Deschide
Închide

Via Transilvanica. Din Şieu pân' la Monor, drumul e un basm de flori

Greu începe ziua a treia, greu. Cu patru oftaturi urmate de scurgerea lentă a patru oameni afară, în patru labe, pe ușa cortului. Drept pe iarba mustind de apă. Desculți, ca în romanul lui Zaharia Stancu.

Și mai începe cu spargerea a patru bășici din tălpile lui Alin cu un ac de siguranță sterilizat de ploaie. Totul, dis-de-dimineață, pe nemâncate. Pe ceață, umiditate 94% și păsări care acum cârâie a jale, într-o pădure de stejar, altminteri falnică foc.

E o pădure cu amintiri în care, cândva, într-o toamnă de aur, Alexandru Tomescu a cântat la un Stradivarius. N-o să uit niciodată tandrețea cu care încălzea lemnul viorii cu palma înainte de concert.

Împachetatul tuturor obiectelor ude ne ia vreo oră tragică. Plecăm hotărâți către un deal domol din depărtare, pe un plai care a fost aeroport militar german în al Doilea Război Mondial.

Un avion mic, privat, ne dă târcoale, mai întâi pe sus, ba chiar se apucă să zboare în picaj spre noi de parcă ar vrea să ne aranjeze frezele cu aripa.

Din carlingă, un tip ne face semne entuziaste cu mâna. Cică e Paul, zice Alin, pilot de încercare și voluntar Tășuleasa, care mai apoi se jură la telefon că data viitoare o să ne arunce în cap niscaiva sendviciuri cu salam.

Ca grunji de sare presăraţi pe o față de masă verde, așa se văd turmele de oi răzlețe, mânate de ciobani tăcuți, care par să știe totul despre lume și viață.

Câini ne împresoară lătrând, dar nu ne impresionează decât unul, sărmanul, care are ambele urechi tăiate. Cândva, în Godeanu, erau să ne halească 14 câini. No, ăia ne-au impresionat!

Mergem înainte tăcuți şi cocârjați de corturile ude din rucsaci, visând la vremuri mai bune. Pe stâlpul unui fost CAP stă o păpușă arsă, cu o sârmă agățată de gât, ca un ștreang. Niște voodoo transilvan de dimineață ne mai lipsea.

Dealul Măgura pare aproape, dar drumul până la el numa' nu se mai gată. Un tractoraș pufăitor, ca de jucărie, ne ajunge din urmă și omul se oprește doar așa, să se uite la noi.

Cred că arătăm ca niște soldați în retragere, venind din ceva bătălie pierdută, dintr-un război absurd, ca toate războaiele lumii.

Pe Măgura dăm de un monument, lângă o cruce pe care sunt înscrise nume de eroi ai Primului Război Mondial. De acolo se deschide o perspectivă de 360 de grade în jur − spațiul mioritic, în toată splendoarea lui.

Un soare timid începe să ne zvânte din mers rufele agățate de rucsaci și nădragii la purtător.

Departe, se vede comuna Șieu. Acolo mergem. O bucată pe șes, alta pe asfalt. Visăm o bere, fie ea cât de caldă, dar cârciuma e ferecată cu o lăcată grea.

Batem timid la ușă, degeaba. Pe masă, o lădiță cu vișine, la liber.

O mâță cu tupeu mi se încurcă printre picioare, ignorându-mi prietenii, fiindcă pisicile sunt intuitive în parșivenia lor. Asta mică pare să știe că am fost cândva fericitul proprietar a șapte exemplare din specia ei.

Satul e frumos și gol, ca mortul acela din poemul sinistru al lui Arghezi − Ion Ion. Doar râul umflat, plin de cârpe și pungi, mărturisește ceva despre oamenii care încă mai cred că "apa duce totul" și se autocurăță dacă trece peste şapte pietre.

Urmează o nouă bucată de asfalt și încă o pădure, până dăm de livada de meri aflată deasupra fostului conac de vânătoare, demult părăsit, al grofului Teleki.

De departe, arată glorios. Pentru mine și Alin, e alt loc cu amintiri frumoase, doar că, văzut de aproape, ne apucă depresia.

Conacul a fost construit în stil baroc în satul colonizat cândva de germani, undeva la mijlocul secolului al XVIII-lea. Bastionul de la intrare avea o capelă și mai avea rol de casă de oaspeți.

Cum pătrunzi în curtea frumoasă, cu o grădină cu bănci în mijloc, îți poți imagina trăsurile intrând și trăgând în fața castelului de formă dreptunghiulară, împrejmuit cu grajduri, magazii, plus o mică închisoare.

Comuniștii l-au naționalizat în '45 și l-au preschimbat în IAS. Au tăiat pădurea din jur, și-au făcut loc de chiolhanuri lângă lac și, ca să-și mai spele din păcate, în vecinătate au plantat o livadă de meri.

Acum totul e devalizat, spart și răvășit. După ambalajele de cipsuri, cola și energizante, îți poți da seama că bietul conac a devenit loc de joacă pentru tineretul romantic din zonă, cel care încă n-a plecat "pă Jermania", la sparanghel.

Blazonul de metal a fost smuls și cărat cu tractorul cândva, poate dus la fier vechi sau poate folosit să astupe vreo gaură din ceva grajd.

Alin îmi spune că, la un alt castel transilvan, cineva a demontat patul de abanos al vechilor boieri ca să-și facă un gard în ogradă. Cum lemnul era atât de tare că nu se puteau bate cuie în el, omul a legat leațurile cu sârmă.

Sunt zvonuri că, într-o zi, castelul se va restaura pe fonduri europene. Probabil în același ritm cu care se construiesc spitale și autostrăzi.

Doar stejarul acela legendar, prezent acolo din 1406, e la locul lui, ca să dea oamenilor o lecție tăcută despre efemer și derizoriu, înălțare și decădere. Dacă mergi la Posmuș, sub el trebuie să stai. Eventual să recitești Eclesiastul.

Un mic telefon preschimbă starea întunecată a lucrurilor. Cică peste deal, la Șieuț, domnul Marian ne așteaptă cu masă întinsă la pensiunea lui, care se cheamă Maria, după numele soției.

Binecuvântările astea sunt mană cerească peste capul drumețului.

Și, deodată, raiul se deschide și ne cade la picioare ca un tricou ud scăpat din mână: ciorbă acră, friptură de berbecuț, vin alb de la Posmuș, plus povestea incredibilă a lui Marian despre lupta lui cu un urs, la o vânătoare:

"S-o țâpat așa să mă apuce de față, da' io mi-am lăsat capul în jos și am băgat mâna. Mi-o rupt-o ca pe-un chibrit.

I-am pus pușca sub maxilar, așa, și am tras. El o răcnit. S-o pus pe mine și m-o țânut cu ghearele și m-o mâncat aici, de cap, cu caninul, până am intrat în inconștiență.

Și-atunci am văzut în vis, lângă mine, pe copiii mei de 3 și 4 ani, ca într-un rai de flori, și m-am ridicat în picioare, ca să-i apăr.

Așa am scăpat. Mi-am luat pușca, ranița, și am plecat. Ursul rănit se lupta pe mai departe cu câinii. L-or găsit mort, după două zile, lângă un lac".

Drumul peste dealuri de la Șieuț la Monor trece printr-un basm de flori și câmpuri de lucernă, ca un vis transilvan la capătul căruia domnul primar Cira, bronzat și în ținută sport, ne așteaptă cu o pălincă galbenă de prune, ținută 5 ani în butoi de dud.

Un nou festin memorabil stă să înceapă, iar Primăria se umple rapid de țoale și corturi întinse la uscat.

Nu-i așa simplu. Domnul Mureșan, un exemplar profesor de istorie, cu voce egală și caldă, vine să ne țină o lecție deschisă. Ne arată poze vechi și documente:

"Localitatea e atestată din 1319, mai veche decât Bucureștiul, iar aici e o diplomă din 1841, oferită localității noastre de Regele Ferdinand I...

Din Monor s-au ridicat de-a lungul vremii 14 doctori în științe, începând cu Paul Tanco, primul doctor român în matematică. Avem și un muzeu, poate veniți mâine..."

Doar că noi suntem prea rupți de drum și gândurile ne fug, ca la niște elevi neatenți, cu mintea-n vacanță. Singur Mircea mai are puterea să pună întrebări.

Mie-mi place în mod deosebit o poză cu doi soldați și iubitele lor. Mă uit la ea intens, ca într-o oglindă.

Se țin de mâini cu o tandrețe detașată. Oare de ce aveau oamenii mai demult privirile acelea stranii − parcă se uitau mereu invers, căutându-și sufletul pe undeva, înăuntru?

Stăm așa, ca niște ficuși plouați, dormind de-a-mpicioarelea, visând la ceva de mâncare, la un duș fierbinte, în timp ce domnul profesor de istorie explică mai departe, cu voce măsurată, de catedră...

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează