Frica în comunism. De ce se spunea că „pereții au urechi”?

Voicu Bojan

Istorie

09/10/2025

Trei kile. Ce înseamnă trei kile pentru un copil de-a patra? Copilul nu știe. Nu poate estima greutatea. Are în schimb niște emoții difuze reverberând în stomac. Dacă sunt mai puțin de trei kile? Tot ce poate face e să mute pachetul de hârtie bine strâns cu o sfoară maro care îi taie palmele, dintr-o mână în cealaltă.

Drumul spre școală pare mai lung azi. Dar măcar va scăpa de pachet. Va preda cota de maculatură și astfel va contribui decisiv la programul celor Trei R: Recuperare, Recondiționare, Refolosire.

"Sub nici un chip resursele țării nu trebui irosite", așa a zis tovarășa învățătoare. Tot ea ne-a dezvăluit că din castane se fac medicamente atunci când ne-a pus să le culeagem din parc. Precis se face Faringosept, s-a gândit copilul, fiindcă sunt singurele pastile maronii, asemeni culorii castanelor.

Învățătoarea va cântări pe catedră cota de maculatură a fiecărui elev. Dacă pachetul nu corespunde? Dacă nu are cele trei kile obligatorii? De gândul acesta copilul nu poate scăpa. Copilul acela îngrijorat sunt eu.

Trei ore. De trei ore tânărul proaspăt student la Litere stă pe o bancă din lemn de la capătul unui hol lung și întunecat. A fost adus aici val-vârtej la ora 6 dimineața direct din pat, cu mașina Miliției. Parcă de o veșnicie așteaptă să fie chemat. Așteptarea face parte din joc. Jocul Fricii cu F mare.

Pe holul cel lung, de ambele părți sunt uși asemenea celor din blocurile socialiste de garsoniere, poreclite lamă. Deasupra ușilor sunt becuri. Unele sunt stinse, iar altele aprinse. Cele aprinse sunt semnul că înăuntru se află anchete în desfășurare. Așa numitele "organe de anchetă" chestionează potențiali "dușmani ai poporului".

Clădirea impozantă cu un aer de castel sumbru este clădirea Securității din orașul Cluj.  Tânărul încă nu știe, dar peste alte câteva ore de așteptare foarte bine dozată, va fi invitat pe una dintre uși. Deasupra ei se va aprinde un bec chior. Vreme de două zile diverși anchetatori îl vor teroriza cu întrebări.

Tânărul va fi acuzat pe nedrept de spionaj în favoarea unor puteri străine, imperialiste. Va fi chiar amenințat cu temnița. Exact ca în vremurile teribile ale anilor '50. Doar că acum este final de septembrie în anul de grație 1989. Zilele vechiului regim sunt numărate, dar în acel moment nimeni nu bănuiește acest lucru. Tânărul acela terifiat de spectrul pușcăriei sunt eu.

Cei Trei R au fost înlocuiți în vremea comunismului românesc cu cei Trei F: Foame, Frig și Frică. Primele două sunt limpezi, concrete. Cumva, se puteau găsi mijloace creative de a fi combătute. Al treilea F era în schimb, infinit mai nuanțat, mai complex, mai insidios și cu efecte pe termen lung. Despre acea frică de sistem aș vrea să povestim aici.

Frica s-a născut odată cu omul. Ea are ceva animalic prin faptul că supune şi anulează raţiunea. Fie paralizează individul, fie îl pune pe fugă. Sau îl determină să reacționeze incoerent, să facă gesturi nebunești, în disperare de cauză. Până spre finele secolului al XIX-lea frica era apanajul aproape exclusiv al Bisericii. Exista spaima de sfârșitul lumii, de iad, de pedeapsă divină etc.

Odată cu instaurarea puterii în Rusia bolșevică monopolul s-a spart. Frica a devenit politică de stat, o marfă numai bună de exportat în toate viitoarele țări comuniste. Dușmanii au fost identificați rapid: exploatatorii, burghezii, chiaburii sau chiar intelectualii considerați niște paraziți ai societății. Tuturor li s-a declarat război de la bun început. Thiery Wolton scrie în volumul „Comunismul / Călăii” despre teroarea roșie astfel:

Lenin și-a anunțat programul încă de la prima cuvântare de învingător rostită în fața celui de-al II-lea Congres al Sovietelor, în seara loviturii de stat din octombrie 1917: "Nu se poate închipui socialismul în sensul că domnii socialiști ni-l vor servi pe tavă de-a gata, nu va fi așa. Nici o problemă a luptei de clasă nu a fost încă rezolvată în istorie altfel decât prin violență. Violență, când vine din partea maselor muncitoare, exploatate și este îndreptată împotriva exploatatorilor, da, suntem pentru o astfel de violență".

Sociologii și politologii au căzut de acord că instaurarea comunismului în Europa de Est s-a bazat pe inducerea fricii. La noi au existat două etape distincte - perioada dejistă (1945-1965) și perioada ceaușistă (1965-1989). Prima a instaurat direct teroarea, cu scopul de a valida comunismul. Dușmanii poporului au umplut până la refuz pușcăriile și lagărele.

Dintre miile de posibile exemple, mă opresc asupra a două cazuri. Personajeje sunt doi evrei convertiți la creștinism. Nicolae Steinhardt va cunoaște fericirea încreștinării în închisoarea Jilava și ulterior va deveni călugăr ortodox. Richard Wurmbrand va deveni la rândul său pastor lutheran la o biserică din București. Ambii au făcut cunoștință cu marea Frică, însă în moduri ușor diferite.

Steinhardt este ultimul inculpat din lotul Noica-Pillat. Este chemat la anchetă ca martor al acuzării exact în ziua de 31 decembrie 1959 la ora 8 dimineața. Așa ceva i se părea de-a dreptul de necrezut. Cine anchetează de Revelion? Viitorul inculpat își construise iluzia că dacă nu e săltat până de Anul Nou, va scăpa de pușcărie. Nu avea să fie deloc așa, iar destinul lui se va schimba radical.

În urma botezului, pușcăria avea să se preschimbe din blestem în binecuvântare. Doar că el nu bănuiește acest lucru. Marea problemă sunt cele 6 luni în așteptarea verdictului, care i se par lui Steinhardt o veșnicie. În acest răstimp, pe el pune stăpânire o groază de-a dreptul viscerală. O descrie astfel în Jurnalul fericirii:

"Mi-este teribil de frică. Nici nu știam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică și nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică așa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuși în stare - încă în stare - s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănțăne dinții, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde. Dar o să vină și astea, judecând după cât constat că-mi este de frică."

Cazul lui Richard Wurmbrand e puțin diferit. Pastorul de 39 de ani se afla în drum spre biserică printr-un București înzăpezit. Își repeta în minte punctele din predica pe care urma să o țină. Se aștepta de ceva vreme să fie arestat, însă nu știa când și cum se va întâmpla. Acasă avea chiar și o valijoară pregătită. Doar că răpirea lui s-a întâmplat exact ca în filme.

O dubă neagră de forma unui coșciug uriaș i-a tăiat calea urcând pe trotuar iar doi zdrahoni în haine negre din piele l-au flancat imediat, unul din ei apucându-l de antebraț, iar celălalt lovindu-l puternic cu pumnul în coaste. L-au înghesuit în mașină și i-au încătușat încheietura mâinii de un picior. Spre mare lor uimire, cei doi l-au surprins pe pastor zâmbind misterios. Când l-au întrebat de ce zâmbește, el a răspuns la fel de misterios: "Pentru că stă scris de 366 de ori". Dar ce e scris, au mai întrebat? "Exact lucrul de care am nevoie acum".

Cu doar două zile înainte, în timp ce studia Cartea Iosua, Wurmbrand a observat repetarea obsesivă a expresiei "Nu vă temeți". A cercetat mai departe și a constatat că în toată Biblia această poruncă apare de exact 366 de ori. Respectiv pentru fiecare zi a anului, inclusiv anii bisecți.

În mod curios, ziua în care a fost ridicat de pe stradă era tocmai 29 februarie 1948, într-un an bisect. Iar acest lucru l-a făcut să zâmbească și să îndure fără teamă următorii 14 ani de temniță grea și izolator, respectând întocmai îndemnul Scripturii.

Perioada dejistă a naționalizării și a colectivizării a băgat frica în oasele foștilor proprietari și ale sătenilor, după care a venit perioada teribilă a obsedantului deceniu. Temnițele s-au populat de intelectuali, preoți, foști legionari sau doar bănuiți a fi fost, precum și mulți alții, la grămadă, pe principiul: "Decât să scape un bandit, mai bine băgăm la pușcărie zece nevinovați".

Au urmat deportările deținuților politici în Bărăgan sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cel care a intrat în memoria colectivă drept "mormântul burgheziei". Comunismul românesc a reușit în zelul lui să creeze ceva nemaivăzut și admirat chiar și de fanaticii acestui sistem - Experimentul Pitești.

Esența metodei consta în transformarea victimelor în călăi, scopul fiind lepădarea de vechile convingeri politice sau religioase precum și spălarea totală a creierului prin metode extrem de brutale de așa zisă "reeducare".

Perioada ceaușistă a nuanțat frica și a generalizat-o. Ea s-a insinuat peste tot, inclusiv în pereții apartamentelor de bloc, despre care se spunea că "au urechi". Dar mai ales, s-a strecurat în fibra intimă a unei întregi națiuni.

Astfel, neafiliații sistemului se temeau de activiștii de partid, care la rândul lor se temeau de superiorii lor și de posibila pierdere a privilegiilor. Iar toți la grămadă se temeau de Securitate, care crease în toată țara o vastă plasă invizibilă de informatori și turnători. Frica cu f mare s-a diversificat și s-a transformat într-o adevărată spirală a spaimelor sociale.

Frica a devenit o componentă esențială tipică oricărui regim concentraționar, un factor omniprezent menit să influențeze comportamentul oamenilor, relațiile sociale și mai ales, percepția asupra realității.

Cel mai limpede spaima de sistem se poate observa în limbaj. Pe de-o parte se naște "limba de lemn", cea de propagandă, plină de clișee și lipsită de conținut ideatic, folosită de către fanaticii regimului.

De cealaltă parte se naște "limbajul dublu", cu multiple înțelesuri, cu subtile ironii la adresa puterii strecurate printre rânduri. Era o formă de răzvrătire, un limbaj codat, cu trimitere, o formă mascată a libertății de exprimare, de altfel imposibilă în regimurile ermetice, totalitare, unde totul se voia cenzurat, inclusiv gândirea.

Spaimele oamenilor erau pe atunci nenumărate și aproape imposibil de inventariat. Unele erau subtile, cum ar fi frica de a nu te conforma sau de a ieși în evidență. Din varii motive puteai să nu fii făcut pionier sau utecist, ceea ce însemna un start ratat în viață. Dacă nu erai membru de partid, intrai automat la categoria suspecți.

Cei care voiau să studieze se temeau că nu aveau "originea destul de sănătoasă" pentru a fi primiți la examene. După terminarea studiilor venea neliniștea legată de repartiție, apoi cea de penurie și salariu meschin, apoi de o posibilă sarcină nedorită, apoi de potențiala pierdere a libertății din pricina unei delațiuni, fiindcă ai spus un banc politic și așa mai departe.

Peste toate mai exista și povara absurdă că trebuie să devii un "om nou". Acesta este obiectivul final în calea construirii comunismului luminos. Iar toți cei care sunt considerați neconformi și indezirabili merită să fie compromiși, diabolizați, trași pe linie moartă la marginea societății așa zis "multilateral dezvoltate" și la nevoie, chiar lichidați. M. Nițescu în volumul "Sub zodia proletcultismului" rezumă situația astfel:

"Viața omului a fost ruptă în două. O parte pe care trebuie s-o sacrifice pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. Este partea socială a existenței lui. Aici el are sentimentul irosirii, al ratării, al provizoratului. Nu ești satisfăcut de ceea ce faci, pentru că ceea ce ți se cere să faci nu corespunde sentimentului tău de valoare, pentru că ești permanent supus omniprezentei interdicții și limitări.

Și între cele două realități, cea socială și cea personală nu există comunicare, sunt două planuri parcă străine, complet izolate. Acest al doilea plan al existenței trebuie ascuns cu grijă, adesea chiar și față de cei mai apropiați. Peste fața lui cea adevărată, omul își pune în fiecare zi masca existenței lui sociale. Și rolul acesta dublu pe care îl joacă zi de zi îi pervertește pe nesimțite sufletul, îl obosește și-l ucide.

Psihologia omului nou e psihologia celui care a murit ca individ. Socialismul desăvârșește și consacră moartea individului și odată cu ea, moartea valorilor spirituale."

Dacă în epoca dejistă, frica de represiune era evidentă, în epoca ceaușistă ea s-a diversificat și a intrat in fibra intimă a întregii națiuni. Am ales deliberat să ilustrez acest material cu scene domestice și de stradă. Toate sunt selectate din Arhiva Minerva.