Frigul în comunism. Șase tablouri memorabile.

Voicu Bojan

Istorie

14/03/2025

Bocancii

Există pe lume friguri bune și friguri rele. Cele bune vin de obicei la pachet cu peisaje feerice de iarnă, când urâtul și gunoaiele sunt acoperite de un alb imaculat, la fel cum sufletele păcătoșilor se primenesc imediat după botez. La frigurile bune în aer plutește o liniște paralizată de ger cu parfum de pace universală și nimănui nu-i trece prin cap să taie vreun porc.

Frigurile rele sunt cenușii, cu miros de scară de bloc prost iluminată, impregnată cu parfum de ceapă friptă. Există un anumit soi de friguri mușcătoare, apăsate și dureroase, pe care ai vrea să le uiți. Îți rămân impregnate în ființă ca traume ireparabile. Le-au trăit destui compatrioți la munca forțată din gulagurile noastre măturați de crivățul Bărăganului, cărând roabe cu piatră la Canal sau trimiși să înghețe în Zarca pușcăriei din Aiud.

Comunismul românesc a fost pentru mulți ca o iarnă nesfârșită, lipsită de căldură și lumină, de care azi unora li s-a făcut în mod ciudat, dor. Mi s-a impregnat în memorie ca un frig perfid, strecurat pe dinăuntru, de care nu te poți descotorosi, oricâte haine ai pune pe tine. O Narnia teribilă, fără parfum de Crăciun și mai ales, fără perspectiva primăverii.

Frigurile bune însă, sunt memorabile. Primele geruri ale copilăriei le-am trăit la noi pe stradă înfofolit strașnic de bunica și plimbat cu sania de către părinți. De obicei semănam cu o sarma legată de sania cu spătar, având un fular alb și sufocant legat la spate peste gură, astfel ca perfidul aer rece să nu se strecoare până la amigdale și să declanșeze boala denumită popular „Roșu-n gât”.

De la înălțimea mea de cam 40 de centimetri cu tot cu gluga ascuțită a bundiței albe, lumea părea de treabă ca o pisică bătrână și surdă, care doarme pe un scaun lângă sobă visând la o vânătoare de șoricei. Totul în jur era poleit în zahăr pudră, iar căzăturile erau amortizate de straturile de haine și de moliciunea pufoasă a zăpezii care primea în brațele ei.

Mereu bocancii tatei aruncau ștanțe făcute din zăpadă presată, cu modelul tălpilor. Mi se părea că trebuie să fii greu și puternic ca să poți produce asemenea minunății la fiecare pas. Mamei nu-i reușea defel. Abia așteptam să mă fac mare ca să pot decora lumea cu modelul propriilor mei bocanci. Doar că, atunci când am crescut, am uitat cu desăvârșire ideea. Dar nu am uitat acel frig imaculat și plin de tandrețe al copilăriei.

Portarul

Deși legendele spun că nu mâncam mai nimic, în mod misterios, creșteam. Fără să spun nimănui, vreme de ani buni am fost terifiat de un personaj nebănuit, care îmi transforma visurile în coșmaruri - Portarul de hochei.

Era o apariție de groază, chiar și pe ecranul purecos al televizorului alb negru, cu lămpi, marca Venus 2. Îmbrăcămintea portarului, masca, apărătoarele de picioare, modul în care se mișca, totul la el emana o forță înfricoșătoare. Era o combinație de super-erou cu monstru aterizat din preistorie.

Există un singur leac de alungat frica: Să dai față cu ea. La fel a procedat și înțeleptul vodă Alexandru Lăpușneanu cu spaimele sensibilei doamne Ruxandra atunci când i-a prezentat piramida formată din cele 47 de capete retezate ale boierilor perfizi. Iată menirea istoriei: Să învățăm din ea.

Drept urmare, ca să scap de frică, am devenit portar de hochei. Doar că era un hochei improvizat, fără patine, care avea loc pe un lac mic, înghețat bocnă, de lângă râul Someș. Crosele strâmbe tăiate din pădure semănau cu niște cârje întoarse, poarta era încadrată de doi bolovani, iar drept puc foloseam o conservă din pate de porc, șterpelită de acasă.

Fără să îmi dau seama, luat de valul de adrenalină și de entuziasmul jucătorilor care alunecau pe suprafața sticloasă și cădeau mereu ca popicele, am înghețat bocnă în poartă. Cu greu m-am târât acasă, de-abia călcând.

Diagnosticul bunicii a venit prompt: „Ai degerat, deșteptule! Te-a uitat bunul Dumnezeu la joacă. La minus 16 grade. Așa-ți trebuie, dacă atâta te duce capul!”.

Picioarele mi-au fost băgate mai întâi într-un lighean cu apă rece, apoi împachetate în foi de varză murată și vârâte într-un ciorap gros, din lână. Cică așa se vindecau pe atunci degerăturile. Am suferit, dar nu mi-a mai fost niciodată frică de portarii de hochei. Acela a fost un ger dureros, dar vindecător.

Broasca

Aveam vreo doișpe ani când a venit la noi, pentru ultima oară, unul dintre cele mai excentrice personaje ale copilăriei mele. Nenea D. cel înalt și deșirat, cu niște ochi exoftalmici mereu curioși, era un mare aventurier și povestitor. În timp ce juca șah cu tata fredona romanțe și fuma Snagov lung, uitând să scuture scrumul. Nu-mi puteam lua ochii de la scrumul ce se îndoia stând mereu să cadă pe masă sau pe covor. Când cădea pe tabla de șah, nenea D. îl sufla nonșalant.

Acest personaj venea din locuri îndepărtate și exotice cum ar fi Brașov sau București mereu la volanul unui Volskswagen Broscuță albastru. După trei zile de ger pe ulița noastră, motorul înghețase. La plecare, părinții mei, bieții, au împins de câteva ori mașina sus-jos pe stradă dând tot mai iute din picioare alături de nenea D. care era atât de înflăcărat de toată situația, încât chiuia de fericire ca un nebun, cu Snagovul stins în colțul gurii.

La a treia încercare, când mașina a tușit, a scuipat și motorul a început să horcăie înainte să toarcă, ochii măriți de adrenalină a lui nenea D. s-au aprins ca o scânteie de bujie, a sărit din mers la volan și a dispărut pentru vecie într-un nor de fum și zăpadă, fără să-și ia rămas bun sau să zică mersi. Atunci l-am văzut ultima oară.

Ai mei au rămas în mijlocul drumului ca doi orfani, îndoiți de șale și gâfâind îmbujorați, cu fularele desfăcute atârnându-le de gât și privind cum mașina dă colțul derapând grațios. Acela a fost un frig plin de acțiune.

Doctorul

Într-o dimineață crudă la Cârlibaba am fotografiat un termometru care arăta -33 de grade Celsius. Când am ieșit afară să mătur zăpada de pe alee mi s-au lipit nările instantaneu. Am intrat iute la loc și am mai băgat doi bușteni în sobă.

Pe la prânz a apărut doctorul Gordan, pe bicicletă! Purta cămașa lui favorită, una matlasată în carouri albastre. Era jovial ca de obicei. A băut tacticos o cafeluță și mi-a zis că merge undeva într-un cătun să înregistreze un nou născut. Mama îl născuse acasă și-i trimisese vorbă printr-un pădurar. Oare voiam să-l însoțesc? Pe jos? Vreo cinci kilometri dus? Normal că voiam. Odată am asistat cum a îngrijit o bătrânică singură și uitată care degerase acasă, în pat.

Afară se încălzise puțin. Acum erau în jur de -20 de grade. Am mers de-a lungul râului spre Izvoarele Sucevei, apoi am luat-o prin pădure, spre un deal golaș, pe o cărare neumblată. Frigul era pătrunzător, iar zăpada doar o pulbere lipsită de greutate. Se pornise un vânt subțirel, tăios.

În casa modestă, micuțul Petrică părea un ac de gămălie înfășat strâns și legat cu sfoară, ca să-i stea picioarele drepte. Mama se foia, neștiind ce să facă cu mâinile. Surorile îmbrobodite cu năframe înflorate păzeau tăcute lângă sobă o oală în care fierbeau cartofi. Geamurile mici erau aburite de puteai scrie pe ele.

La întoarcere, doctorul povestea una-alta despre pacienți și mâncare, fiindcă era mort de foame. „La naiba, aș fi mâncat din oala lor niște cartofi fierți, cu sare. Lasă că ajungem acasă, bem o harașpincă și mâncăm o ciorbă fierbinte de perișoare. Cu ardei iute. O să vezi, totul o să fie numai bine”. Așa a fost. Iar acela a fost un ger memorabil, plin de viață și de speranță.

Pornirea

13 ianuarie 1985, Cluj-Napoca. Grosimea stratului de zăpadă în Ardeal este între 15-58 de centimetri. Minima zilei -25.8 grade Celsius. Maxima -15.5. În apartament sunt doar 12 grade. Cuptorul de la aragaz stă întredeschis. Înăuntru pâlpâie timid o flacără albăstruie ce stă să se stingă. Caloriferele sunt reci, apă caldă nu este. E absurd, dar purtăm mănuși în casă.

Versurile lui Alecsandri din poema Miezul Iernii se potrivesc la fix situației: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par înghețate, cerul pare oțelit”.

Guvernul cere imperios „reducerea iluminatului casnic cu 50% față de iarna trecută pentru a utiliza cât mai judicios energia electrică”. Citez din directive: „Un singur bec la lustră. Renunțarea la toate aparatele electrocasnice. Este interzisă folosirea aparatelor electrice de încălzit în locuințe, birouri sau magazine. Becurile de putere mare să fie înlocuite cu cele de 15W”.

O vecină deghizată în eschimos apare în ușă cu un cozonac cu nucă. E înfofolită în multe straturi, iar pe cap are o căciulă din blană, rotundă ca o bilă. Vorbește printr-un fular învârtit de mai multe ori pe gât. „La bărbatul meu, ce să vezi, mai nou nici cozonacul nu-i place. L-a lovit supărarea. Nu mai are liniște, fiindcă nu-i mai pornește mașina.” „Dar vrea să plece undeva?” „A, nu...”

În câteva zile frenezia pornirii mașinilor „la rece” s-a generalizat. A început un spectacol unic care a contaminat o bună parte din universul masculin al cartierului. Un bărbat crăcănat și cu spatele coșcovit face pași mici cărând o baterie auto pusă peste noapte la încărcat. Nu departe, două Dacii 1300 se pupă bot în bot, iar cea cu motorul pornit, pe post de donator onorific, îi dă curent celeilalte.

Nu departe, câțiva bărbați în grupuri organizate împing câte o mașină dând tot mai mărunt din picioare. Unele se încăpățânează să rămână înghețate, în vreme ce altele tușesc de câteva ori, se opintesc nărăvașe și, în cele din urmă, 'o iau', adică pornesc. Proprietarul zâmbește ferice, apoi dă frenetic pedală ca să încălzească motorul.

Motoarele turate sunt semne ale izbânzii. Asistăm la o sărbătoare a pornirii la rece spre nicăieri, doar de dragul pornirii, fiindcă toți se întorc cuminți la loc, în parcare, după ce dau o tură, două de cartier.

La orice colţ de stradă, frecându-şi mâinile și bătând pași pe loc bărbaţi înfofoliţi vorbesc între ei doar despre condiţiile pornirii ‘la rece‘. Se pot auzi expresii de genul: „tre' să-i dai cheie scurtă, că altfel o omori” (bateria), „când face dop de gheaţă trebuie scos”, „fără motorină aditivată nu merge”, „dacă-i dai prea multă pedală, o îneci” (maşina), „tragi şocul, dar numai până la jumătate, nu de tot (la Dacii)”.

Doar nenea B., supremul mincinos al cartierului, se laudă că mașina lui pornește singură în parcare imediat ce îi arată cheia prin geamul înghețat al bucătăriei. Între timp, pe flăcăruia celui mai mic ochi de aragaz, nenea B. veghează un mini-alambic făcut clandestin cu mâna lui, la fabrică. E mândru fiindcă funcționează perfect.

Stă așadar pe un scaun și privește cum prin țevușcă picură un lichid transparent distilat din corcodușele coapte culese cu maximă responsabilitate astă vară, din fața blocului. În curând va sorbi din țuiculița lui caldă, îndulcită cu miere, avându-l în brațe pe cățelul Pufi menit să îi țină cald la mâini, fiindcă nenea B. a avut de când se știe probleme cu circulația periferică.

Dormitorul

Când am venit seara din marșul inutil printre câmpurile anoste de la periferia Bucureștiului zdrăngănind armamentul din dotare, în dormitorul comun al Unității militare de transmisiuni 1704 termometrul arăta doar șase grade. Dar cum ziulica întreagă ne bătuse un crivăț ascuțit, noi aveam iluzia că în dormitor e puțintel cald. Misiunea noastră, a celor 98 de soldați în termen masați toți în aceeași încăpere era să ridicăm temperatura măcar cu câteva grade până dimineață la ora șase fix, când se striga Deșteptarea.

Credeam cu tărie că emanația căldurii propriilor trupuri va încălzi măcar puțin fonta nemuritoare și rece a caloriferelor. Ne-am culcat cu toții îmbrăcați cu tot ce se putea, inclusiv cu prosoape înfășurate pe picioare. Doar că nu a mers. Ne clănțăneau dinții sub păturile cazone, albastre și verzi. Oricât ne ghemuiam fiecare în propriul sine, nu puteam ațipi de frig.

Era ora trei noaptea când s-a făcut schimbul ultimului planton. Atunci, deasupra mea s-a ivit capul imens cu căciula căzăcească trasă pe ochi ai bibanului B. Era un băiat maghiar din Cluj care mâncase zeci de „salt înainte / culcat” încă din primele zile de armată, fiindcă după o noapte de zdroabă reușise să își coase invers pe gulerele vestonului petlițele cu însemnele batalionului de transmisiuni.

„Auzi, eu mor de frig. Pot să mă întind lângă tine? Așa poate ne încălzim un pic. Să știi că și alții dorm câte doi...”

În puținele ore de odihnă rămase am apucat să visez, la fel ca în sinistra poveste a fetiței cu chibrituri de Andersen, sobe în care ardeau bușteni în cabane pline cu prieteni, saune finlandeze bine încinse în care oameni transpirați precum niște guzgani rozalii oftau a nemuncă și plictis, băi termale cu apă de 40 de grade unde pluteau ca meduze translucide foste frumuseți de la întreprinderi de stat, mese îmbelșugate cu ouă umplute și pui fripți alături de oameni dragi, plus câteva scene idilice cu iubite din liceu.

Doar că, la ora șase dimineața fix, robinetul cu amintiri fericite s-a închis brusc. Un răcan a urlat din toți rărunchii „Deșteptareaaa!” M-am trezit năuc la crunta realitate, constatând că îl strângeam în brațe pe bibanul B.

Vizibil jenat, sărmanul a sărit iute din patul călduț, și-a pus cu mâinile tremurând ochelarii și mi-a mulțumit. La plecare a mai zis că părinții lui au video și într-o bună zi, după liberare, mă invită să bem niște beri și să ne uităm la filme cu Jackie Chan.

Toate fotografiile din acest material au fost selectate din Arhiva Minerva