Trei metode aplicau sistematic boierii pe spinarea bieților iobagi:
le puneau botnițe când îi trimiteau la cules de struguri,
îi fixau cu nasul în fum de ardei
sau le băgau picioarele în butuci.
Trei metode aplicau sistematic boierii pe spinarea bieților iobagi:
le puneau botnițe când îi trimiteau la cules de struguri,
îi fixau cu nasul în fum de ardei
sau le băgau picioarele în butuci.
Via Transilvanica. Slalom printre sate părăsite și Cristoși sculptați până în ținutul mândrilor secui
Viața
20/05/2021
În fiecare dimineață, când se apropie clipa încălțării ne simțim toți patru ca niște iobagi împilați, de parcă am fi în pragul Răscoalei de la 1907. Coșmarul de-a-ți băga picioarele în bocanci.
Să târșâi timp de 8-10 ore niște încălțări grele, pe căldură, cu labele strânse-n chingi ca la chinezoaicele alea obsedate de ideea că frumusețea vine la pachet cu picioare mici, constituie în sine o probă de anduranță.
Și să stai e greu, darmite să umbli. Alin are un app pe aifon care ne zice în fiecare seară câte etaje am urcat. Cartiere întregi de blocuri, de-alea cu 10 etaje.
Vremea e schimbătoare, iar terenul alternează drumuri de țară, poteci și asfalt. Pe Via Transilvanica, din ce-am experimentat până acum, nu prea merge fără bocanci, din păcate.
Fără o încălțăminte cu talpă tare și tureac înalt, să țină glezna, riști să pleci acasă. Or, din tabăra asta de pionieri, nimeni nu vrea să plece înainte de vreme. Așa că mergem înainte, strângând din dinți.
Înaintăm în ritm de legiuni romane, noroc că nu avem table zdrăngănitoare pe noi: facem zilnic între 20 și 25 de kilometri, cu rucsacii în spinări. Eu, de exemplu, car de trei zile un borcan de muștar în buzunarul lateral, că nu se știe când îți pot sări niște mici-n cale.
Cu astfel de gânduri amestecate, ieșim încet din Reghin. Mă trezesc oprindu-mă prostit în fața unui semn de „cedează trecerea”, o adevărată operă de artă plasată în mijlocul drumului.
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Crezi că e nevoie de presă independentă? Dacă da, cu doar 5 euro pe lună poți face diferența chiar acum!
Ciudat mai e orașul după ce ai umblat doar prin lăturiș.
Te uiți în jur și vezi atâția oameni care forfotesc luni, de dimineață. O fată umblă pe stradă în ceva șlapi de mirare, împodobiți cu pompoane mari, din blană artificială, cu care mătură asfaltul.
Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”
La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie.
Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne
Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?
Un tip tatuat cu tribale smulge iarba de pe trotuar, probabil în folosul comunității. Iar o femeie venind de la piață se oprește și se înclină din talie punând în pământ ba sacoșa din stânga, ba pe aia din dreapta.
Deja suntem într-o lume amestecată, româno-maghiară. O brutărie are afișat mare, la intrare, pe dreapta Pâine, pe stânga Kenyér. Democratic.
Cerul e apăsător, negru și amenințător. Întrebăm care e drumul spre Iernuțeni și, din cinci oameni, trei decid că n-ar fi bine să intre-n vorbă cu ciudați. Așa că tac.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Ne scoate la liman fratele Google, pe un drum la capătul căruia se află o casă de vârstnici, lângă o cale ferată, dincolo de care străjuiește un cimitir, la marginea pădurii.
Ca să nu te dilești, se cuvine să compensezi starea de depresie iminentă cu chestii vesele, cam greu de găsit în zona industrială Reghin. De pildă: dintr-o fermă de porci răsună tare muzică clasică.
Băieții se înfruptă dintr-un vișin lângă drum. Mircea se amuză alungând câini cu petarde rămase de la Revelion. Iar de pe un panou de reclamă ne bucurăm să aflăm că firma Rapsodia salvează planeta producând hârtie igienică.
Urmează o bucată dificilă, până dăm peste un drum județean. Mers mecanic, cu capul în pământ, înfruntând un trafic obositor.
De plictiseală, încerc să fac o evaluare a chestiilor din șanț, aruncate pe geam din mașini: jucării, ambalaje, CD-uri cu muzică și, ici-colo, câte un pampers făcut ghemotoc.
Dintr-o baltă rânjește un dinozaur galben, de plastic, scăpat de o mână de copil. Se desprind în câștigătoare energizantele, la mare căutare între șoferi.
Capac ne pun două chestii:
1. o cruce sculptată, din lemn, cu următorul text răvășitor, înșirat pe verticală:
„Eu zac de tânăr în mormânt. Ioan Grama care mi-am dat viața în acest loc în anul 1966 născut în anul 1934. Veniți cu flori soție și copii. Să nu uitați că v-am iubit. Dar Dumnezeu așa o voit”.
2. o fostă benzinărie-han semi-abandonată, în albastru-scorojit cu accente de Voroneț, la care doi tipi zeloși lucrează cu picamăre ca să-i dărâme gardurile din piatră, altfel părând mai veșnice decât piramidele egiptene.
Un drum străjuit de nuci ne poartă prin sate ciudate, parcă uitate de Dumnezeu și de oameni. Beica de Jos, de Sus, Căcuciu, Șerbeni și Chiheru de Jos și Sus.
Văzute de departe, par cumva frumoase, cu turlele albe înțepând cerul, dar de aproape se dovedesc mai moarte decât vulpea găsită-n drum, înghețată într-un fel de alergare.
Toate aceste sate par mai imobile și mai naive ca răstignirile din lemn din Beica de Sus. Parcă au pierdut meciul cu progresul, cu viitorul. Așteaptă resemnate ori extincția, ori ceva neașteptată renaștere. Timpul va decide.
Medităm la astea și la globalizare stând de ploaie și mâncând conserve de stavrid în ulei produse în Thailanda, importate în Dolj și ajunse misterios la Căcuciu.
Mircea brevetează pufuleții cu muștar ca acompaniament la bere.
Singurul sat în care viața mai vibrează cât de cât e Beica de Jos. În rest, sunt depopulate și tăcute la fel ca terenul de fotbal unde mărăcinii ating un metru înălțime.
Tot felul de Iisuși din lemn, de o stranietate totală, te privesc de pe cruci sculptate, cu mesaje de genul:
„Trecători opreșteți calea cugetând îngândul tău și fă o închinare către Sfântul Dumnezeu. Aciasta s-au făcut în anul 1995″.
Tot felul de Iisuși din lemn, de o stranietate totală, te privesc de pe cruci sculptate, cu mesaje de genul:
„Trecători opreșteți calea cugetând îngândul tău și fă o închinare către Sfântul Dumnezeu. Aciasta s-au făcut în anul 1995″.
Un copil în vacanță, plictisit de moarte, se dă pe trotinetă în paralel cu noi și rezumă rapid situația:
„Frații mei sunt duși în Germania. Unul lucrează la condimente, altul la salam. Eu am pe uliță doar trei copii, dar nu mă prea înțeleg cu ei. Satul e pe jumătate părăsit.
Cred că o să plec și eu la Reghin, la școală. Poate mă fac electrician. Sau plec la frații mei. Să aveți grijă la Podul dracului, că acolo a picat un prieten în șanț cu bicicleta, și era ziuă”.
În fața unui magazin mixt, care e închis, găsim un telefon public, preistoric, cu cartelă. Tomasso își face un selfie old school.
Alin și Mircea stau tolăniți sub streașina unei case, așteptând să treacă o ploaie frumoasă și caldă, de vară.
Cum se termină, Mircea își ia povara în spinare și pleacă întins, fără o vorbă. Ne uităm după el până trece dealul, apoi ne urnim și noi, ca bătuți. Lumina e superbă.
Oricât întrebăm de cazare în aceste locuri, nimic. În schimb, oamenii emit păreri simpatice, de crâșmă veche, cu miros de igrasie și bere trezită:
„Are popa la vale ceva mănăstire, poate are ceva căși goale p-acolo”.
Sau:
„Mai sus, așa, pe mâna dreaptă, e o casă cu gard frumos și multe flori. Acolo stă Lucreția. Poate vă ajută ea, că mai caza belgienii care veneau pe aici. Într-o zi ne-am prins că săracii belgieni erau mai amărâți ca noi, hehe…”
Lucreția nici n-a catadicsit să vină la poartă, să o putem aburi. De spaimă, ne-a zis din verandă că nu se poate, că ea nu cazează − cine ne-a spus…?
Parcă văd cum se va activa satul Chiheru de Jos după plecarea noastră. E genul ăla de sat tăcut în care te simți privit de după perdele.
În fața cârciumii atârnă un drapel cu blazonul satului. Unul dintre elemente e o oaie cu față tâmpă.
Dintr-un geam termopan, o doamnă în roz bombon de pe un afiș electoral promite: continuăm împreună.
Cum toate speranțele ni s-au înecat, am sfârșit în cele din urmă la o pensiune din Câmpul Cetății, dincolo de un sat cu nume frumos: Eremitu.
Tocmai am intrat pe Terra Siculorum, ținutul mândrilor secui. Suntem la Hanul Vandor și e aproape întuneric. Nu ne dumirim prea bine unde ne aflăm de fapt, dar nimerim instant două lucruri neprețuite: dușul și restaurantul.
Pe undeva, pe afară, trece un râu umflat și gălăgios, dar nimic nu mai contează. Acum poa’ să plouă ca-n Bacovia.
Uneori, fericirea e un lucru foarte la îndemână. Să umbli desculț, să ai burtica plină și un acoperiș deasupra capului. Sancta simplicitas.
Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.
Celelalte părţi ale seriei:
Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this