Via Transilvanica. Traiul bun de la Sovata ne ispitește să rămânem pe vecie

Cum ne trezim, ne dumirim mai bine unde suntem. Pensiunea din Câmpul Cetății la care stăm e dichisită și are mâncare excelentă.

Varza secuiască (Székelygulyás) e un soi de varză à la Cluj, dar cu varză dulce, smântână, carne de porc și o combinație de condimente în care se amestecă boia dulce, dafin, chimen și cimbru. A alunecat frumos aseară pe gâtlejul călătorului ostenit.

Lângă pensiune curge un râu, lângă care e un ciubăr cu apă caldă, lângă care e o terasă, lângă care e un teren vast cu gazon și balansoare și tot așa.

Peste drum se construiește cu zel o altă pensiune, parcă și mai stilată. Zgomotul de flex în acțiune te scoate rapid din amorțeala dimineții.

Sincer, nu-ți prea vine să te avânți la drum, mai ales că se anunță o zi caldă și umedă. În juma’ de ceas, într-adevăr, curge apa pe noi, iar tricoul pe care l-am dat de dimineață drept curat, acum cu o pată de forma Africii pe piept, începe să își arate adevărata față.

Decidem că azi facem o etapă mai scurtă, până la Sovata, peste niște dealuri. Cumva, pe acest drum trebuie să ne mai lingem și rănile. Măcar o după-amiază, ca să ne ajungă un pic sufletele din urmă.

Cum plecăm, ni se adaugă un om pe bicicletă. În coș are o pâine mare, proaspătă. Îți vine să i-o mănânci din mers.

„Nu vreți pâine? Avem aici o brutărie specială, care face pâne cu cartofi și coajă bătută. Sunt pensionar, ne retragem vara cu soția aici, la cabana noastră. Suntem din Târgu-Mureș.

E o zonă frumoasă asta, dar acum încep să coboare urșii-n sat. Au tot mai mult tupeu. Să umblați cu grijă prin pădure, să faceți zgomot. Pe acolo trebuie să o luați, până pe culme. Apoi coborâți pe cărare în șosea, la Săcădat.”

Pădurea prin care trecem e de poveste, cu fagi rari și parfum de pământ și frunze moarte. Chiar, oare de ce nu se fac parfumuri cu miros de pădure?

Drumul e noroios și alunecos. Peste tot, urme de urs − care, se pare, a alunecat și el. Hribi frumoși după ploaie, dar ce să faci cu ei? Că doar n-o să facem tocană din mers.

Rătăcire inevitabilă într-o poiană, unde se pierde drumul. Ba, mai rău, ne pierdem și unii de alții. Penibil, ne dăm telefoane cu „tu unde ești?”.

Mereu aceeași poveste. Lucruri care în vale par limpezi ca lumina nu mai stau la fel pe culmi, prin păduri încâlcite. Ne consolăm cu ideea că toți eroii de basm se pierd, la un moment dat, în ceva pădure.

Coborâm către șosea printre case de vacanță cu piscină, unde tinere îmbrăcate sumar adastă la soare, în șezlonguri. E frumos și peisajul. Încercăm să ne uităm la el, atât cât se poate.

E ciudat pe șosea, fiindcă e cam îngustă. Tiruri încărcate cu lemne dau să ne măture în șanț. Număr șase, toate cu remorcă. Căruțașii se crucesc la noi și ne îndeamnă în maghiară să umblăm până la capăt, care o fi ăla.

Privite așa, din mers, la ceasul amiezii, umbrele noastre turtite pe asfalt par ale unor țestoase ninja.

Șinele de mocăniță taie periodic șoseaua. Dăm de un izvor, unde un bunic în cărucior electric vine să ia apă însoțit de un nepot grăsuliu, pe bicicletă. Băiatul pune sticla de apă sub jet, se uită fix la ea și cade adânc pe gânduri.

Se face o tăcere de început de lume. Doar clipocitul apei se aude. Timpul parcă se suspendă. Mi-aș da o mână să pot transcrie ce-i trece acum copilului prin minte. Când se umple sticla, mulțumește așa, în general, și pleacă.

Neavând altceva mai bun la îndemână, ca să uităm de soarele care ne toropește, vorbim despre acest copil. De aici, sărim un pic în teologie.

De ce, oare, copiii apar mereu în Evanghelii ca fiind niște ființe speciale? Cum de atâta fragilitate devine o lecție pentru cei puternici?

Apare recurent ideea că pruncii sunt adevărații moștenitori ai Împărăției. Poate fiindcă Dumnezeu, ca să se facă mai bine înțeles, le trimite oamenilor un copil-semn?

Sau poate fiindcă doar copiii, care nu au un balast prea împovărător de trecut și nici mari proiecții despre viitor, știu cel mai bine să valorizeze clipa, prezentul care li s-a dat?

Apoi mâncăm corcodușe din mers, scuipăm sâmburii-n drum și povestim despre parabola smochinului blestemat, cea atât de greu de descifrat.

De ce să condamni la uscare un smochin nevinovat, când nici măcar nu era anotimpul rodului? E ca și cum ai certa iarna un măr că nu face mere.

Povestim lucruri din astea, în timp ce eu mă ambiționez în zadar să înțep cu bățul, din mers, corcodușe căzute lângă drum. Nu nimeresc nici măcar una din 20 de încercări, așa că o las baltă.

Pe placa de intrare în Sovata stă un dezacord delicios: „Localitate supravegheat video”.

Cândva, Sovata era doar un fel de loc legendar, care umbla cu versurile astea agățate de gât: „Du-mă, mamă, la Sovata / Să-l cunosc și io pe tata”.

De ce? Fiindcă era o stațiune recunoscută pentru apele sărate care vindecă diverse afecțiuni ginecologice, ba chiar și stimulează fertilitatea.

Faptul că în apropiere existau două unități militare sporea eficacitatea sesiunilor de tratament cu o asemenea rată de succes, încât se zice că unele femei se întorceau de la băi gata însărcinate.

Nu știu de câți ani n-am mai fost la Sovata, dar țin minte câteva lucruri.

Era duminică și tocmai dormisem într-un fel de căsuță insalubră din carton presat. Aveam o rablă de Dacie, în jiglerul căreia, dacă voiai să pornească, trebuia suflat puternic, la intervale regulate.

Părea un loc cam pierdut, fără viitor. Lângă lacul Ursul trona taman un urs împăiat, cu blana roasă, cu care ne-am făcut o poză, la mișto.

Azi, nimic nu seamănă cu ce era pe atunci. Stațiunea e modernă, frumoasă, plină de flori și spa-uri. Poți merge cu mocănița până la Câmpul Cetății, te poți împușca la paintball, poți face ture călare sau poți zăcea pe un șezlong lângă o piscină.

Pensiunile se luptă să aibă aranjamente florale și stâncării de revistă, neapărat cu tufe mari de lavandă. Parcă e o competiție de design peisager.

Ghirlande de mușcate stau agățate pe stâlpi în straturi. Un domn respectabil trece peste zebră cu o creangă plină de vișine în mâna dreaptă.

E un aer de pace universală, doar urcăm spre stațiune tocmai pe strada Liniștii. Găsim greu camere care să nu aibă paturi matrimoniale.

În stațiune, totul e renovat, plin de lume şi restaurante cu meniuri care îţi sugerează că poate ai nimerit, din greșeală, în ceva rai culinar: tocană de burtă de vacă cu ceapă, berbecuț la grătar, papricaș de somn cu tăiței secuiești, coaste cu sos dulce de chilli, cum am mâncat prima dată în America.

Și un cupaj de vin alb de Miniș, meșterit de Balla Geza, pentru cine cunoaște. În frapieră cu gheață. Două, vă rugăm. Săru’mâna.

Îmi aduc aminte de o carte cu nume frumos, scrisă de Rubem Alves: „Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică”. Acolo se sugerează că gastronomia poate fi un soi de anticameră a Raiului.

„Suntem nefericiți fiindcă nu putem mânca tot ce vedem. Întregul univers trebuie servit ca banchet mesianic (…). Gătitul e un ritual liturgic. El repune în scenă adevărul nostru primar, eterna noastră căutare după fericire.”

Cu astfel de gânduri în minte, mestecăm alene și refuzăm să numărăm în gând vreo calorie.

Ba chiar, la cafele, ni se strecoară în suflete ispita să ne oprim aici, dar o alungăm rapid, cum alungi o muscă de pe coșul cu pâine.

Doamne, și ce pâine mai au secuii ăștia… Din aceea densă, grea, un pic acrișoară, cu coajă bătută… așa cum avea de dimineață omul de pe bicicletă. Mi-aș putea petrece restul vieții ronțăind pâine la Sovata.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Celelalte părţi ale seriei:

1. Via Transilvanica. Din Tihuța până la nea Vasile din Blidireasa, omul care a inervat ursul

2. Via Transilvanica. Suspecţii de serviciu de la vila lui Ceaușescu

3. Via Transilvanica. Din Şieu pân’ la Monor, drumul e un basm de flori

4. Via Transilvanica. Să te fereşti de omul roş şi când îţi arată traseul!

5. Via Transilvanica. Slalom printre sate părăsite și Cristoși sculptați până în ținutul mândrilor secui

7. Via Transilvanica. Marea sete de pe Drumul Mariei și sfânta împăcare din Atia

8. Via Transilvanica. Căderea din paradis într-un han depresiv din Lupeni

9. Via Transilvanica. Părăsim lumea satelor pentru a redeveni anonimi perfecți în Odorhei

10. Via Transilvanica. Învățămintele fraților la capătul călătoriei, după ce i-au ajuns sufletele din urmă