Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Voicu Bojan

Viața

11/04/2025

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Asaltul asupra celor 400 de trepte din Torre del Mangia din Piazza del Campo și perspectiva de sus asupra labirinticei Siena, apoi Piazza de Miracoli din Pisa cu celebrul turn, plimbarea pe vechile ziduri ale cetății, mica Veneție lipsită de turiști din Livorno, marea și farul, piețele și bisericile risipite prin oraș, plus câte și mai câte poate imagina mintea călătorului înfierbântată de perspectiva plecării.

Socoteala din târg: Ne întâmpină ploaia măruntă și frigul umed și rece cu iz de iarnă târzie, proaspăt coborât din Munții Apenini. Aeroportul din Bologna pare înghesuit, cu tavanul prea jos, parcă încercând să compenseze înălţimile catedralelor care ne aşteaptă. Locuri la mese de domni nu se arată. Într-un colț, în schimb, tronează un Lamborghini portocaliu foarte Instagramabil, cu care tinerii își fac selfiuri la greu. E zi de grevă la transportul în comun, iar coada la taximetre se lungește nesfârșit, până dă colțul.

Oftăm și facem din nou acea nefăcută binecunoscută. Fix sub o cameră de supraveghere, probabil spre deliciul celor de la securitatea aeroportului, luăm un snack foarte ardelenesc, din picioare: pită ruptă cu cârnaț afumat, stinse cu câte o dușcă din pălinca făcută cu simț de răspundere de un anume Gligor din Cehu Silvaniei, să-i dea bunul Dumnezeu sănătate și viață lungă.

Planurile de acasă cum că ne vom teleporta rapid de la Bologna la Florența chiar nu se pupă cu realitatea. După vreo două ceasuri, tot ce am reușit e să schimbăm aeroportul cu gara. Coborâm cu picioarele pe pământ. Cumpărăm un bilet și ne instalăm frumos într-un tren cam gol și înțepenit suspect pe șine. După o jumătate de oră de la ora programată de plecare vine anunțul fatal: Questo treno e anulato. Ce limbă dulce și cât de asemănătoare cu a noastră! Dar câte vocale are...

Alt snack, de această dată pe un peron de gară. Gazda apartamentului închiriat în Florența transmite mesaje îngrijorate prin AirBnb. Noi însă, cei trei vechi prieteni călători prin lumea largă, zâmbim și ne declarăm cei mai relaxați băieți de pe planetă. Miile de kilometri făcuți împreună ne-au învățat câteva lecții importante. Știm din experiență că frumusețea unei călătorii supuse improvizației stă tocmai în absența controlului asupra spațiului și timpului. Inclusiv asupra timpului probabil. Redevenim deci ultimii anonimi ai planetei și tocmai celebrăm acest fapt.

De o singură determinare nu poate omul scăpa în orice călătorie: De propria sa ființă, cu toate valorile și defectele ei înghesuite la repezeală în bagajul minimalist cu care a pornit la drum. Călătorind descoperi mereu același lucru uitat: propriul sine, cu toată istoria ta nescrisă, dar desfășurată acum altfel, în mișcare și cu o neostoită mirare. Îți cari rucsacul din spate precum un melc cochilia și nu te grăbești nicăieri, fiindcă orice călătorie zorită și supra-planificată e pe jumătate ratată.

Ești dus departe și e bine, indiferent cum se succed întâmplările. Nu te opui, lași lucrurile să curgă în legea lor. Ai plecat fiindcă ți s-a făcut lehamite de cotidian. De acea lume familiară pe care o controlezi zilnic cu o mecanică gestuală precisă, având iluzia că ești oarecum important. Te-ai săturat să populezi aceleași spații binecunoscute. Vrei altceva de la lume, de la viață, de la tine însuți. Vrei să redevii pelerinul străin, ultimul pârlit transpirat din mulțime, cu bocanci noroioși de boschetar famelic privit pieziș de trecători. Rupând pită sub o cameră de supraveghere îndreptată spre tine ca o armă.

În fapt, te afli într-o misiune importantă. Ai de recreat o lume plină de mistere care nu se dezvăluie decât celor răbdători, ai de intrat într-o comuniune tainică cu noile spații prin care te petreci, ai de descifrat atmosfere și lucruri ascunse în detalii, ai de intrat într-un dialog cu timpul și întâmplările în așteptare. Nikos Kazantzakis avea dreptate când spunea: "Orice călător adevărat creează, întotdeauna, țara pe care o vizitează."

Acum e mijloc de martie, însă adevăratul sezon turistic începe imediat după Paști și ține până la final de octombrie. Vremea e instabilă, dar măcar prețurile nu au sărit calul. Cozile la bilete pentru vizitarea celor mai importante măreții ale Florenței mai au o anumită decență. Dar nu pentru mult timp. În curând, mulțimile conduse de ghizi cu umbrele, stegulețe și microfoane vor umple toate străzile, toate ungherele, toate bisericile și muzeele, într-un periplu extenuant de la un obiectiv turistic la altul. La capătul zilei, vor umple restaurantele și cazările, iar a doua zi o vor lua de la capăt.

Orașele emblematice ale Toscanei emană un magnetism unic. Ele sunt o reamintire blândă a faptului că mult blamata Europă ofilită, înțepenită în birocrație și valori desuete, adică rămasă în urmă, azi incapabilă de inovație și vag delocalizată în raport cu marile puteri care guvernează lumea, are de oferit ceva nemaipomenit - marea cultură a Renașterii italiene, la care merită să te întorci mereu, fiindcă atenția asupra trecutului poate însemna soluții neașteptate pentru viitor. Sună ciudat, dar fără această Renaștere, Iluminismul sau Revoluțiile industrială, științifică ori chiar digitală nu ar fi putut avea loc.

Începând cu secolul al XV-lea, cei aproape trei sute de ani de prosperitate, inovație și creativitate ai Renașterii au însemnat nu doar ieșirea din ideile fixe ale Evului Mediu și din obsesia eliberării militare a Ierusalimului prin intermediul Cruciadelor, ci crearea lumii moderne așa cum o știm azi.

Vechile civilizații greacă și romană, care au reprezentat leagănul culturii umanității, au fost redescoperite și combinate cu marile teme ale creștinătății. A reieșit o fuziune unică, vizibilă în toate marile arte: literatură, muzică, arhitectură, iar pentru ochiul însetat de frumos mai ales sculptură şi pictură. Şi toți privim acum la aceleași lucruri, dar le pricepem diferit, filtrate fiind de lecturile și cultura vizuală a fiecăruia.

Practic, oriunde te miști în inima Florenței, locul unde s-a născut Renașterea sub atentul și generosul patronaj al casei De Medici, există atât de multă frumusețe pe metru pătrat încât devine excesiv și năucitor. Iar această stare de năuceală și mirare continuă te poartă cu ea și te leagănă alături de mulțimile care vor exact același lucru: să privească cu nesaț, să înțeleagă și să nu le vină să creadă că ceea ce tocmai văd chiar există și este adevărat.

Iată de ce totul se cuvine neapărat luat digital în stăpânire prin filmare sau fotografiere, poate pentru a fi revăzut și digerat mai încolo sau poate pentru a fi uitat pe vecie, tocmai fiindcă a fost confiscat și posedat.

Nu ai scuze, ai fost avertizat - aici nu ai voie să ratezi nimic, nici Domul lui Brunelleschi, nici catedrala Santa Maria del Fiore, nici Galeria Uffizi, nici Ponte Vecchio, nici Signoria, nici David de Michelangelo, nici Pallazo Vecchio, nici nimic, dar absolut nimic. Nu contează cât de lungă e coada și cât costă biletele de intrare. Totul se subsumează ideii de "O dată-n viață". A rata ceva e sinonim cu a fi un ratat.

Iar această presiune teribilă te poate transforma în doar câteva zile într-o cârpă numai bună de șters pe jos. Mintea omului (a mea cel puțin) are limitele ei. Creierul nostru e anume construit pentru a procesa informație puțină în timp îndelungat.

În cazul turismului de masă, obsesia bifării listei de obiective dă lucrurile peste cap. Ești supus unui potop de informație într-un timp foarte concentrat. Se instalează o oboseală acută evidentă. Nu mai vrei să vezi nici o Madonna con Bambino, nici o Annunziata, nici o nouă Adorație a Magilor pentru restul vieții. De atâta privit încep să te doară pe rând capul, spatele și picioarele, iar tot ce mai vrei e să te odihnești pe o bancă, să te uiți în gol la modelul pardoselii și să bei multă apă.

În plus, nivelul de anxietate crește exponențial. Creierul intră într-o stare de panică. Iar în loc să contempli omenește Nașterea lui Venus de Botticelli sau chipul bucălat și îmbujorat de vin al lui Bacchus de Caravaggio, te trezești ispitit să le fotografiezi, la fel cum fac cei din jur. Vrei să le iei cu tine, să devină proprietăți private în poze meschine de telefon mari cât un timbru fiscal.

De fapt, ești îngrozit să nu îți scape cumva printre degete clipa cea repede. Vrei dovada că, da, ai fost acolo și chiar ai văzut acel tablou. E nebunie curată. Dacă nu o conștientizezi rapid, cazi în capcană.

Există însă și cealaltă extremă. Bifatul de obiective turistice prin simpla prezență. Am văzut grupuri de oameni în nesfârșita Galerie Uffizi care străbăteau spațiile în pas alert, fără să mai întoarcă măcar capetele la monumentalele sculpturi din marmură sau la faimoasele picturi de pe pereți, darmite să le ridice pentru a privi sute de metri de tavane pictate cu scene mitologice, creștine sau pline de personaje celebre în epocă.

Aceasta este ciudata ironie a marilor muzee ale lumii. După aproximativ șase ceasuri intense totul devine obscur, opac, insignifiant. Pare de necrezut, dar așa e. Mintea a obosit, e saturată, scoate steagul alb. Tot ce vrei să mai vezi sunt bulele care se ridică hipnotic din fundul unui pahar mare de bere la draft.

Drept urmare, după două zile pline în Florența, am luat o decizie înțeleaptă. Să plecăm. Departe. Pe jos. Până la Siena. Să schimbăm arta înaltă cu simplitatea naturii. Iar extenuarea de muzee și catedrale cu cea fizică, de drumeți de anduranță pe drumuri întinse de pământ care urcă și coboară dealuri pe soare sau ploaie torențială de primăvară. Am mai făcut așa ceva și de fiecare dată ne-am reparat din mers, fiindcă orice drum lung are astfel de veleități vindecătoare.

După cam patru ceasuri, într-o livadă de măslini răsărită dintr-un covor de iarbă jilavă, ne-am oprit și am privit peste umăr. Acum mărețul dom al catedralei florentine era un biet ac de gămălie pierdut în zare, rătăcit pe un covor verde-cărămiziu, cu model incert. Râul Arno lucea subțire și șerpuit în soarele amiezii, nu mai mare decât un fir de păr căzut din coada unui cal sur.

Ne aflam departe, era liniște și mirosea a flori, conifere și busuioc proaspăt înflorit. Era bine. Nu mai eram turiști. Deveniserăm pelerini. În loc să privim cupole de catedrale și amvoane cu basoreliefuri din marmură acum ne uitam la flori, la agave, la butași de vie, la diverse specii de pin și ascultam păsări cântătoare.

Iar vreme de patru zile pline însumând puțin peste o sută de kilometri cu toate rătăcirile și ocolișurile inevitabile, am tot umblat prin frumusețea blândă și primitoare a Toscanei, cu viile ei nesfârșite, dealuri pline de măslini, văi și pâraie sălbatice, pallazo-uri năpădite de iederă străjuite de pini-lumânare sau pini-umbrelă, cu trattorii discrete prin sate mici și tăcute, unde la putere sunt pastele de casă, sosul ragu de mistreț și vinul roșu Chianti Classico. O triadă imbatabilă.

Cărarea e anume desenată ca să evite asfaltul, să treacă prin localități mici și să ofere un peisaj deschis și, pe alocuri, de o estetică desăvârșită. Ca direcție ne îndreptam spre Roma, iar drumul nostru se suprapunea uneori cu binecunoscuta Via Francigena, drum de pelerinaj de aproximativ trei mii de kilometri, care traversează Europa legând Catedrala din Canterbury cu Bazilica San Pietro din Vatican, cea mai mare catedrală a lumii.

Destinațiile cheie de pelerinaj creștin sunt doar trei: Ierusalim, Santiago de Compostela și Roma. Iar noi ne aflam acum pe Via Romea del Chianti, adică exact unde trebuia. Drumul vinului, spre Cetatea eternă.

Adăstam seara la câte o fermă pierdută în peisaj doar ca să descoperim dimineața că, de fapt, eram niște intruși aterizați în paradis. Astfel, undeva nu departe de orășelul San Casciano, am găsit un loc nu doar de poveste, ci și cu poveste. Filipo era o gazdă atât de atipică, încât l-am confundat cu grădinarul, la fel cum a pățit Maria Magdalena cu Mântuitorul în dimineața Învierii. Părul îi stătea alandala, tricoul lălâu de pe el era găurit și părea cel mai dezinhibat om de pe planetă. A trebuit să se facă dimineață ca să aflăm la micul lui dejun absolut fabulos cât de tare ne înșelaserăm.

Omul era, de fapt, un mare artist. Avusese în Milano un restaurant de stele Michelin și încă mai ținea cursuri de gătit. Doar că odată, în Sardinia, s-a îndrăgostit de o frumoasă japoneză pe nume Masabo și totul s-a dat peste cap. A vândut tot, apoi a descoperit această fermă în ruină, pierdută de un om bogat la pariuri. A cumpărat întreg domeniul cu vii și măslini și vreme de cinci ani a renovat vila și decorat-o la mare artă. A botezat-o Masabo. Nu știm ce s-a petrecut cu fata, dar Filipo continuă să o picteze în stil minimalist, de stampă japoneză, și să afișeze prin casă tablourile cu ea. Toate sunt de vânzare și costă 500 de euro bucata.

După revelațiile în rafală, ne-am încălțat smeriți bocancii și ne-am continuat periplul spre Siena. Ne-a plouat în reprize și ne-am umplut de noroi pe o vale nepietruită. Apoi un vânt neprietenos ne-a zburătăcit pelerinele și cred că, văzuți de departe, arătam ca trei ciocli cocoșați de poveri, în drum spre cimitir.

Pe drum am dat peste o Via Valacchio ce tăia un deal în două. Am adăstat într-o curte părăsită, cândva proprietatea unui domn pe nume Beppe Balducci după placa turnată în bronz de la intrare. Ne-am uitat cum umblă șopârle verzui pe zidurile din piatră, am contemplat grătarul ruginit, lemnele și cărbunii de dedesubt în așteptarea fripturilor și am cugetat la trecerea vremii și efemeritatea întreprinderilor omenești.

Nu departe de orășelul Castellina in Chianti am dat peste o podgorie de familie. Am sorbit un pahar de vin alb și ușor ca o porumbiță în zbor privind la via și pământul din care provenea. Ne-am întrebat oare de ce la capătul fiecărui șir nesfârșit de viță de vie este plantat câte un butaș de trandafir. Pentru a semnala eventualii dăunători ce ar putea ataca via, așa ni s-a spus.

Apoi am zăcut în soare pe o bancă din lemn, am povestit despre dezastrul cauzat de Filoxera în Europa și despre diverse soiuri de vin precum cel autohton de Sangiovese. Iar ușurel, așa, cu suflete îmblânzite și gânduri ușoare, am ieșit din timp, simțindu-ne ca niște exilați pe un ostrov fericit. Încă nu era ceasul amiezii.

Apoi, într-o vreme, am aterizat din nou între oameni și cavalcada a reînceput. La Siena am dat peste alte biserici, muzee ca niște labirinturi nesfârșite, unele întinse la două niveluri sub caldarâmul de piatră al orașului, plus o grămadă de locuri despre care orice ghid turistic serios îți spune că sunt "de neratat".

Iar acea saturație de vizitat, privit, citit, procesat s-a reinstaurat. Am constatat că a devenit aproape imposibil să mai privesc atent sculpturi din marmură sau tablouri reciclând mereu aceleași teme mari, plecând de la Bunavestire și încheind cu Punerea în mormânt, prin urmare am început să mă concentrez pe detalii, încercând să le izolez de întreg și să meditez la ele în speranța unei limpeziri.

Am descoperit, așadar, nenumărate animale de companie furișate în fresce enorme, cum ar fi căței, pisici sau iepurași, am descoperit personaje obscure în penumbră, am studiat brocarturile și dantelăriile tipic renascentiste cu care era îmbrăcată Sfânta Familie plus toți îngerii aferenți, chipurile perfect simetrice ale blondei Fecioare în acord cu standardele de frumusețe ale vremii și am urmărit expresiile de pe chipul bucălat al Pruncului, fiindcă pe acea vreme un copil dolofan și asezonat cu pliuri de grăsime era sinonim cu sănătatea și fericirea.

Peste toate, aceeași inevitabilă întrebare: Cum a fost posibil ca un profet născut într-o condiție modestă care în toată viața lui de propovăduitor itinerant a predicat smerenia și austeritatea, sfârșind umilitor pe o cruce să dea naștere unor asemenea efluvii de creativitate și copleșitoare bogății? Întrebarea rămâne deschisă. Pentru mine rămâne în continuare un mister despre cum pot transforma oamenii misterul într-o opulență aproape indescriptibilă.

Am practicat din nou ascensiuni pe verticală în diverse turnuri și domuri, apoi iar catedrale, baptisterii, labirintul din Muzeul Operei și celebra Facciatone, un loc "de neratat", de unde perspectiva asupra orașului este unică. Practic, acest zid enorm nu este altceva decât o fațadă, o intenție de pe la 1300 de a dubla dimensiunile deja enorme ale catedralei.

Siena, unul dintre cele mai bogate orașe ale vremii, din băncile căreia se împrumuta cândva papalitatea, practic nu mai știa ce să facă cu banii, până când la 1384 a lovit ciuma neagră și s-a ales praful de toate planurile. Orașul a intrat în declin. A fost cucerit apoi de casa De Medici și inclus în Ducatul Toscanei.

Mi-a plăcut mult Facciatone ca o metaforă a nemăsuratelor ambiții omenești și a fragilităţii lor. O reamintire a faptului că "vremile nu sunt supt cârma omului", după cum spune înțeleptul nostru cronicar Miron Costin. Aș mai fi stat să meditez acolo bătut de vânt sub cerul plumburiu, dar cu iureșul turistic nu te pui. Timpul de vizitare e limitat și te trezești mânat din spate de noi grupuri care vor același lucru și care se perindă cu miile, pe ceas, zilnic.

Azi Siena are aproape același număr de locuitori ca pe vremurile de acum aproape 700 de ani, respectiv puțin peste 50 de mii. A rămas un oraș medieval mic, labirintic, liniștit, dar care în lunile iulie și august o ia complet razna. Urmând cu sfințenie același ritual încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, în piața centrală are anual loc o cursă nebună de cai numită Palio. După Caragiale, totul s-ar concentra în trei cuvinte: muzici, chiote, tămbălău.

Evenimentul este dedicat Fecioarei Maria și goana cailor neînșeuați din Piazza del Campo durează undeva sub două minute. Dar înainte de cursă și după ea, cuminții locuitori ai orașului sunt cuprinși de o adevărată frenezie ce implică zile în șir de pregătiri, flamuri, marșuri cu tobe, trageri la sorț plus un carnaval de final, toate implicând o competiție istorică între cele 17 așa-numite contrada. Rivalitatea lor seculară este absolut acerbă. Jocheul câștigător devine eroul orașului. În acele zile numărul de turiști depășește orice imaginație, la fel și prețurile.

După două zile în care am epuizat tot ce era de văzut, făcut și vizitat în Siena, am declarat că suntem sătui de tot și toate, inclusiv de noi înșine. Drept urmare, am luat-o de dimineață pe trei căi diferite, urmând să ne povestim la cină întâmplările semnificative ale zilei. În mai puțin de o oră, complet absurd, ne-am întâlnit toți trei în exact același loc, respectiv în preajma bazilicii cisterciene San Domenico.

Am râs bine și imediat ne-am despărțit pe bune. Personal, am dedicat ziua rătăcirilor deliberate pe străzi înguste și uneori înfundate studiind arhitectura, caldarâmul, zidurile, detaliile decorațiunilor, dar analizând și varietatea de pasticcerii și gelaterii tipic italiene. Am umblat prin ploaie până am trecut de zidurile orașului și l-am putut privi de pe un deal, așa cum demult, într-o dimineață de iarnă, am privit de pe Muntele Măslinilor cetatea înzăpezită a Ierusalimului.

Dimineața devreme am părăsit Siena. În Pisa ziua se arăta luminoasă, cu miros de primăvară. De spaima cohortelor de turiști strânși în Piazza dei Miracoli cu care nu prea ne mai venea să dăm față, am dat o tură de vreo două ceasuri pe zidurile cetății vechi privind lanțul Monti Pisani din depărtare. Tot în depărtare se ițea, dincolo de turlele ascuțite ale diverselor biserici, marea eroare arhitecturală devenită celebră.

Povestea Turnului din Pisa începe în anul 1173. După doar cinci ani a început să se încline. În loc să stabilizeze cumva fundația, diverși arhitecți zeloși au tot adăugat etaje de-a lungul anilor. Într-un final dramatic când prăbușirea devenise iminentă, între anii 1990-2000, o echipă condusă de un inginer britanic a stabilizat turnul prin drenaj, adăugarea de contragreutăți, scoaterea lutului din fundație și înlocuirea lui cu niște stâlpi din ciment.

Drept urmare, azi, după o lungă coadă și 21 de euro, se pot urca cele 251 de trepte din marmură până în vârf și admira priveliștea de sus, inclusiv cupola catedralei Santa Maria Assunta. Mie cel mai mult mi-a plăcut un mic basorelief cu un Hristos pe cruce fără un braț, de pe unul dintre cele șapte clopote imense din bronz reprezentând fiecare o notă muzicală.

Practic, când vorbim despre Turnul din Pisa vorbim despre o sumă de greșeli în lanț, plus un noroc imens că a rămas în picioare în iureșul de bombardamente din al doilea război mondial. Culmea, această eroare atrage azi undeva peste cinci milioane de vizitatori anual. Se pare că oamenii adoră să se minuneze de ratările altora.

Dar cel mai delicios lucru aici e maimuțăreala publică a celor care se prefac că susțin sau îndreaptă turnul. E ceva ce, sincer să fiu, mi-am dorit mereu să văd, poate mai mult decât turnul în sine. Așa că am zăcut pe iarbă la soare și am admirat pe săturate acest spectacol lipsit de orice pudoare, situat undeva între sfântă naivitate și caraghioslâc total.

În Livorno, primăvara se preschimbase în vară de-a binelea, iar culorile pale ale clădirilor se scurgeau pe canalele înguste străjuite de bărci și șalupe, strecurate printre străzile labirintice ale orașului. O Veneție blândă, fără turiști și gondole, toată numai o poezie.

Biserici frumoase ne răsăreau în cale ca iepurii, dar putere să mai intrăm în ele nu mai aveam. Sufletele noastre călătoare se toropeau în soarele după-amiezii cu ochii mijiți, sorbind cafele pe câte o terasă, la fel de imobili ca niște umbrele uitate în suportul dedicat al vreunei trattoria unde chelnerii sunt din Galați. Nostalgia întoarcerii începea să ne dea ghes. Ni se făcuse dor de sfânta banalitate a cotidianului previzibil, semn de final al unei călătorii reușite.

Cum la Pisa o încheiaserăm definitiv cu turismul cultural, nu ne-a rămas decât să umblăm aiurea prin urbe și port întorcându-ne la lucrurile simple ale vieții: să luăm un brunch în piața centrală povestind cu precupeții, să degustăm porchetta și diverse brânzeturi cu trufe negre, să privim în gol la apa nesfârșită a Mediteranei sau să mâncăm supă de scoici și pește prăjit.

Dar mai ales, să visăm la Insula Sardinia din depărtare, unde Filipo se îndrăgostise cândva de frumoasa Masabo, la fel cum un personaj literar adorat de noi visa mereu la zăpezile din Englitera, unde nu fusese niciodată.