Copiii lui Vulcan. Cărbunarii din Lupeni

Era o poiană între păduri, pe malul unui pârâiaș. Dintre copaci nu se distingea mare lucru, doar un fum gros care învăluia totul. Eram copii și am crezut că e incendiu.

Ajunși la liziera pădurii îmi amintesc un foc imens, care ardea mocnit și pe care pășea un om. El era negru, acoperit de funingine, și noi eram albi de spaimă. Nu ne puteam explica ce anume face. În apropiere era și un adăpost improvizat, lângă care erau o femeie, un copil și un câine care a început să latre la noi.

…Și nu că teama ar fi rămas cu mine, dar au trecut 40 de ani până când am avut ocazia să-i văd de aproape și să-i cunosc pe acești oameni. În vara acestui an am făcut trei incursiuni printre cărbunarii din Lupeni, pentru a-i cunoaște și a afla câte ceva despre această meserie.

Cărbunarii din Lupeni (Farkaslaka), județul Harghita, au o tradiție de peste trei secole. Generații la rând s-au ocupat de acest meșteșug, prin care produc mangal – cărbune din lemn. În trecut, acești secui – maeștri ai focului – erau cunoscuți prin toată Transilvania, chiar și dincolo de Arcul Carpatic. Lucrau sezonier de primăvara până toamna târziu, prin diferite locuri, departe de casă, cu întreaga familie. Rodul muncii lor istovitoare erau cărbunii din lemn folosiți drept combustibil, pentru gătit sau în fierării.

Chiar și azi, cărbunele care se vinde în benzinării sau supermarket-uri, ambalat în saci de hârtie, provine, de cele mai multe ori, de la producători din Harghita.

Recent, tehnologizarea s-a impus și în acest domeniu, cărbunii din lemn fiind obținuți în cuptoare speciale. În zona Lupeniului au mai rămas doar câțiva cărbunari autentici care mai pun în practică vechiul meșteșug. Asemenea altor meserii, și acesta riscă să fie dată uitării și să dispară treptat.

“În anii ’70 mergeam cu familia mea în fiecare vară la cărbunărit. Îmi amintesc că am fost și lângă Daneș, în județul Mureș. Chiar dacă eram doar o fetiță, trebuia să-i ajut pe părinți cu ce puteam. Căram nenumărate găleți cu apă de la pârâu, de simțeam că mi se lungesc mâinile… Era nevoie permanent de apă, ca nu cumva să se aprindă bocșa. Pe atunci îi invidiam pe copiii care își petreceau vacanța la bunici, la joacă… eu eram tot timpul la cărbuni, fără compania altor copii”.

Doamna Gyöngyi-Anna Sztojka din Lupeni, evocându-i cu nostalgie pe cărbunari

Lemnul folosit pentru cărbuni provine de la fonduri forestiere unde se fac lucrări de igienizare a pădurii sau de la exploatări, unde buștenii sunt curățați de crengi și vârfuri. Acestea sunt cumpărate și transportate la locul unde urmează să se producă cărbunele. Se folosește în special lemn de foioase, de fag, carpen și stejar.

Crengile groase din lemn de foioase sunt tăiate la lungime de 1 metru și clădite sub forma unor conuri imense, numite bocșe. Se începe din mijloc și se aranjează concentric cam pe cinci rânduri verticale, ajungând astfel la o înălțime de peste 5 metri.

În final, întreaga suprafață a bocșei se acoperă progresiv cu paie, cu pământ, nisip și zgură, pentru a forma un strat etanș prin care să nu pătrundă aerul.

În prima fază de construcție, la bază se lasă un spațiu prin care urmează să se aprindă lemnele cu ajutorul unui par lung, cu o făclie în capăt, care se introduce până în centrul bocșei.

Focul trebuie să se aprindă din mijloc și să creeze un circuit de ardere pe interior.

Etapa de ardere durează cam două săptămâni. Pentru ca lemnul să se carbonizeze, este extrem de important să aibă loc o ardere lentă, mocnită, în lipsa oxigenului. Dacă pătrunde aer în bocșă și arderea se face cu flacără, atunci lemnul devine scrum și întreaga muncă a fost în zadar.

În tot acest timp, cărbunarii trebuie să supravegheze permanent bocșa, să fie atenți să nu ia foc. Zi și noapte, fac schimburi în ture, la câteva ore.

Cărbunarii cu experiență știu să aprecieze când e gata cărbunele în funcție de nuanța fumului care iese. Atunci suprafața bocșei e decopertată de stratul de pământ și nisip, iar cărbunii încă încinși sunt scoși la suprafață.

La această operațiune se folosesc unelte precum țapina și grebla din oțel.

Cu furci mari, cărbunii sunt încărcați în niște cuve metalice, unde sunt lăsați să se răcească.

În final, după răcire, mangalul este încărcat în saci și e gata de transport, pentru a fi ambalat. Lemnele care nu s-au carbonizat complet rămân de-o parte, urmând a fi folosite la aprinderea focului în noua bocșă.

De cum te apropii de acel loc ești învăluit de fum. Calci prin praf, iar căldura emanată de bocșă se simte dogoritor, de la doi metri. Simți că te îneci, că nu mai ai aer și te sufoci de cald. Totul în jur e negru. E un loc din care instinctiv îți vine să fugi.

Cărbunarii lucrează zi de zi în astfel de condiții infernale – la propriu. Cărbunele le-a pătruns în haine, dar și în toți porii. Mâinile înnegrite par o continuitate organică a uneltelor. Cu fața arsă de foc și soare, cu ochii înroșiți de fum, ei trudesc în continuu.

Fac asta pentru că, spun ei, au cărbunele în suflet, moștenit de generații.

Și cum parcă nu a avut parte de suficient fum, cărbunarul mai ia câte o pauză de țigară. Tot în pauză pare a fi și câinele care doarme camuflat lângă bocșă.

Nu departe, la o altă bocșă, l-am întâlnit pe Bálint Dénes, în vârstă de 76 de ani. Spune zâmbind că s-a retras din activitate după ce a practicat această meserie timp de 40 de ani, dar acum a venit să-l ajute pe fiul său, Bálint Dénes junior. Îi ține locul fiului, care e plecat cu treburi la Odorheiu Secuiesc, în apropiere.

Ne întâmpină oarecum mirat că suntem interesați de ceea ce face și e bucuros să mai schimbe o vorbă. Spune că în tinerețe a lucrat și ca tractorist, dar din cărbunărit și-a întreținut familia.

Îi plac poveștile, dar ține să ne arate concret cum lucrează. Foarte agil pentru vârsta lui, Bálint Dénes urcă pe scara rezemată de bocșa care arde. Cu lopata aruncă pământ în locurile unde fumegă, iar cu piciorul bătătorește suprafața. Pentru a tasa mai temeinic folosește un mai din lemn, făcut dintr-un buștean secționat, cu o coadă lungă din lemn, cu care lovește ritmic suprafața superioară a bocșei, din care se aude doar un sunet înfundat.

Bálint Dénes face toate aceste operațiuni foarte precis și atent, și calcă cu grijă, ca bocșa să nu se prăbușească sub greutatea lui. Ne spune că s-a mai întâmplat ca unii cărbunari să cadă în foc. Niciunul dintre ei n-ar mai fi ieșit de acolo.

“Noi așa ne-am trăit viața, în preajma cărbunelui, în fum și praf” spune Bálint Dénes.

„Nu poți face meseria asta dacă nu e implicată toată familia. Împreună cu soția și băiatul am fost în permanență aici. Nu e ușor să dormi în baracă, să gătești la o sobă improvizată. Au fost și sunt condiții foarte precare, greu de acceptat pentru majoritatea. Și încă ceva, aici nu ai program fix de 8 ore, ci muncești tot timpul. Noaptea facem cu schimbul, ne trezim cam la două-trei ore și ieșim să verificăm dacă totul e în regulă, ca nu cumva să ia foc bocșa, că atunci am muncit în zadar. Iar de trezit, ne trezim la 4 dimineața.

Plus că nu ai pauze sau concedii. E tot timpul de lucru. Se lucrează cam cu trei bocșe simultan. În timp ce una arde, cam două săptămâni, o clădim pe următoarea și încărcăm mangalul din cea care a ars deja. Așa asigurăm un flux care poate fi rentabil. Suntem plătiți la cantitatea de cărbune pe care-l facem, nu la timpul de lucru. Și asta de primăvara devreme până toamna târziu, când cade prima zăpadă. Doar vreo trei sau patru luni, în timpul iernii, mergem în sat, la casa noastră.”

Nevoile i-au constrâns să se adapteze. Soția, Bálint Rozália, gătește pe o sobă improvizată afară, lângă mica grădină cu câteva straturi de ceapă, morcovi, pătrunjel și cartofi. Tot pe acea sobă încălzește și apa cu care se spală.

“În primii ani ai copilăriei și eu am fost cu familia la cărbunărit cam prin anii ’70 – ’80. Părinții mei plecau de aici din Lupeni și mergeau la Tălmaciu, în județul Sibiu. Îmi amintesc că la plecare duceam cu noi toate cele necesare inclusiv animale, găini și porci, în cuști metalice, pe care le transportam cu remorca. Iarna le aduceam înapoi. Venea cu noi și bunica. Rolul meu era să o ajut când gătea, să aduc apă și alte alimente, chiar să o însoțesc la cooperativa din sat, de unde făceam aprovizionarea cu cele necesare. Aveam și o mică grădină cu legume, unde mai cultivam ce se putea. Am amintiri multe din acele vremuri”.

Kovács Lehel, în prezent primarul Comunei Lupeni (Farkaslaka), județul Harghita

Spune aceste cuvinte cu o doză de amărăciune, pentru că e conștient că acest meșteșug, care implică atâta trudă, riscă să dispară. Are în plan să facă proiecte prin care să conserve această tradiție, de care sunt cu toții mândri. Vrea chiar să construiască un muzeu dedicat cărbunăritului și cărbunarilor, iar la începutul lunii septembrie a fost co-organizatorul primei ediții a Taberei de artă Contemporană “Cărbunart” 2021.

Între timp, Bálint Dénes mai aruncă o privire prin fereastra barăcii spre bocșa care fumegă.

Dacă vremea va fi bună, în toamna asta speră să mai poată face o șarjă de mangal, ajutându-l pe fiul său.

Desigur că știe care sunt avantajele tehnologizării, e munca mai ușoară, timp de execuție mai scurt, randament mai bun. Dar când ai făcut de-o viață o meserie într-un fel anume, parcă nu mai ai chef de schimbări.

Toate se schimbă în jurul nostru; e inevitabil. Provocarea e să ținem pasul.

Și apropo de pași, cei care fac drumeții pe Via Transilvanica pot poposi să-i vadă pe cărbunari, sunt pe traseu.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.