Amintire de la Salina Praid

Voicu Bojan

Viața

11/07/2025

Era cu doar două zile înainte de Crăciunul lui 2010, când paznicul de noapte al supermarketului Plus din Ocna Mureș a observat cum pe unul din pereți a apărut o crăpătură care, mai deunăzi, nu fusese acolo. O țigară mai târziu, fisura se lățise de puteai să-ți bagi mâna prin ea. Paznicul s-a uitat lung în jur, a tras cu urechea la zgomote și a căzut pe gânduri. Oare să sune pe cineva? Era două noaptea. La ora aia, nu se face.

A doua zi, aproximativ 70% din fostul magazin era înghițit de un crater. O fostă galerie a minei de sare deasupra căreia stăteau cuminți pe rafturi punguțele cu arahide, ciocolatele, făina, salamurile și detergenții s-a surpat și, odată cu ea, cam toată bunătatea de prăvălie. Iar paznicul de noapte a aflat în ajunul Crăciunului că tocmai rămăsese fără serviciu.

Au intrat în scenă biznismenii de ocazie, care vindeau la subpreț pe la colțurile pieței sticle de Fanta și pungi de cafea recuperate din craterul de sare. Inutil să mai spunem că magazinul fusese construit cam ilegal, fără toate avizele necesare. Dar, ca norocul, toată marfa fusese asigurată.

Înainte de Paștile anului 2024, în Slănic Prahova s-a fisurat puțin asfaltul. Apoi s-a prăbușit în sine. Un crater impresionant, adânc de 18 metri, a înghiţit din fericire doar un amărât de stâlp. Însă a reușit să bage spaima în locuitorii din blocurile învecinate. Bieții oameni, în număr de aproximativ 40, au fost evacuați. Iar autoritățile, după ce o vreme au dat din colț în colț acuzându-se reciproc, au astupat gaura. Și, cu un drum, gura lumii.

Azi asfaltul e nou, însă frica e veche și persistentă. Era vorba tot despre o fostă galerie a unei mine de sare.

Revenind în Secuime. La 1 iulie 2025, trebuiau finalizate lucrările de urgență a devierii provizorii a râului Corund, cel vinovat de inundarea Salinei Praid după ploile abundente din mai. Pe șantier, utilaje, pompe și țevi corugate cu diametrul de doi metri. Doar presupusul furnicar de muncitori e absent. Liniștea e suspectă. Susurul apei e blând.

Conducerea Salrom a refuzat să menționeze public numele constructorului contractat. Se fac ședințe CSAT, se imaginează scenarii despre viitorul destin al localității. Aflăm că există niște, poetic spus, „praguri de liniștire” menite să împiedice salinizarea râului Târnava Mică. Cu un drum se profețesc demisii la Apele Române și Salrom. Ni se dezvăluie niște cifre amețitoare în materie de salarii și prime ale celor din conducere și consiliile de administrație.

Între timp, Comuna Praid (în maghiară Parajd) a rămas fără principalul obiect al muncii. Mai precis, a rămas fără obiectivul turistic cheie, cel care până mai ieri s-a numit Salina Praid, mândria localității. Azi multe dintre galerii sunt inundate, iar experții prevestesc sumbru prăbușirea tavanului și formarea unui mare lac sărat de suprafață. Comunitatea trăiește în tensiunea așteptării. Ce va aduce viitorul? Doar Dumnezeu știe.

În Ținutul Sării din Județul Harghita, Sovata vecină are Lacul Ursu și prosperă. Nu departe, Corund are celebra ceramică. Praid însă nu mai are Salina. Odată cu ea, localitatea a pierdut în jur de o jumătate de milion de turiști anual.

Au rămas muntele de sare, festivalul sarmalelor, terenul de minigolf, balul strugurilor, întâlnirea motocicliștilor, festivalul narciselor și multe alte târguri și chermeze, dar nimic nu poate compensa absența Salinei.

Din nefericire, de aproape 20 de ani se știa de pericolul inundării. În ciuda avertismentelor, nu s-a făcut mai nimic, așa cum frumos a explicat colega mea Bianca într-un material realizat imediat după ce râul Corund și-a făcut drum prin galerii până când apa a umplut totul.

Consolarea Comunei Praid a rămas o baie în minunatul ștrand alimentat cu apă sărată pompată din Mina Gheorghe Doja, de la o adâncime de 150 de metri. Orice încercare de înot este aici sortită eșecului, din cauza salinității excesive a apei. Așa că turiștii se mulțumesc doar să plutească neputincioși la suprafață, ca niște inutile dopuri de plută.

Exact ca turiștii de la Marea Moartă. Singurele atitudini posibile sunt statul și plutitul. Sau răsfățul la Centrul de Wellness, deocamdată închis din pricina unor senzori conectați la șantier.

Odată cu redeschiderea ștrandului, la 1 iulie, renasc puținele speranțe ale locuitorilor. Însă marea lor durere rămâne minunăția de Salină inundată. Cu tot cu biserica ecumenică și cu statuia Sfintei Borbala (varianta maghiară pentru Varvara), protectoarea minerilor, sculptată în sare și acum imersată sub aproximativ șase milioane de metri cubi de apă. Deci cum arată geografia locului și ce se putea găsi acolo sub pământ? Merită să ne amintim.

Cum era la Praid înainte de dezastru

Comuna Praid e situată într-o depresiune dintre Munții Gurghiului și platoul Siclod. La fel ca restul localităților din Ținutul Sării privite de pe culmi, arată ca o adunătură de case, clădiri și biserici ținute în căușul unei palme. Este unul dintre cele mai semnificative zăcăminte de sare gemă din Europa. Aici sarea se exploatează de pe vremea romanilor, dovada arheologică fiind cărămizile găsite cu inscripția LVM (Legio V Macedonica).

Au săpat aici, pe rând, avarii, bulgarii, ungurii, în vreme ce localnicii se ocupau cu exploatarea lemnului și creșterea animalelor, în speță bivoli. Sub conducerea inginerului austriac Frendl Aladar, în 1762 s-a deschis mina Joszef. Sarea era extrasă la suprafață de un crivac cu cai, după ce în prealabil era ambalată în saci din piele de bivol. Acest lucru explică tradiția creșterii bivolilor în zonă.

Odată, în satul Chinușu (Kénos în maghiară) o doamnă mi-a făcut o cafea turcească și mi-a pus în ea lapte cald de bivoliță. Obiceiul locului, mi-a spus. A fost memorabil.

În 2018 și 2022 am descins la Praid urmând aproximativ același traseu, dinspre Sovata, pe ceea ce azi este Via Transilvanica. Prima dată eram alături de trei prieteni într-o călătorie de cercetare pentru stabilirea traseului, iar a doua oară o însoțeam pe Christine Thürmer, considerată azi drept cea mai titrată călătoare de lungă distanță din lume.

Ea a ținut neapărat să vizităm Salina Praid. I-a plăcut așa de mult locul, încât a mai rămas acolo o zi, înainte de a porni pe jos mai departe, spre Dunăre. A fost prima femeie care a parcurs integral cei 1.400 de kilometri ai acestei poteci de anduranță, înainte de lansarea oficială.

Primul lucru de remarcat când intri în Praid e atmosfera destinsă, așezată, de oameni care au lucrul lor și își văd conștiincioși de el. Așa sunt secuii. Iubitori de muncă, de cai, de pită coaptă în cuptor, de pălincă și de trai bun, organizat ca la carte.

Aici în Terra Siculorum, după cum găsim descris și în Ghidul Drumețului pe Via Transilvanica, poți avea surprize, dacă ești puțin atent. În păduri adânci de foioase ai șansa de a descoperi cărbunari tradiționali, dar și observatoare de păsări și urși. Prin diverse localități există așa-numitele „mângâietoare de animale”, un soi de grădini zoo în miniatură, unde copiii pot atinge animalele și le pot studia îndeaproape.

Ca să nu mai spun de diverse locuri ascunse unde se face brânză ca în Franța, există diverși producători de pălincă cu premii internaționale, hanuri cu mobilă pictată în stil secuiesc și meniuri tradiționale surprinzătoare, la fel ca multe alte minunății.

Dimineața în Praid lumea se adună încet la Casa de bilete din centru, de pe Strada Minei. E cald, senin. Nu departe pufăie un autobuz mare, pe motorină. Înainte de a ne ioniza cu aerosolii salini cu efecte terapeutice atât de benefice bolilor de plămâni, gustăm un pic de praf și fum de eșapament. Autobuzul ne duce printr-un tunel destul de lung până la destinație. Coborâm apoi niște scări din lemn și iată-ne teleportați într-o complet altă dimensiune, undeva la 120 de metri sub pământ, într-o temperatură constantă de 16 grade Celsius și aproximativ 50% umiditate.

Spațiul este imens, deschis, dar cu diverse ramificații labirintice. La început te deslușești greu. Tocmai ai aterizat într-o lume paralelă. Are ceva dintr-o atmosferă post-apocaliptică, un loc unde s-a recreat o lume în miniatură, la adăpost de lumea de afară. Există tot soiul de cotloane, galerii și spații de trecere iluminate ca într-un film SF cu buget redus.

Cu trei lucruri trebuie să se obișnuiască vizitatorul. În primul rând, cu lumina, care este mai degrabă un soi de penumbră în care se amestecă becuri calde cu neoane ce se reflectă în pereții cenușii din sare în care s-au săpat grote și gherete de unde se vinde te miri ce.

În al doilea rând, cu mirosul, care e ciudat. Vag înecăcios și cu o senzație de cameră neaerisită. De fapt, ai senzația că nu prea este aer. Sarea gemă are un miros specific, greu, încărcat de vapori, dar dacă aerul este atât de sănătos precum se spune, te resemnezi. E ca la pastilele amare. Le înghiți sperând să-ți treacă.

În al treilea rând, vine sunetul. Există un ecou permanent care te zăpăcește ușor. Parcă toate zgomotele ar fi captive într-o enormă cușcă etanșă și se bat unele de altele ajungând în urechile tale amestecate, suprapuse, gâfâind obosite de atâta drum. Dacă mai și vorbești ceva, devine de-a dreptul straniu. Cuvintele îți ies din gură, dar, înainte să le auzi, fac un ocol vast și se întorc la tine parcă rostite de un alt om. Ți se face puțin frică, așa că o vreme taci și studiezi ce se întâmplă în jur.

Iar în jur se întâmplă totul și nimic deopotrivă. Oferta acestei așa-numite „Baze de agrement” e vastă și stridentă, exact ca un talcioc de weekend unde găseşti de la cele mai ieftine şi mai diverse chinezării până la cele mai interesante vechituri, de la roşiile cele mai lucitoare şi ademenitoare până la legătura cea mai umilă de pătrunjel, de la cele mai delicioase kitschuri de statuete şi bijuterii până la cele mai surprinzătoare descoperiri ale unor ediţii de cărţi pe care le cauţi demult

Poți bea ceaiuri, cafele, poți degusta un total de vreo 50 de vinuri și ciuguli între ele bunătăți de pe platouașe. Sau poți face ca românii. Să mănânci frumos la o măsuță de pe ziar ce ți-ai adus de acasă, fiindcă știi că totul acolo e la suprapreț, inclusiv un amărât de ceai.

Inutil să spun că există nenumărate gherete cu suveniruri și figurine sculptate în sare, fotolii de masaj, balansoare unde oamenii se leagănă cu ochi lipsiți de expresie pe tavanul gri foarte îndepărtat sau poți juca un soi de ping-pong la nimereală, fiindcă lumina e slabă și nu se vede mai deloc. M-am uitat cu mirare cum unii chiar nimereau bila cu paleta.

Există și un parc de aventură unde poți încerca diverse elemente la altitudine. Plata cu ora. Mai sunt spații de joacă pentru copii, un mic muzeu cu cristale de sare și vechi obiecte folosite la minerit, dar și artă populară, să fie. Plus o expoziție de fotografie cu imagini de epocă, plus restaurant, bufet, plus mese de biliard și câte și mai câte. O lume, ce mai!

Cel mai interesant și coerent loc din Salina Praid, după părerea mea, rămâne Capela ecumenică, sfințită în 1993 de către preoți a trei culte: ortodox, romano-catolic și reformat. Este o catedrală în miniatură unică în Europa. Are hramul Sfântului Ioan de Nepomuk, un preot martir din Praga secolului al XIV-lea. Există acolo bănci, icoane, sculpturi ale Fecioarei și ale Sfântului Anton, precum și un altar triunghiular sculptat în sare simbolizând Sfânta Treime. De mare efect sunt cele șase vitralii luminate de-o parte și de alta.

Curios lucru, în fisurile pereților din sare am văzut bilețele, probabil cu rugăciuni, pe modelul celor de la Zidul Plângerii din Ierusalim. Acolo de două ori pe an la sărbători, rabinii iau toate aceste scrisori adresate lui Dumnezeu, le binecuvântează și le ard cu reverență într-un anume loc de pe Muntele Măslinilor. Aici mă tem că toate s-au dezintegrat odată cu inundarea Salinei sub presiunea milioanelor de metri cubi de apă.

Chiar la intrarea în capelă există un grup statuar din lemn cu scena Nașterii din Betleem. Într-o copaie stă cuminte Pruncul Iisus. Doar că o fetiță simpatică l-a luat în brațe, s-a retras într-un colț pe o bancă și o vreme l-a legănat, i-a cântat, apoi l-a pus frumos la loc. Părea atât de familiară cu spațiul respectiv, încât aveai impresia că locuiește acolo de când a venit pe lume.

După vreo trei ceasuri, Christine şi eu ne lămuriserăm cu toate și simțeam amândoi o nevoie irepresibilă de a ieși la aer și lumină, înapoi într-o lume de zgomote familiare, unde vocile nu ne mai sunau ca venind dintr-un batiscaf eșuat pe fundul mării.

Ieșitul a fost mult mai complicat decât intratul. A trebuit să așteptăm aproape un ceas după o ușă ferecată cu un hublou ca de avion să ne deschidă un paznic sobru la sosirea autobuzului pufăitor. Eram singuri în el. Nimeni în afară de noi nu-și dorea să iasă, atât de frumos și de sănătos era pe atunci în legendara Salină Praid.