Iudeii, un loc obscur despre care cei ai vremii se întrebau oare ce ar putea ieși bun de acolo.

Înainte de a deveni fani, iar mai apoi discipoli, apostoli, martiri și în cele din urmă sfinți, vorbim despre doisprezece prieteni, oameni simpli, la fel ca cel proclamat Rabbouni sau Rabbi, Învățătorul lor. De meserie fusese tâmplar.

Totul a început pe nebănuite, cu o chemare cel puțin ciudată. O mână de pescari galileeni au fost invitați de acest rabbi nou pe nume Ieshua / Iisus să își abandoneze plasele de pescuit pentru a deveni "pescari de oameni". Ba mai mult. I-a chemat să-și abandoneze vechile căi de viețuire în vederea unei transformări fundamentale. O viaţă complet nouă. O lume complet nouă. Așa ceva nu se mai pomenise. Iar chemarea i-a făcut curioși.

În vremea aceea nu era singurul care se autoproclama Mashiah / Mesia, Hristosul cel așteptat de veacuri de către evrei. Existau mulți predicatori itineranți pe atunci în Iudeea, semănând de obicei cu niște oameni fără căpătâi, în ciuda pretențiilor de vindecători, mântuitori sau botezători.

Un anumit tip pe nume Iohanan căruia i se spunea Botezătorul și locuia în deșert printre șacali era puțin spus exotic. Purta o haină aspră din păr de cămilă, iar în meniu avea printre altele, lăcuste cu miere sălbatică. Se autoproclamase "Glasul celui ce strigă în pustiu". Spunea că e doar avangarda celui așteptat, adevăratul Mesia. Într-o zi, din ordinul regelui Irod a fost întemnițat și decapitat.

De obicei, acești predicatori cu idei bizare arătau ca niște oameni ai străzii, urmați fiind de câțiva aidoma lor. Pe oriunde treceau stârneau un amestec de mirare și entuziasm, mai ales atunci când avea loc vreun miracol sau o vindecare. În rest, suspiciune, dispreț şi eventual teamă. Mereu se ridicau aceleași întrebări: Cine este străinul, de unde vine și, mai ales, cu ale cui puteri lucrează? Cu ale lui Dumnezeu sau cu ale Satanei?

Noul profet sosit din Nazaret părea, totuși, diferit de ceilalți. Avea vorba blândă, se dovedea iubitor de oameni, iar talentele sale de taumaturg erau incontestabile. Uneori era de ajuns ca vreun schilod să se atingă doar de colțul mantiei lui pentru a se vindeca pe loc. Alteori ajungea să arunce o simplă privire sau o vorbă pentru a înfăptui o minune.

Acest rabbi emana printre prietenii săi un amestec de fascinație cu spaimă, mai ales când venea vorba despre pretențiile lui total absurde cum că ar fi Însuși Fiul lui Dumnezeu. Cu oamenii simpli mai mergea cumva cu astfel de „basme”, dar cu cărturarii, fariseii și fețele bisericești nu. Aceștia nu înghițeau astfel de vorbe. Le numeau blasfemii.

Nu de puține ori, ucenicilor le-a venit să-l lase în plata Domnului. Să te însoțești cu cineva emițând asemenea aroganțe manifestate public chiar putea deveni periculos. Și totuși, exista ceva inexplicabil care îi ținea aproape de el. O mirare continuă, o curiozitate nestăpânită. Învățătorul avea talentul să spună povești și pilde greu de apucat, care îi contrariau și îi făceau să dezbată între ei.

Cum adică Împărăția cerurilor aparține copiilor și nu celor înțelepți și drepți? De ce sămânța nu rodește în orice fel de pământ? Ce a vrut să spună cu lumina din odaie care nu trebuie acoperită cu nimic, pentru ca toți ai casei să se bucure de ea?

Sau cum adică fiecăruia i se va măsura cu măsura sa proprie? Cum e posibil ca fiul rebel care și-a repudiat tatăl, apoi şi-a tocat moştenirea cu femei ușoare și bețivani, să fie primit la întoarcerea acasă ca un prinț, în timp ce fiul cel de treabă e uitat într-un colț, să își roadă unghiile de ciudă? 

Toate ca toate, dar când le-a spus că "celor ce nu au, li se va lua și ceea ce au", chiar i-a băgat în ceață. Dar dincolo de aceste povești ciudate, gașca celor doisprezece prieteni se simțea minunat alături de maestrul lor. Mai ales că acesta devenise noul mega-star despre care vorbea toată cetatea Ierusalimului.

Avea darul de a le insufla oamenilor un optimism contagios. Îi îndemna mereu să fie buni, să nu se teamă, să găsească fericirea în cele mai neînsemnate lucruri. Le deschidea ochii spre cele trecătoare cum ar fi florile câmpului sau păsările cerurilor și îi povățuia să învețe de la acestea. Nimeni nu vorbea atât de adânc precum el.

Iar prietenilor săi le reamintea ca, dacă vor ajunge vreodată să se întristeze, să nu uite că, în cele din urmă, tocmai ei sunt cei care se vor bucura pe deplin. Peste toate, i-a învățat ce însemna cu adevărat solidaritatea, comuniunea și părtășia. I-a numit frații săi, iar unora, parcă în glumă, le-a schimbat numele.

Discipolii trăiau alături de acest om o viață trepidantă, plină de aventuri numai bune de povestit nepoților. Ce chef de neuitat a ieșit la nunta din Cana Galileii când, intrat în atmosfera petrecerii, rabbi şi-a zis: oamenii ăştia chiar se bucură şi merită o surpriză pe măsură. Și pe loc le-a preschimbat mesenilor apa în cel mai de soi vin!

Sau când aproape din nimic a hrănit o mulțime de oameni înmulțind nemăsurat merindea unui copilaș de pescar. Sau când a înviat o fetiță moartă. Sau faza cu porcii gadarenilor și bietul îndrăcit vindecat și câte și mai câte au fost...

Ba mai mult, nu doar i-a învățat o grămadă de lucruri noi, ci i-a luat cu el peste tot. Într-o bună zi, a mers cu ei pe un munte ce se chema Tabor. Voia să le arate lumina necreată. Doar că ei, rupți de oboseală, s-au așternut puțin la umbra unor măslini și au adormit. Când s-au trezit buimaci lumina trecuse, doar fața lui Ieshua mai păstra ceva din strălucirea ei.

Să facem aici niște colibe, au propus imediat, dorind să recupereze cumva momentul acela atât de important și să-și spele rușinea. Dar o voce tunătoare venind de nicăieri i-a pus la pământ. S-au speriat de moarte.

Au înțeles atunci că Învățătorul, cel care nu le ceruse niciodată nimic altceva decât să fie prezenți, ca niște simpli martori, îi dorea acum drept actori în piesa ce tocmai se desfășura. Îi chemase să le arate cea mai tare minune posibilă, iar ei au ratat-o, dormind. Au simțit mustrarea.

După o vreme, Învățătorul le-a făcut promisiuni legate de Împărăția lui cea misterioasă cu ulițe pavate cu aur, unde existau lăcașuri rezervate pentru fiecare. Apoi, într-un gest deosebit de generos, i-a înzestrat cu o parte din nebănuitele lui puteri. I-a povățuit părintește cum să se comporte și i-a trimis de mână, doi câte doi, să propovăduiască prin toată Iudeea, să vindece bolnavi și să scoată draci în numele lui.

A fost momentul lor de glorie. O adevărată lecție pentru toți cei de pe meleagurile natale care îi considerau niște pierde-vară ratați. Au fost grozav de bucuroși că n-au pierdut vremea degeaba alături de acest predicator ciudat, ba chiar au început încet să creadă că cele spuse de el ar putea fi adevărate.

După o vreme însă, lucrurile au luat-o razna. Învățătorul, un om de altfel blând, echilibrat, capabil să liniștească dintr-o vorbă furtunile iscate pe mare, a devenit el însuși o furtună.

Nu se știe de ce, a ținut morțiș să meargă în cetatea cea mare a Ierusalimului tocmai de sărbătoarea de Pessah, cu toate că ucenicii săi l-au povățuit prietenește să nu o facă, fiindcă acolo îl așteptau dușmani de moarte. Le-a retezat-o spunând că și vrăjmașii se cuvine să fie iubiți.

Ei bine, s-a dus și din clipa aceea a început un iureș incontrolabil. La început a fost primit cu urale şi aplauze, ca o vedetă. Mulțimile cunoșteau poveștile despre feluritele sale grozăvii, miracole, vindecări. Știau și despre vorbele pline de tâlcuri tainice, iar acum mureau de curiozitate să vadă ce fel de ciudățenii o să mai facă străinul.

Prietenii săi nu-și mai încăpeau în piele de mândrie. Dar pelerinul modest și tăcut s-a dus drept în Templu, unde a iscat un scandal monstru, de care nimeni, nici măcar însoțitorii lui, nu îl credeau capabil.

A urmat apoi o seară ciudată rău de tot, la o cină. Rabbi a zis într-o doară că printre cei doisprezece se află un trădător, însă nu părea să îi pese. A profețit că el, păstorul, va fi batjocorit și mica lui turmă lui va fi risipită. A devenit deodată foarte grav. Le-a spus vorbe și mai greu de pătruns decât până atunci. Peste toată buna lor dispoziție parcă se lăsase un văl întunecat.

Cândva le spusese că el este pâinea vieții. Să fi fost o metaforă? Vorbea serios? Acum însă i-a invitat să privească pâinea și vinul cu alți ochi. De parcă ar fi fost trupul și sângele său. Din nou, un simbol? Ba mai mult, cică acestea s-ar cuveni mâncate și băute întru pomenirea lui atunci când nu va mai fi. Tare curios li s-a părut îndemnul, mai ales când a subliniat răspicat că propriile lor vieți atârnau de acest gest de-a dreptul imposibil de apucat.

Și-au amintit atunci că, nu o dată, rabbi le-a prezis că va muri, însă va învia a treia zi. Ce să mai crezi? Acest fapt li s-a părut de-a dreptul de necrezut, așa că niciodată nu au îndrăznit să ceară amănunte. Da, îl înviase de curând pe bunul său prieten Lazăr din Betania, care după patru zile de zăcut în mormânt a răsărit viu printre muritori precum o nălucă, târând după sine fâșiile de pânză îmbălsămate în care fusese înfășurat. Ce nebunie!

Dar cum ar putea fi posibil ca rabbi Ieshua să se învie pe sine? Cum adică un mort pus în mormânt să se trezească deodată la viață? După trei zile? Prin a cui putere? Așa ceva părea dincolo de orice imaginație. Drept urmare, pe bieții discipoli i-a cuprins un amestec de confuzie, dezamăgire și spaimă cu privire la viitor.

De parcă asta nu ar fi fost destul, Învățătorul i-a invitat într-o grădină de măslini, să se roage și să privegheze în noapte alături de el. Era prea mult. Simțeau că nu mai pot. Tot ce spunea şi făcea el era deja prea complicat pentru bieții de ei. Din afecţiune şi bun simț, unii s-au dus totuși, dar au adormit imediat, obosiţi, supărați și întristați peste poate. Era o liniște sinistră, iar nu departe, dincolo de porți, cetatea Ierusalimului toată dormea același somn greu.

Înainte de a se crăpa de ziuă, au năvălit gărzile, l-au luat și dus a fost. Cuprinși de spaimă, prietenii lui s-au risipit care încotro. Unul chiar și-a lepădat mantia în mâinile unui soldat și a rătăcit gol pușcă printre zidurile cetății. Nimeni nu voia acum să fie recunoscut ca făcând parte din alaiul acestui rabbi care se preschimbase brusc din adoratul mulțimilor în obiectul urii lor.

Oamenii au aflat pe urmă de întrevederea sa cu Marele Preot. Când acesta l-a întrebat dacă este într-adevăr Mashiah, Hristosul cel așteptat de veacuri a răspuns laconic că da. A fost picătura care a umplut paharul. Blasfemia însemna moarte. Fiindcă nu aveau jurisdicţie să îl condamne la moarte, l-au trimis la guvernatorul roman al Iudeii pentru un verdict final.

Politician abil, dar şi sensibil la vederea Învăţătorului, Pilat din Pont nu și-a asumat responsabilitatea condamnării. A pus mulțimile să aleagă între Ieshua și Barabbas, un rebel zelot întemnițat pe motiv de răzmeriță. Preferatul mulțimilor a fost eliberat. Iar pretinsul Fiu al lui Dumnezeu condamnat.

Mulți așteptau curioși să vadă prin ce nouă minune avea să scape din această teribilă încercare. Nu au văzut. Nu a scăpat.

Ceea ce a urmat poate fi rezumat în trei cuvinte: rușine, batjocură, jale. Toate încununate de o moarte teribil de umilitoare pe cruce. Furia puterilor întunericului se dezlănţuise. Chiar înainte să intre în scenă regina săptămânii, sfânta zi de Shabbath, trupul lipsit de viață al Învățătorului a fost pus la repezeală într-un mormânt de împrumut, prin bunăvoința unui proaspăt convertit, un om de vază care ținuse mult la el.

Pentru tovarășii săi, încolţiţi de spaimă şi confuzie, ascunși ca vulpile în vizuini, au urmat zile de coșmar. Nu le venea să creadă că au fost atât de naivi încât să urmeze un individ care nu se ridică la nivelul făgăduinţelor şi minunilor sale, la fel ca toți ceilalți de teapa lui care se credeau mântuitorii lumii.

Întrebările nu le dădeau pace. Ce s-a ales de toată puterea lui de a scoate demoni? De ce nu s-a înălțat la cer în văzul lumii înainte ca sutașii romani să-l țintuiască în piroane pe lemnul crucii? Cum de glasul tunător de pe muntele Tabor a tăcut mâlc în tot răstimpul agoniei răstignirii?

Când părea că povestea s-a terminat în sânge și lacrimi, nebunia a reînceput, dar altfel. A debutat cu niște zvonuri incredibile, legate de o înviere miraculoasă. O prietenă pe nume Maria din Magdala se jura că l-a văzut pe Rabounni / Învățătorul, deși îl confundase inițial cu un grădinar.

Doi ucenici peste poate de agitați au spus că în mormântul gol au dat peste un înger de lumină. Alți doi, aflați în drum spre Emmaus, au mărturisit că s-au întâlnit cu un pelerin străin cu vorba domoală, care le-a tălmăcit Scripturile ca nimeni altul. Când să cineze împreună, taman la frângerea pâinii, a dispărut ca o nălucă și i-a lăsat cu ochii în soare, deși era pe înserat.

Dacă mai demult rabbi al lor era de neînțeles, acum devenise de-a dreptul de nerecunoscut. Ba apărea, ba dispărea. Se arăta doar cui poftea, când nu te așteptai. În cele din urmă, a pătruns în camera unde se aflau adunaţi aleșii săi. Părea cum nu se poate mai viu. Chiar și așa, unul dintre frați a cerut să-l atingă, să se convingă că nu era o nălucire ce doar părea aievea.

După o vreme, prietenii l-au aflat pe malul mării Galileii, locul de unde începuse totul. Cercul se închidea. Ucenicii se întorseseră la vechile lor plase de pescuit, dar își pierduseră îndemânarea. Nu prinseseră nimic toată noaptea. În acest răstimp, învățătorul se încălzea la foc pe mal, exact ca un hoinar oarecare. L-au recunoscut imediat atunci când i-a povățuit unde să arunce mrejele. Prada a fost bogată, pe măsura bucuriei lor.

Din ziua aceea, ucenicii nu s-au mai îndoit că el era cu adevărat Mashiah, cel așteptat. Nici de minunea învierii nu s-au îndoit. Au început să creadă cu adevărat, mai ales după ce rabbi a plecat și i-a lăsat cu promisiunea unei noi prezenţe: un misterios Duh Mângâietor, care să îi călăuzească şi să îi însufleţească. Un spirit acum la fel de nevăzut precum el.

A trebuit să treacă o vreme până când unul dintre frații lor proaspăt convertiți, un om învățat pe nume Pavel din Tarsis, să le aducă aminte ceva crucial. Și anume că fără învierea din morți a acestui Ieshua din Nazaretul Iudeii, zadarnice le sunt și credința și propovăduirea și toată nădejdea revederii. Și poate, tot restul.

Toate pozele din acest articol sunt din telefonul autorului. Poza de deschidere: Insula Ios, Grecia.