Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România. Donează

Via Transilvanica. Căderea din paradis într-un han depresiv din Lupeni

Mergi, mergi, dar e cazul să mai și reflectezi. Călătoria pe jos e un paradox. Pe măsură ce aduni kilometri în picioare, totul se sedimentează și se simplifică.

În toată această vreme, realitatea se augmentează, devine mai semnificativă, mai intensă. Umbli mecanic, cu ochii în pământ, dar ești atent să nu calci gâze, melci sau pui de șerpi. Parcă ai vedea totul cu încetinitorul, în culori mai saturate.

Îți reglezi pasul după cel din față, ca în marșurile din armată, când lopățica Linemann ți se lovea de picior și patul pistolului-mitralieră ți se freca de coaste la fiecare metru. Și te întrebai cum supărare' ai putut nimeri, tocmai tu, într-un film așa de prost. De prost, că n-ai vrut să te faci inginer, cum te-au îndemnat părinții...

Din mers, culegi o corcodușă coaptă sau o vișină acră. Gusturile îți explodează pe limbă. Descoperi senzații noi, mirosuri și sunete ca învelite-n țiplă, parcă netrăite până atunci. În cap ți se deschide o ferestruică spre tărâmul meditației.

Ba chiar începi să vezi detalii acolo unde, altfel, n-ar fi nimic interesant. Cazi într-o mirare edenică, de început al tuturor lucrurilor.

Smulgi din mers o frunză de nuc și, cale de vreo 200 de metri, te uiți la nervurile ei ca la o minune. Apoi o frămânți în palmă și palma ți-o lipești de față.

Inspiri adânc, iar mirosul acela dulce-amar, de toamnă și de verde, te trimite mai departe la iarnă și începi să visezi cozonaci cu nucă și coajă arămie, lucind a albuș de ou.

Mergi înainte, de parcă lumea ar fi un drum fără capăt. Trupește, pari prezent, dar nu ești, fiindcă mintea ți-a luat-o razna, de mână cu sufletul, iar clipele se înșiră egale, ca scândurile gardurilor pe lângă care treci privind felii de găini din vreo curte.

Începi să-ți pui acele întrebări pe care, de obicei, le îngropăm toți în rutina zilei: Cine sunt? Încotro merg? Ce sens are?

Semeni cu tipul ăla dintr-o parabolă budistă care e urmărit de un tigru până pe buza unui munte. Ca să scape, se prinde de o tufă și se lasă să atârne deasupra unei prăpăstii. Tigrul rânjește, în timp ce rădăcina tufei începe să cedeze, centimetru cu centimetru.

Sus e moartea. Jos e hăul. În acea clipă, omul vede sub nasul lui o frăguță mare, roșie, coaptă. O rupe, o bagă în gură și închide ochii, savurând cu toată ființa acel gust sublim.

În pădure, o cărbunărie. Niște oameni tăcuți aranjează lemnele într-un soi de piramidă imensă, pe care o acoperă cu rumeguș, o udă și o lasă să ardă mocnit, zile în șir. Cu acești cărbuni cumpărați din benzinării, românii fac grătare.

Parcă am sărit în alt timp, din vechime. Scena are un parfum medieval, de road movie rusesc, ruptă din romanul Laur al lui Vodolazkin.

Pădurile, șesurile și urmele de urs încep să semene între ele. Asta de pe cărarea ce duce la Inlăceni e chiar foarte proaspătă, un mulaj perfect în lut, cu toate cele 5 gheare la purtător.

"După dimensiuni, e un urs mai amărât, fiindcă cei mari sunt vânați de trofeu. Și, uite-așa, fondul genetic se tot degradează", zice Mircea.

Aceeași oboseală umedă a amiezii. Aceleași dureri: glezna dreaptă, contractura din pulpa stângă, o șurubelniță care scobește în meniscul lui Alin. Aceeași emoție la intrarea în sate: că magazinul e ferecat și toți sunt la muncă, pe câmp sau în livezi.

Secuii au aproape un cult pentru livezi de meri și peri, la fel cum au pentru animale: vite, bivoli, cai. Satul e frumos, imobil, cu mușcate roșii în ferestre. Are și casă de oaspeți renovată de Primărie, pentru pelerini.

O căruță trasă de doi cai oprește în fața magazinului închis. Așteaptă. Așteptăm împreună tăcuți. În căruță, o familie cu doi copilași. Pe capetele bălaie, au pălării roșii.

Când îndrept aparatul spre ei, fug ca sălbaticii într-o curte. La poartă, decolorat, atârnă un steag secuiesc.

Ca din pământ, apare o doamnă cu cheia, iar ușa magazinului Dancs se deschide ca un miracol al bunăstării. Doamna nu vorbește română prea bine − noroc că avem o jumătate de ungur cu noi.

Stăm la umbră, în coasta drumului care duce la biserica unitariană. Tomasso povestește o amintire, la fel cum facem, periodic, fiecare:

Veverița a putrezit de mâncare» − cu propoziția asta și-a făcut vărul meu din secuime tema la limba română, o limbă tare abstractă pentru elevii din zonă.

Cerința era să facă o propoziție în care să apară verbul «a putrezi» și substantivele «mâncare» și «veveriță». Văru' s-a executat rapid. Că afirmația n-are nici o noimă? Asta s-o descurce profa' de română, că doar ea a dat tema".

Casele din Firtușu par un muzeu în conservare. Deasupra porților sculptate cu viță de vie sunt construite, în forme rectangulare, cu acoperiș de șindrilă, mici case pentru păsări.

Secuii sunt mari meșteri în lemn. M-am tot uitat la zeci de căsuțe, dar n-am văzut nici măcar o pasăre intrând sau ieșind. Păsările stau unde vor ele, nu unde le fac oamenii case.

La marginea satului e o veselă țigănie. Oameni zâmbitori te întreabă, privindu-te direct în ochi, lucruri esențiale: cine ești, de unde vii și încotro mergi?

E incredibil câtă viață emană, câtă intensitate conține această vecinătate colorată și energică, fără de care Transilvania ar fi mult mai searbădă.

Câțiva copii dezbrăcați mână cu un băț o roată, cum am văzut în India, la Digha. Femei în fuste plisate alăptează semeț, în pragul casei, bărbați cocoțați pe acoperiș îl cârpesc cu tablă să nu intre ploaia, animale la grămadă în ogrăzi deschise, comunicând unele cu altele, o cacofonie de lătrături, guițături și vorbe înalte.

Și peste toți și toate, același soare suspect de fierbinte, care a pus parcă lupa pe noi. În față, nori negri întunecă drumul.

În dreapta, pe un deal, e o iurtă exact ca acelea în care am dormit multe nopți în Kârgâzstan, cu ochii pe cer, numărând stele prin gaura tavanului, căreia i se spune shan'araq.

Înainte de Păuleni, treaba se îngroașă. Fulgeră și tună. Trași în pelerine de ploaie ca stafii umblătoare, ne adăpostim sub streașina unui gater. Deodată, cineva deschide o bucată de perete, ca o gaură rectangulară, și ne invită să ne strecurăm înăuntru.

E ca și cum s-ar face, vorba poetului Ion Mureșan, o gaură în peretele raiului. Miroase a lemn proaspăt și a rășină de brad. Afară curge cu găleata.

Tăcem toți. Cei trei muncitori pleacă la masă. E frig și e ud. Bem câte-o gură de pălincă, ce să facem? Așteptăm să treacă.

Nu trece, doar se mai subțiază. Cumva, cu chiu cu vai, ar trebui să ajungem în Lupeni, să găsim ceva cazare. Nu e loc de improvizații, așa că o apucăm direct pe asfalt.

Nu e distractiv defel să faci duș cu vaporii camioanelor care trec pe lângă tine în viteză, îngrijorător de aproape.

Alin zice: "Via Transilvanica noastră va duce cât mai puțin pe asfalt, o să vedeți. Ne va trebui un excavator mic, pentru săpat".

Își imaginează din mers cum va organiza în campus o tabără de sculptură, ca să personalizeze bornele de andezit de peste 300 de kile fiecare, cele care vor marca drumul din kilometru în kilometru.

Acum toarnă de-a binelea. Ne adăpostim într-un fel de pavilion în ruină, pe o pășune. Acolo dăm peste o masă putredă la care cineva, cândva, s-a veselit cu prietenii. Iarba e de un metru și e udă, la fel ca noi.

În bocanci, un amestec de mocirlă cu paie și semințe de flori.

Ajungem la un han de la șosea, la marginea Lupeniului. Lângă noi, doi băieți fumând stângaci încearcă din răsputeri să vrăjească, la un suc energizant, două liceence cu ochii pironiți în ecrane − mult mai fascinante decât toate efluviile lor de testosteron plutind prin aer.

Mâncăm mici cu muștar în aceeași tăcere de la gater. Oare om fi epuizat chiar toate subiectele? Chiar nu mai avem ce să ne spunem?

Sau poate a venit timpul să ne oprim, să plece fiecare la casa lui, să mai vedem și alți oameni, ba chiar să umblăm desculți vreo săptămână, cine știe? Sunt doar gânduri care nu merită rostite cu voce tare.

Don Tomasso, suflet sensibil, simte momentul de cumpănă, așa că întărește moralul fraților cu un rând din pălinca lui de prune, făcută cu simț de răspundere, așa cum ziceau cu mândrie cubanezii din Vinales despre țigările lor de foi, meșterite to-tal-mente a ma-no.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează