Via Transilvanica: Terra Siculorum – patria urșilor, a pălincii și a iubitorilor de cai

Iată-ne preumblându-ne prin inima țării, mai precis în zona ei central-nordică. Ne aflăm în Carpații Orientali, zonă preponderent montană, situată între Munții Gurghiului, Hășmaș și Ciucului. Depresiunile intramontane cuprinse între Valea Mureșului și râul Târnave fac din această zonă un adevărat pol al frigului.

Pădurile răcoroase de foioase și de conifere, cele care au scăpat de cel supranumit Drujba lui Dumnezeu, tot Dumnezeu să îl ierte, alternează cu podișurile subcarpatice, care oferă perspective superbe asupra localităților din văi, cum ar fi spre Corund, Atia sau Lupeni.

Senzația pe care o ai aici este că ai aterizat pe o planetă puțin diferită. Secuimea este un tărâm fascinant și surprinzător, o adevărată perlă ascunsă pe traseul nostru. Nu e doar terenul de joacă favorit al urșilor sau mistreților, ci este și tărâmul ultimilor cărbunari tradiționali ascunși prin păduri, al munților de sare sau al unor mâncăruri tradiționale de marcă.

Contrar prejudecăților răutăcioase, dacă ceri o pâine în altă limbă decât maghiara, chiar o primești. Ba chiar ai putea fi surprins ce pâine fantastică cu cartofi se coace în cuptoarele secuiești. Odată, la prietenul meu Ufo din Târnovița, țin minte că m-am îngrășat un kil în trei zile de la feliile lui groase de pită cu unt și sare sau cu untură și ceapă sau, cum se spune la ei, zsíros kenyér.

Nu știu prea clar cum și de ce, dar s-a întâmplat ca pe aici să mă învârt cel mai mult din toate peregrinările pe Via. Port, de exemplu, în minte o imagine întreită cu mine pornind exact din același punct, în momente diferite, mai precis de lângă biserica din Săcalu de Pădure. Sunt însoțit de fiecare dată de alți oameni, inclusiv soția cu tot cu cățel. Alături de prieteni diverși am explorat aceleași spații ale Ținutului Secuiesc, fără să mă fi plictisit vreodată. Practic, de fiecare dată am descoperit altceva.

Ca un făcut, după coborârea brutală prin pădure dinspre celebra stână cu wi-fi, păstrăvul cu mujdei de la Hanul pescăresc din Câmpu Cetății avea un gust puțin diferit, dar la fel de savuros. La fel irezistibilul desert vargabéles, pe care o chelneriță simpatică m-a învățat să-l pronunț corect, cu primul „e” mai cântat și al doilea mai închis. Maghiara, la fel ca româna, așa cum o pronunță secuii este în sine o experiență auditivă delicioasă.

Terra Siculorum este practic denumirea latină a Ținutului Secuiesc, în maghiară Székelyföld. E un tărâm plin de subiecte suculente și probabil acestea au fost cele care m-au tot chemat să le aprofundez. Am urmărit aici oameni îndrăgostiți nebunește de livezi și pomi fructiferi, de săbii și cuțite bătute manual în fierării, de cai, dar și de urși, de mâncare bună, dar și de pălincă în toate formele și varietățile posibile.

Dincolo de peisaj, atmosferă, decorațiuni sau gastronomie, ce-mi place în Secuime este că oamenii pun inimă, fac lucrurile cu pasiune. În plus, poți da peste lucruri de negăsit în orice altă parte a țării ai merge.

De exemplu, poți face tururi ghidate călare sau cu trăsura, vara sau iarna. Există locuri special amenajate unde copiii pot interacţiona cu diverse animale și chiar să le mângâie. Mai există observatoare de urși sau de păsări. Sau mici amenajări locale prin sate unde s-a captat un izvor termal și acestea au devenit nu doar un spa rustic, ci și un loc ideal pentru socializare în comunitate.

Secuii sunt mândri, independenți și de nesupus, așa e natura lor. Oamenii de aici au, în general, o obsesie pentru a sfinți locul. Țin enorm la tradiții, la pământurile lor și, bineînțeles, la identitate și steag. Descoperi un soi de viață autarhică, bazată pe gospodăria țărănească de sub munte, dar sofisticată, cu decorațiuni florale specifice și porți unice, sculptate, care au neapărat o casă pentru păsări deasupra intrării.

În general, secuii sunt oameni îndrăgostiți de viață, pasionali, simpatici foc, deși nu vorbesc mult. Sunt mari amatori de bancuri seci, în care actorul principal e de obicei bunul Ianoș bácsi. Se spune că cineva l-ar fi întrebat odată pe unchieșul nostru dacă a băut vreodată pălincă rea. „Da, sigur că am băut”, a răspuns prompt Ianoș bácsi. „Păi, și cum a fost?” „Bună!”

Multe lucruri legate de originea sau scrierea lor runică rămân captive istoriei. Originea etnică a secuilor este și astăzi disputată de istorici și antropologi. În decursul timpului, diverși cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciți, huni, gepizi, avari, bulgari de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino-balkarii din Caucaz.

O figură remarcabilă a culturii secuieşti este Sándor Kőrösi Csoma, născut în 1784 în satul Chiuruș, Covasna. A fost un cărturar orientalist, care a călătorit până în Tibet și este astăzi considerat fondatorul tibetologiei. Unul dintre scopurile călătoriei sale a fost și căutarea originilor secuilor. Se pare că nici el nu a dezlegat misterul.

Cronica maghiară din secolul al XI-lea cunoscută drept Anonymus, precum și cronicarii ulteriori care s-au bazat pe această sursă au susținut că, atunci când maghiarii au ajuns în Bazinul Carpatic, i-au găsit aici pe secui, descendenți din hunii lui Attila. Până în Evul Mediu au fost mereu identificați drept un grup etnic distinct, dar legat de maghiari.

Există dovezi care susțin afirmația că secuii care s-au alăturat maghiarilor erau un trib turcic nomad de călăreți, cu propria clasă conducătoare, structura lor militară și socială fiind similară cu cea a turcilor oguzi. Chiar dacă secuii au vorbit la începuturi o limbă turcică, este posibil să fi renunțat timpuriu la ea în favoarea limbii maghiare. Toate acestea sunt în continuare subiect de controversă.

Interesant e, totuși, de amintit faptul că în bătălia de la Șelimbăr împotriva oastei transilvane conduse de Cardinalul Andrei Báthory, Mihai Viteazul avea o armată în mare parte formată din secui, valahi și diverși haiduci mercenari de prin Balcani. După pierderea bătăliei, cardinalul fuge spre Moldova, dar este prins de secui și decapitat. Om de onoare, Mihai Viteazul îl va înmormânta cu toată cinstea în catedrala catolică din Alba Iulia.

Dacă vii dinspre nord, poarta de intrare în Terra Siculorum este pe la Câmpu Cetății. Dacă însă pornești invers, primul loc de interes este Biserica Unitariană fortificată de la Dârjiu, un ansamblu tipic saxon ridicat în 1419 pe locul unei capele romanice de la care provine o cărămidă cu inscripţie runică indicând anul 1274. Azi face parte din patrimoniul UNESCO.

Biserica gotică este de tip sală, are o navă și un cor închis într-o absidă poligonală. Este minunat renovată. Preotul e tânăr și foarte amabil, mereu gata să o deschidă vizitatorilor și să ofere detalii. În acest ținut, bisericile ortodoxe sunt mai rare, secuii fiind ori reformați, ori unitarieni, ori, predominant, romano-catolici.

Trebuie să amintim neapărat de marele pelerinaj catolic de Rusalii de la Șumuleu-Ciuc, unde există o celebră statuie a Fecioarei Maria, pelerinaj care adună an de an zeci de mii de credincioși. În această zonă, Via noastră se suprapune o vreme cu drumul lor de pelerinaj spiritual, numit Via Mariae, care pornește din Austria.

Cultul unitarian e unul curios, puțin altfel decât cel reformat sau romano-catolic. Pentru unitarieni, Isus a fost un simplu om, drept urmare ei nu cred în Sfânta Treime sau cruce. Este un cult lipsit de dogme și liberal, așezând în centru relația Dumnezeu-Om, credința fiind văzută ca un dar ceresc.

Fondatorul și primul episcop al Bisericii  Unitariene a fost Dávid Ferenc, de al cărui nume se leagă redactarea renumitei hotărâri a Dietei de la Turda, care a legiferat dreptul la libertate religioasă. Totodată, mulțumită acestei legi, Ardealul a devenit glia libertății religioase și a toleranței confesionale a epocii, oferindu-le refugiu celor alungați pe motiv de erezie din țările mai intolerante.

Cum teologia e treabă grea, mai bine să vorbim un pic despre mâncare. Gastronomia este, şi ea, de calibru greu în această zonă. Bucătăria secuiască se bazează pe patru alimente principale: cartoful, varza, carnea de porc și smântâna. Acestea reflectă condițiile climaterice, respectiv iernile geroase din zonă. Există un adevărat cult pentru absolut toate derivatele din sfântul porc. Iar chimionul apare peste tot, până și în rachiu.

Ce nu aș rata ar fi o ciorbă de varză acră cu afumătură, care poate trimite la plimbare și cel mai crunt ger. Musai ar mai trebui încercate un papricaș cu găluște și neapărat un gulaș secuiesc cu varză. Grijă mare, nu vă aruncați în luptă fără o pălincă în deschidere și, ca acompaniament, un Furmint sec sau o Cadarcă de Miniș neapărat marca Dr. Balla Géza, oenolog de categorie grea.

Să nu sărim cumva peste colacul specific secuiesc extins azi, datorită zelului misionar al brutarilor secui, la nivelul întregului Ardeal. Se cheamă kürtőskalács și este un aluat întins pe un sul de lemn și copt deasupra cărbunilor. Mătușile de la Căpușu Mic îl coceau în curte, direct deasupra unei vetre de foc. Dar, vă rog eu mult, uitați de scorțișoară, cocos sau alte bombonele roz și alegeți-l pe cel clasic, cu nucă.

Sunt multe locuri care mi-s dragi pe aici sau cărora le-am pus un asterisc cu promisiunea revenirii. Printre ele, Atia și Mărtiniș. Fiindcă am prins un viscol crunt, regret că nu am urcat în statuia Inima lui Isus. Aș mai trăi o dată experiența distopică din Salina de la Praid. M-aș mai lăfăi vreo două zile la Sovata. Sau aș mai mânca o cină de maxim angajament alături de secui, gătită de familia lui Ernő din Lupeni la pensiunea lor pe nume Barangoló. Dincolo de toate, păstrez memoria unor oameni vrednici.

Am dat, într-un sat ascuns pe nume Chinușu, peste familia Mózes. Enikő și Levente, alături de fiul lor Tamás, sunt niște producători locali, care îşi iau treaba foarte în serios. Fac brânză după rețete franțuzești, dar și zacuști, gemuri sau sucuri naturale presate la rece.

Cu ajutorul prietenului meu Tamás, care odată m-a dus în cimitir să-mi arate cavoul familiei cu numele lui inscripționat în marmură, am descoperit în Odorhei un bulgar pasionat de răsaduri și legume.

M-am împrietenit, așadar, cu Péter bácsi, pe numele său întreg Ciuskov Petru, cunoscut în Odorheiu Secuiesc drept Bulgarul sau Grădinarul chel. Ba chiar am fost împreună la băi la Homorod. Povestea s-a terminat frumos, fiindcă prietenii mei de la Sere Transilvania Cluj l-au sponsorizat cu un solar, un vis mai vechi de-al lui Péter bácsi, care se plângea mereu de răcirea globală din Odorhei și voia să producă legume și iarna.

Demény Elemér (cunoscut de toată lumea drept Öcsi) este un om îndrăgostit de cai. Ca orice om cu adevărat îndrăgostit, are darul de a-i contamina și pe alții sau măcar de a-i îndemna să devină mai atenți la obiectul iubirii sale. Alături de el și de simpaticul Lucică Muntean am înghețat bocnă pe niște dealuri sterpe, într-o iarnă, filmând cai și călăreți la galop.

Babos Zsolt este și el un om aparte, un personaj cu totul deosebit. Dacă te uiți un pic atent în ograda lui, începi să-l înțelegi. Curtea îi e plină de vietăți interesante, iar pereții casei îi sunt tapetați cu fotografii doar cu animale, în speță urși. Aceste animale mitice au devenit pasiunea vieții lui. Datorită lui am văzut de aproape urși și ursuleți adevărați, în libertate. O să-i fiu mereu recunoscător.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.