Rătăcirile roșiei bulgărești prin ținutul secuiesc

Până în trista zi când au fost închise, primind și o mare amendă echivalând cu zgomotul produs de o ușă grea izbită de curent, nimeni nu a putut pricepe cum de Băile Homorod rămăseseră deschise peste iarnă, în ciuda escaladării pandemiei Corona. Nimeni pe lume.

Profitând de șansa aceasta nesperată, am înhățat din mers niște chiloți de baie de la magazinul chinezesc și, alături de colegul Lucică, ne-am înființat sperioși și mai neîncrezători decât apostolul Toma în înviere, la recepție. Nu ne venea să credem că, dincolo de marea fereastră de sticlă, ca un enorm perete de acvariu, în apa călduță și primitoare, pluteau oameni adevărați.

Scena arăta exact ca mai demult, pe vremea când nimeni nu bănuia că un asemenea fapt banal ar putea semăna, într-o bună zi, cu incursiunea riscantă a unor iscoade dincolo de gardul electric al liniilor inamice, în vreme de război. Cu mișcări moi și lascive, de meduze cu mintea-n vacanță, oamenii pluteau senini, cu gânduri ușoare de clăbuci, apă caldă și abur.

Când am pășit înăuntru, în aerul dens și umed ne-am simțit de parcă tocmai pătrunseserăm în antecamera Raiului. Afară se întunecase și ningea viscolit. Înăuntru, bazinul mic cu hidromasaj avea 35 de grade, sauna duduia, iar bazinul scurt, cu apă mai răcoroasă pentru înot, era aproape gol.

Uitate erau măștile și virușii. Total lipsiți de inhibiții pandemice, oameni în costume de baie conversau lejer în apa caldă sau în saună, în vreme ce unii dormitau tolăniți în șezlonguri, preacurați și împăcați, acoperiți de prosoapele albe mari, primite de la recepție. Atmosfera trăgea a roman prusac greoi, de secol XIX, având ca subiect efectele benefice ale băilor dintr-un sanatoriu de ofticoși închipuiți undeva la poalele Alpilor.

Colțul cu florile soției ocupă un loc special în bucătăria familiei Ciuskov.

Am avut așadar parte de două ceasuri de răsfăț suprem și nesperat. Într-un jacuzzi de o persoană, ca un piept galben de găină crescută la sol plutind în supa duminicală, fierbea la foc mic un personaj scund și îndesat, cu corp de sportiv în retragere, îmbrăcat într-un șort verde, desenat cu frunze mari, de palmier.

Era însuși el, legendarul Péter bácsi, pe numele său întreg Ciuskov Petru, cunoscut în Odorheiu Secuiesc drept Bulgarul sau Grădinarul chel. Cu mare plăcere, alternase toată iarna turele de înot cu saune și jacuzzi.

Doar el și numai el putea încinge sauna cu vreo 3 grade în plus atunci când se înfierbânta povestind despre pasiunea sa de agricultor de-o viață. Iar pasiunea consta în câteva variabile simple: pământ, semințe și plante firave, dar crescute cu mâna lui.

Grădinarul chel mai era recunoscut în zonă și drept Regele răsadurilor. Sau Regele ciupercilor, după caz, fiindcă om mai priceput decât dânsul în dibuirea zonelor cu ciuperci, se pare că nu exista.

Neapărat vreau să știu povestea acestui rege neîncoronat, mi-am zis. Prea îmi amintea de Riga Crypto al poetului Ion Barbu. Vreau detalii. Și poze. Dar chiar, oare e etic să scrii despre răsaduri dacă n-ai plantat nici unul în viața ta? Da, fiindcă povestea nu este despre răsaduri, ci e despre viață și nu există vieți neinteresante, ci doar povestitori neatenți și nepricepuți.

Prin urmare l-am abordat pe Péter bácsi direct, dar s-a codit cu sfială, făcând pe neștiutorul. Cum adică să scrie cineva despre el? De ce? Am așteptat. L-am bătut la cap sistematic, iar după câteva săptămâni de la întâlnirea de la băi, am revenit în Secuime. Am obținut o întrevedere și încet, ca o floare, s-a deschis la povești.

Primele răsaduri ale anului sunt inspectate cu atenție și oarecare îngrijorare.

Am descoperit că în spatele roșiei bulgărești se află povestea unui om pe cât de obișnuit, pe atât de interesant, un om care an de an trăiește cu aceeași emoție aventura existențială a unor semințe ascunse în pământ, așteptând să rodească, să crească, să se coacă și să ajungă roșii mari și frumoase pe o farfurie albă, lângă o pită unsă, într-o zi călduță de vară, când păsările ciripesc a împerechere și omul trăiește cu impresia că, uite, viața asta neodihnită poate fi al naibii de frumoasă, măcar uneori: chiar așa, grasă și zemoasă ca o roșie bulgărească rătăcită undeva între munți, la polul național al frigului, însă visând la grădinile și nisipurile de aur din Varna.

Era final de aprilie când ne-am așezat din nou la șuetă cu Péter bácsi. Frigul nu se dădea dus, iar în vocea sa cântată și blândă și pe chipul bronzat, cu ochi vii, de școlar șmecher, se citea o mare îngrijorare. Natura a întârziat la întâlnirea cu Grădinarul cam 3 săptămâni după estimări aproximative. Ba mai rău, vremea era în continuare năbădăioasă, cu o prognoză de speriat – frontul dinspre Anglia și Marea Nordului amenința cu un val nou de frig și îngheț. Miile de răsaduri programate să redea omenirii încredere în renașterea naturii iată, mai aveau de așteptat.

Dar nu contează, azi este o zi cu totul specială – Grădinarul nostru împlinește 42 de ani de căsătorie. Zice că viața de căsnicie a fost așa de intensă și complexă, de parcă ar fi trecut 100. Cum soția se află temporar în spital, petrecerea se amână.

De fapt, mărturisește că nici el nu e tocmai în formă, cum era mai demult. De câteva luni simte că are energia puțin în scădere, în ciuda celor 74 de ani ai săi, pe care nu-i arată defel. Iar asta din pricina pasiunii sale de-o viață pentru diferite sporturi: campion la atletism la proba de 800 de metri, box, fotbal la Lemnarul Odorhei sau campion la șah ajuns de două ori în semifinalele naționale cu clubul Voința.

Cu toate că îl așteaptă curând și o intervenție non-invazivă de cataractă, nu are de gând să lase arma jos. Îl enervează însă că nu mai vede bine ciupercile în pădure, iar mai nou trebuie să se ajute de nepoțelul cel mare, să-i arate el unde se ascund ticăloasele printre frunze. „El e privirea mea acum”, spune Péter bácsi. O să se opereze, o să vadă bine și le va dibui iar, ca pe vremuri.

Două din zecile de plicuri cu felurite semințe risipite pe masă, așteptând zile mai calde.

Oricum, viața toată a fost o luptă, nu e nimic nou. Simpla idee de a te ocupa de grădinărit și legume într-o zonă friguroasă, de depresiune, cum e Secuimea, înseamnă o adevărată aventură, care se reia în buclă, an de an.

Doar că fiecare an e cumva diferit, vine cu noi provocări, trebuie să schimbi strategiile din mers, fiindcă aici vremurile dictează, omul doar se supune și face eforturi de adaptare. E cumva ca la șah – grădinarul atacă, se eschivează, aruncă piese la sacrificiu, întinde capcane și lațuri.

Cu glasul tremurat de supărare, mi-a povestit cum, odată, o inundație supriză i-a distrus biblioteca din subsol și a trebuit să arunce multe cărți iubite. Printre ele și cartea lui Kazantzakis –  Zorba Grecul, una din favoritele lui. Zorba e un personaj cu care se identifică mai mereu – un perdant aparent, însă un luptător care păcălește eșecurile vieții zâmbind și dansând, luând mereu totul de la capăt, cu umor și încredere.

Într-un permanent neastâmpăr, cu muncă nesfârșită, așa și-a trăit de mic copil viața prin grădină alături de tatăl său, cel care l-a învățat totul despre semințe, pământ și legume. O fi poate ceva care ține și de destin, din pricina numelui, a cărui rădăcină vine de la ciușko, cuvânt care tradus înseamnă ardei iute sau ciușcă, după cum se mai spune în Ardeal.

Pe o ploaie rece Boti, fiul lui Péter bácsi, intervine de urgență acoperind răsadurile cu folii de nailon și pături de protecție.

Afară vântul bate în rafale și peste grădina Bulgarului se înghesuie, în turmă, nori negri. Sunt doar 5 grade afară și Péter bácsi îl sună pe fiul său, Boti, să vină și să acopere degrabă cu folii de nailon și pături de protecție micile lor sere improvizate acoperite cu capace de sticlă prinse în rame de lemn.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Dacă ar avea o mică seră nu s-ar mai îngrijora atâta pentru frig și grindină, iar totul ar fi mai controlabil, deci prin urmare, mult mai puțin stresant. Dar cu siguranță mai puțin palpitant. De ani buni, gândul unui solar nu-i dă pace, doar că slăbiciunile care vin peste omul în vârstă nu-l încurajează defel. Ar putea totuși, dacă ar avea o mică seră, să cultive mai liniștit, să experimenteze mai mult și mai ales, să predea mai departe, ca o ștafetă, toate cunoștințele acumulate.

Micile răsaduri abia au ieșit din pământ, acum sunt fragile, sensibile și trebuie neapărat ferite de frig. Ținând un ochi pe vremea de afară prin ușa deschisă a bucătăriei, Grădinarul nostru își amintește de începuturi și i se pare că de atunci a trecut o veșnicie, dacă nu chiar două. Pe masă e plin de plicuri cu felurite semințe, așteptând doar un semn și niște mâini pricepute pentru a reveni din adormire la viață.

Péter bácsi e specializat în diverse soiuri de roșii, gogoșari și ardei, inclusiv iuți, dar experimentează mereu, cultivând și castraveți, varză, conopidă și altele. Calcule financiare riguroase nu vrea să facă, fiindcă bănuiește că, dacă trage o linie la final, nu prea ar ieși pe plus.

Marele plus constă în bucuria vizibilă și palpabilă a renașterii vieții în fiecare primăvară, astfel că, până la urmă, rămâi cu munca, satisfacția unei recolte frumoase și cam atât.

„Dacă aș fi vrut vreodată să mă îmbogățesc, mă făceam politician, nu grădinar”, spune râzând. Îl tot bat la cap să-mi spună despre cum a aterizat roșia bulgărească la el în țarină, așa că îmi povestește așezat totul, de la început, într-o românească frumoasă, cu un legănat accent secuiesc.

Așa va arăta plăcuța însoțitoare răsadurilor cu soiul bulgăresc din roșia adusă de la Varna.

„Noi suntem de origine dintr-o comună de lângă un orășel din nordul Bulgariei – Gorna Oravița. Tatăl meu a fost puțin aventurier și împreună cu alți patru verișori au trecut în România, cu un scop clar – să facă pe agricultorii. Au creat o asociație și s-au apucat mai întâi în Slatina, unde clima se apropia de ceea ce știau ei. Apoi au venit încoace, mânați se pare nu doar de noutatea peisajului, ci și de iubirea pentru secuience.

Cu româna și maghiara lui improvizate și-a găsit rapid o iubită – pe mama. Doar că, se știe, secuii sunt foarte mândri și selectivi, drept urmare bunicul s-a supărat și n-a vrut să-și dea fata după un bulgar. Noroc că m-am născut eu, eram simpatic și, pe când aveam 7 luni, am fost acceptat drept nepot oficial, iar ai mei s-au întors de la Marghita, înapoi în familie.

Prin anii ’40 unchii mei bulgari s-au trezit sub dominația intransigenților jandarmi unguri cu pene de cocoș, din vremea cedării Ardealului. Ăștia făceau un exces de zel de-a dreptul prostesc. La piață nu puteai vinde varza cu 50 de bani în plus, fiindcă te amendau usturător.

Apoi au venit la putere comuniștii, alți nenorociți, așa că unchii s-au dus înapoi acasă, în Bulgaria, fiindcă acolo măcar îi terorizau ai lor. Doar tata a rămas aici, ca o ființă ciudată rătăcită în această zonă, mereu perceput ca un extraterestru, un străin.

De cum am făcut ochi, eu tot prin grădină am fost, primele mele amintiri sunt legate de plante și pământ. Aici pământurile erau puține, scumpe, iar clima neprietenoasă pentru agricultură. O vreme tata a închiriat grădini și s-a apucat de această luptă surdă, grea, de om aplecat scormonind în pământ, tot săpând și sperând.

Pentru plante și legume chiar și un jumătate de grad în plus anual contează enorm. Dacă te duci doar cu 5 sate mai încolo, se schimbă totul și ce nu merge aici se poate cultiva acolo. Noi ne-am tot adaptat condițiilor și am tot aclimatizat diverse soiuri, încercând, ratând, reușind și luând-o de la capăt, an de an.

Am lucrat cot la cot cu tatăl meu, până sărmanul a căzut la pat și a trebuit îngrijit vreme de 6 ani. Acum încerc să las mai departe ce știu fiului meu și nepoților. Cele două fete sunt mai puțin în temă cu grădinăritul. Am reluat povestea în forță mai mult după pensionare.

Am lucrat timp de 31 de ani ca maistru textilist la fabrica de ațe, azi o ruină, jefuită până și de tot fierul vechi. De fapt, ca peste tot, așa numita privatizare a fost o batjocură. Ca să ne închidă gura am primit niște acțiuni inutile și niște pensii modeste.

Am mers însă înainte, la fel ca Zorba, cultivând mai departe pasiunea pentru grădinărit, ca pe un soi de datorie morală, legată de originile mele bulgărești. E curios cum în continuare, chiar și după atâția ani, născut dintr-o localnică și adaptat perfect locului, tot sunt perceput ca un soi de refugiat – un bulgar.

Moment de tandrețe tată-fiu, în ziua când Péter bácsi a împlinit 42 de ani de căsătorie.

Dacă te ocupi de plante și legume, trebuie să înțelegi timpul, să urmărești vremurile, să fii la curent cu timpul probabil. Ani de zile, înainte de a da mai departe mii și mii de răsaduri și altora, am făcut un soi de cercetare de amator, aplicată grădinii mele. Am încercat ce soiuri se potrivesc, cum și când trebuie cultivate, ce îngrășământ natural poate fi folosit, ar foarte multe de povestit.

Totul e făcut din nuanțe, muncă, răbdare și mai ales, grijă. Așa că, mai întâi, am cultivat fiecare soi un an sau doi pentru mine, să mă conving că merge, înainte de a-l da mai departe. Problema cu răsadurile e că, după ce le vinzi, nu mai ai control, nu știi ce face omul cu ele. Iar azi oamenii sunt grăbiți, vor totul instant, mare, copt, cu gust perfect. Au impresia că totul e ca pe internet.

La piață dacă ceri răsaduri pentru roșii târzii ți se dau din același stoc cu roșii timpurii, la grămadă, fiindcă azi oamenii vând mai mult povești, îți spun ce vrei să auzi. Așa e lumea, se tot schimbă, chiar și soiurile de roșii. Există acum soiuri hibride, scumpe, care îți garantează că roșia va avea cel puțin un kilogram. Gustul însă, nu-l știe nimeni.

Din ușa bucătăriei, Péter bácsi dă indicații fiului său ocupat cu protejarea primelor răsaduri.

Eu nu prea cred în încălzire globală, cred în schimb că fiecare an poate veni cu surprizele și toanele lui. Nu uit odată în ’56, eram puști și tata tăiase un porc mare, de vreo 200 de kile. Era ianuarie și a venit un val de căldură foarte ciudat, de ni se topea slănina în pod.

În iunie însă, a dat înghețul și de tot ce am muncit s-a ales praful. A trebuit să reluăm în toiul verii tot ciclul firesc, ca în fiecare primăvară, prin urmare am muncit dublu. Iar munca asta cu pământul e istovitoare, dar e și frumoasă, fiindcă îți oferă niște bucurii simple, personale, cumva zi de zi ai de-a face cu viața, cu un proces de creație.

În alt an, n-o să uit asta, fiindcă pe atunci eram pasionat de sporturi de iarnă, am câștigat un concurs de sanie. Era sfârșit de februarie, iar startul trebuia să se dea la 8 dimineața, însă a fost amânat cu două ceasuri fiindcă erau -24 de grade. Am câștigat fiindcă eram cel mai mic și mai subțirel, așa că am trecut ca vântul peste o porțiune de gheață, unde se răsturnau toți. Țin minte că mi-au înghețat și dinții în gură de frig, dar am fost atât de fericit…

Azi văd fericirea complet diferit, nu mai ține de adrenalină. În ultimii ani asociez fericirea cu liniștea. Să fii departe de oraș, de zgomot, de lume. Îmi place să umblu singur prin păduri, să simt mirosurile de pământ și frunze, să ascult păsările. Fac și poze. Uneori mai merg cu un prieten la pescuit sau după ciuperci. Căutarea e totul, chiar dacă nu venim cu nimic în traistă. Mersul, mișcarea, natura toate acestea înseamnă viață.

În ciuda unei ierni prelungite, un grădinar adevărat nu încetează să spere în vremuri mai bune.

Cum de am ajuns să vând an de an răsaduri de roșii bulgărești în Secuime? Nu e o fantezie, e un fapt real. Tata avea trei surori, iar una din ele locuia la Varna, nu departe de mare. Odată, într-o vară, m-am dus să le vizitez. Bulgărește vorbeam doar cu tata și tot vocabularul meu era destul de limitat, legat doar de plante și grădinărit.

Într-o zi frumoasă și caldă am mers la piață după legume. Am luat una, alta. Era acolo o roșie superbă, nu uit ca acum, avea un kil și o sută de grame. De acolo a început totul. Am cumpărat-o, am scos semințele din ea, le-am spălat bine, le-am uscat la soare, apoi le-am învelit frumos într-o cârpă și am venit cu ele acasă. Primăvara le-am semănat.

A fost un miracol când m-am trezit cu niște roșii mari, zemoase, având exact același gust ca acolo, demult. De atunci le tot cultiv, an de an, pentru mine acest lucru e foarte important. Soiurile hibride dau rezultate, nu zic nu, dar semințele sunt scumpe și nu le poți replica în anul ce vine, trebuie să le cumperi iar.

Roșiile mele bulgărești însă, merg mai departe. Unii, în special cei care se pricep, le cultivă cu succes. Sunt foarte gustoase, dar sunt sensibile ca niște domnișoare. Nu le plac nici frigul, nici căldura prea mare. Peste 25 de grade deja trebuie acoperite cu o plasă.

Cineva a cumpărat răsaduri de roșii bulgărești de la mine, dar le-a lăsat noaptea pe ciment, așa că au înghețat. După o săptămână a venit să se plângă. I-am dat altele, dar i-am și explicat ce și cum, că nu e chiar așa de ușor să cultivi ceva. Dacă nu ai grijă, n-ai făcut nimic. Oamenii sunt naivi, unii au impresia că faza cu grădinăritul e o treabă simplă…”

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...