Oamenii muncii în pantaloni scurți. Concediul de Odihnă în epoca luminii

Voicu Bojan

Istorie

29/08/2025

Când în fiecare vară la Alimentara de pe strada Câmpului din vechiul Mănăștur apărea acel misterios anunț scris de mână, cădeam într-o stare de mirare: Concediu de Odihnă. Rămâneam o vreme în fața ușii închise, reflectând. Cele două cuvinte mă puneau serios în dilemă.

Noțiunea de Concediu, deși cam neclară, mă fermeca. Părinții mei fiind amândoi profesori, pe atunci navetiști, nu aveau niciodată parte de un astfel de privilegiu. Ei aveau doar vacanță mare, la fel ca mine. Iar aceasta părea nesfârșită, așa cum trebuie să fie o cinstită vacanță de vară.

Mă asaltau întrebările. Ce înseamnă această noțiune? Ce-or fi făcând oare oamenii în concediu? Oare de ce exista urarea între oamenii mari: 'Concediu plăcut?' Exista și unul neplăcut? Unde se petrecea? De ce oare oamenii de la țară, cei pentru care acest termen era o pură abstracțiune fiindcă ei nu cunoșteau odihna, îi spuneau prescurtat 'conced', iar referința se făcea exclusiv 'la domni'?

Cuvântul Odihnă îmi provoca imaginația și mai dihai. Cu ochii minții o și vedeam pe tanti Dora, vânzătoarea bondoacă cu mâinile prea scurte și părul șaten tapat în sus, întinsă frumos pe o pătură înflorată la o margine de pădure stând 'la odihnă' în cântec de păsărele, la fel ca 'Fata culcată în iarbă' din tabloul lui Grigorescu. Sau pe o plajă la mare în sunet de valuri, zăcând absolut inertă pe aceeași pătură cu trandafiri.

Așa că, an de an, îi stresam pe părinți că aș vrea să mergem și noi măcar o dată în Concediu de Odihnă cu majuscule. Se priveau unul pe celălalt de parcă atunci se văzuseră pentru prima oară și mă expediau, ca de obicei, la bunici.

Odată ajuns acolo, începeam cu bănuielile. Nu cumva, în timp ce alături de verișorii mei dulci luam cu asalt toate cotloanele acelui sat molcom bistrițean, părinții evadau fără mine într-un concediu privat, unde aveau parte de odihnă din plin? Fără mine, singurul lor copil? Ar fi fost de-a dreptul revoltător.

Norocul a venit de la amigdale, polipi și o binecuvântată tuse măgărească în rafale, menită să bage spaima în onorata asistență. Atunci când, privind sobru pe deasupra ochelarilor de vedere, doctorul Paina le-a spus părinților că mi-ar prinde bine o cură îndelungată de aerosoli marini, ai mei s-au executat imediat. Așa a început aventura concediilor noastre de odihnă.

Drept urmare, an de an, se îndesau bine valizele confecționate la Întreprinderea Stăruința și plecam cu trenul la mare. O dată am fost chiar și cu avionul, ceea pe vremea aceea trăgea a aroganță maximă, fiindcă biletele erau foarte scumpe. Nici azi nu știu prin ce minune a fost posibil. În orice caz, prin anii '70-'80 pentru oamenii muncii un concediu de odihnă pe litoral reprezenta realizarea supremă, culmea răsfățului, tipul de relaș cel mai de invidiat.

Să petreci două-trei săptămâni la mare administrând arta odihnei cu mai multă pasiune decât aranjează japonezii pietre șlefuite într-o grădină de un estetism desăvârșit, era un mare privilegiu. Nu contau condițiile precare, fondurile limitate sau faptul că bucuriile simple se obțineau mai mereu cu efort și erau la limita austerității. Aveai ditamai Marea Neagră la picioare, plus garanția unui bronz de înaltă calitate. Iar în acele vremuri, razele UV erau mai blânde decât azi cu cetățenii scumpei noastre patrii.

Gazdele noastre, o familie mare și respectabilă de ucrainieni, aveau casa la capătul unei străzi ce dădea într-o faleză abruptă. Dincolo de ea, doar albastrul mării cât vedeai cu ochii. Și o plajă cu un nume irezistibil: Trei Papuci. Acolo a aterizat odată tata după ce a alunecat și s-a rostogolit în cap de pe faleză. Noi l-am urmat, însă coborând mult mai atent cărarea de lut ce șerpuia printre tufe de plante înțepătoare.

Eram foarte fericit să mă aflu și eu în concediu cu ai mei, cu toate că, periodic, pe mama o apuca pofta 'să prindem' răsăritul. Trezitul pe întuneric era un coșmar. Semi-adormit, inspiram adânc cei mai de calitate aerosoli posibili cu ochii pe punctulețul roșu de la orizont, în timp ce în fundal mama îmi ținea o nouă lecție matinală de geografie, asezonată pe alocuri cu astrologie. Nu am reținut mai nimic, niciodată. Vorba unei foste învățătoare: 'Prost nu e, doar că nu-i stă capul'.

Piesa de rezistență a verilor petrecute la plaja Trei Papuci era salteaua roșie cehească marca Barum, care mirosea a cauciuc de tractor. Era vehicolul libertății totale. Pe ea pluteam zilnic cu orele vâslind alene cu palmele, chiorându-mă ba la pescăruși, ba la guvizi, fără să am habar că nu departe, în tabăra de pionieri de la Năvodari, viitoarea mea tovarășă de viață, o taberistă înfocată, se întorcea de pe-o parte pe cealaltă la comanda sunetului ascuțit al fluierului profesorului de sport. Totul de dragul unui bronz uniform, de invidiat.

În apă pionierii intrau la fel de organizat, la fluier, și la o distanță de mal atent controlată de un cordon format din adulți responsabili pe post de geamanduri umane. Două mari spaime bântuiau litoralul românesc al acelor vremuri: pierderea copiilor în marea de oameni și pericolul de înec.

După ani la rând petrecuți la mare cu scopul vindecării mele prin aerosoli, doctorul Paina, pe care azi l-aș numi în englezește Dr. Pain, mi-a extirpat chirurgical polipii. Durerea a continuat când ai mei m-au anunțat solemn că, în vara ce tocmai debuta promițător, nu au reușit să adune destule economii pentru mare.

În schimb, o să facem ceva nemaipomenit. Ne vom plimba cu trenul pe la rude și prieteni. Însă nu oricum, ci cu un bilet circular. În naivitatea mea credeam că ne vom învârti în cerc, la fel ca trenulețul electric cu trei vagonașe primit de Piciu la Crăciun.

Nu era așa, ci puțin altfel. Biletele în circuit la clasa a doua erau valabile de la o lună la trei luni. Stabileai un traseu de principiu. Cumpărai biletele o singură dată și puteai călători pe unde te tăia capul, cu condiția să vizezi biletul în localitățile prin care poposeai, pentru a face dovada că ai chiar fost acolo. Suna destul de promițător.

Sub pretexul acestui bilet exotic a debutat cel mai anost concediu din viața mea, în compania exclusivă a adulților. Fără pescăruși, fără răsărituri chinuitoare de soare la ora cinci dimineața, fără compania zănaticei Madi cu care săream bombă de pe stânci, fără casca de baie cu flori în relief a Ludmilei Vlasakowa pe care o salutam ceremonios cu Ahoi dobri den, fără pielea tăbăcită de soare a șahistului Nikita Sezonov care fredona în surdină valsuri rusești, fără porumb fiert ronțăit pe plajă și mai ales, fără plutirea în larg tolănit pe vajnica saltea gonflabilă, acum tristă și uitată în bezna unei cămări.

Nostalgiile legate de mare mă asaltau zilnic, în timp ce diverse rubedenii obscure, prieteni de familie de prin Oradea, Timișoara, Arad sau alte localități din câmpii obscure pe unde fusese mama profesoară în tinerețe, mă priveau de sus recitând aceeași poezie, de parcă toți fuseseră înțeleși: 'Vaaai, dar ce mare ai crescut!'

Singurele fante de lumină din tot acest circuit infernal de o crasă banalitate provocând o toropitoare plictiseală au fost câteva ștranduri, un pescuit la crap cu nenea Paul din Oradea și turele cu o bicicletă de oameni mari prin Șimand, o comună plată și plină de gâște sâsâitoare, pe când stăteam la tanti Grete, o fostă gazdă a mamei.

Am suferit în vara aceea atât de tare de dor de mare, încât mi-am dorit fierbinte să mă îmbolnăvesc din nou de amigdalită și tuse măgărească, doar ca ai mei să se simtă vinovați că nu m-au dus înapoi în paradisul pierdut de la Trei Papuci.

Cu fantasticul nostru bilet în circuit ne-am perindat prin nenumărate gări prăfoase cu cetățeni sforăind pe papornițe prin săli de așteptare și trenuri mirosind toate a păcură și metal. Căram pe peroane valize grele și mâncam pâine cu ouă fierte și fâșiuțe de ardei capia din cutia de tablă prin compartimente insalubre și cu aer închis, în timp ce în jur diverse tăntici în bluze de supraelastic cu imprimeuri caraghioase povesteau detalii despre boli și operații, până aproape de insuportabil.

Cum pasagerii erau îngroziți de posibilitatea de a fi 'trași de curent', șansa de a crăpa vreun geam era inexistentă. Tot ce puteam face era să privesc absent peisajul derulat rapid afară și uneori să-mi văd fața deprimată în reflexia sticlei. Îmi venea să mă închid în veceul de la capătul vagonului la fel ca domnul Goe și să-mi deplâng soarta. În cap îmi răsuna cearta celestă a pescărușilor și auzeam limpede muzica ritmată a valurilor.

Cu vremea, am aflat diverse detalii despre cum își petreceau cu adevărat oamenii muncii misteriosul concediu de odihnă. El ținea de obicei între 15 și 24 de zile lucrătoare plătite, în funcție de tipul de muncă și categoria profesională a angajatului. Cetățenii patriei mergeau de obicei la băi, pe la mănăstiri, unii la munte, iar alții pe la diverse rude.

Mai existau așa numiții vilegiaturiști, alt cuvânt fatal, azi o biată relicvă lingvistică ce zace nefolosită în dicționar. Se presupune că cei din această categorie se plimbau aleatoriu, fără să se fixeze locului. Acești vilegiaturiști erau de obicei deținătorii de mașină personală, deci aveau oarecare mobilitate. Îi puteai întâlni îmbrăcați neapărat în trening prin castele, peșteri, pe lângă cabane sau campați cu corturile pe maluri de râu. Erau întruchiparea neliniștii și a curiozității.

Dar cum spuneam, de departe cei mai norocoși cetățeni petreceau un sejur (alt cuvânt misterios) pe litoral. Majoritatea erau așa numiții 'sezoniști', printre care ne număram și noi. Tineretul șmecher se aduna pe lângă Discoteca Ring din Costinești. Cei mai flower power erau de găsit pe la Vama Veche, Corbu, Vadu sau la Gura Portiței, unde se instalau cu cortul câte o lună bună și nu de puține ori, practicau întoarcerea la natură prin nudism, o stranie expresie a libertății supreme.

Adevărul este că, în vremea aceea, litoralul românesc mustea de lume și exercita un magnetism unic. Veneau și mulți străini care vorbeau ciudat și miroseau altfel, a săpunuri fine sau a creme nemaivăzute de protecție solară. Prezența lor nu făcea decât să întărească ideea că România noastră este un soi de paradis accesibil și că, de fapt, nu are niciun sens să plecăm cine știe pe unde, câtă vreme toți vor să vină la noi în țară, să trăiască și ei miraculoasa experiență a unei 'societăți cu adevărat multilateral dezvoltată'.

Practic, se valida ideea atât de vehiculată în discursurile scrâșnite ale mult iubitului conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel atât de regretat azi: „Numai și numai socialismul a asigurat marile victorii, ridicarea patriei noastre pe înaltele culmi de progres și civilizație!”

Deși aflată pe culmi de progres, țara era toată o colivie închisă și prea puțini evadau peste granițe în colivia ceva mai mare a lagărului socialist. Egalitarismul mult cântat de pe la prezidii și tribune nu funcționa în realitate. Și pe atunci existau 'speciali', dar altfel.

Acești cetățeni de rang înalt făceau parte din structurile de forță, din nomenclatura comunistă sau dintre cei având legături cu comerțul exterior. Ei puteau călători oricând în afară, să petreacă sejururi pe la Karlovy Vary sau să se perinde prin cele o mie de săli ale Ermitajului din Leningrad. Pentru acești 'aleși ai poporului' existau croaziere cu vaporul prin Crimeea, existau icre negre, șampanie franțuzească și, bineînțeles, țigări Kent - apanajul suprem al bunăstării, valuta forte care deschidea uși și frângea inimi.

Cel mai ‘special’ dintre speciali era bineînțeles Cel mai iubit fiu al poporului. Tovarășul Nicolae Ceaușescu deținea frumoasa vilă de protocol de la Neptun, pe numele ei oficial Nufărul, supranumită și 'perla litoralului românesc'.

Construită la finele anilor '60 vila făcea parte dintr-un proiect vast întins pe nu mai puțin de 134.000 de metri pătrați. Conținea diverse alte vilișoare și case de oasepeți risipite prin pădure destinate liderilor de partid și invitaților de rang înalt. Complexul avea heliport, piscină, teren de tenis, cramă, cinematograf, ba chiar și un adăpost antiaerian.

Domeniul era o fortăreață păzită strașnic din toate părțile, inclusiv de scafandri, cu scopul de a preveni orice potențială amenințare dinspre mare. Bineînțeles, avea și o vastă plajă privată cu nisip afânat și atent cernut zilnic, fără bâzâit de țânțari sau țipete enervante de pescăruși. Dar mai ales, se afla departe de privirile muritorilor de rând. Pe scurt, nu semăna mai defel cu iubita noastră plajă îngustă și stâncoasă și plină de scoici de la Trei Papuci.

În general, plebea formată nu din simpli cetățeni, ci neapărat din 'oameni ai muncii', aveau opțiuni limitate. Pe atunci timpul liber în general se livra cu lingurița. Sâmbete libere nu existau, nici zile libere închinate unor sărbători religioase cum sunt acum. Ce să mai vorbim de celebrele 'punți', atât de îndrăgite azi, când românii au parte de mici concedii mai tot timpul anului.

Cel mai adesea, puținul timp liber era confiscat de partid. Cetățenii 'se relaxau' prestând munci voluntare, participând la diverse manifestații sau făcând pregătire militară. Când scăpau de ochiul vigilent al regimului evadau rapid la un ștrand, o iarbă verde, iar dacă prindeau cumva un mic și o bere, erau fericiți peste poate.

Când venea vremea concediilor de odihnă ale verii, cetățenii luau câte un bilet prin OJT (organizația județeană de turism) sau ONT și se aruncau în necunoscut. Contra unor mici atenții, se mai puteau obține bilete prin Sindicat.

Nu de puține ori, se combina utilul cu plăcutul. În sensul că se mergea în concediu la 'tratament balneoclimateric'. Biletele la băi se obțineau relativ ușor și nu erau foarte scumpe. Era la mare modă balneologia pe atunci. Și reumatismele. Dar mai ales, ulcerele. Societatea era stresată și cică făcea ulcer gastric sau duodenal 'pe bază de nervi'. Se spunea șoptit în scara blocului că statul la cozi pentru alimente sau benzină nu ajută deloc la ulcer, îndeosebi primăvara. Atunci se declanșează.

Am nimerit și eu o dată cu mama la Sângeorz-Băi, unde existau cozi lungi de betegi care se adăpau de la diverse izvoare numerotate. În niște căsuțe curgeau prin țevi subțiri diverse ape minerale vindecătoare vag puturoase, fiecare destinată unor afecțiuni specifice. Oamenii aveau la purtător niște sticluțe speciale, burtoase, învelite în plase cu mâner din care sorbeau ceremonios cu ochii pe Hotelul Hebe, cel construit în dulcele stil numit 'brutalism socialist'.

Dezamăgirea mea a fost cruntă, fiindcă mă imaginasem bălăcindu-mă la niște băi ca oamenii, cum am făcut la Felix, Turda sau măcar Cojocna, unde mama fusese profesoară mulți ani, însă aici nici urmă de vreo baltă călduță sau măcar de ștrand. Am văzut în schimb filmul 'Cei șapte fantastici' de cinci ori la cinema-ul din parc, am explorat toate pădurile dimprejur și am jucat fotbal până am căpiat.

Când am revenit după mulți ani la Sângeorz-Băi, am constatat că toți ulceroșii purtători de sticluțe simpatice se evaporaseră pe undeva, izvoarele curgeau degeaba triste și părăsite, iar cinematograful devenise o ruină. Vindecare totală.

În rest, la fel ca noi în călătoria cu bilet circular, majoritatea oamenilor se cam învârteau în cerc prin țară, încercând să administreze cu succes poezia înduioșătoare a penuriei, trăind cu iluzia unor vieți firești, normale, care însă erau departe de a fi așa. Viața era destul de grea, cenușie, o luptă permanentă pentru alimente și cele trebuincioase. Cetățenii anilor '80 trăiau criza instaurată pe tăcute într-o 'epocă a luminii' în care se lua lumina, prefăcându-se că nu e nimic grav, că va trece precum o durere de cap.

De multe ori, din lipsă de bani, ca să vadă totuși și altceva, oamenii mergeau pur și simplu unii la alții. Nu de puține ori, ne trezeam vara la ușă cu câte un unchi uitat, prăfuit, cu pălărie și un geamantan mare. Venise neanunțat 'în vizită', pe termen nedefinit. Îl primeam, ce era să facem?

Copiii erau de obicei 'trimiși'. Norocoșii care aveau bunici, se alegeau cu destinația ‘la țară’. Alteori aterizau chiar în ograda unchiului pomenit mai sus. Așadar roata se întorcea, aveau loc benefice schimburi culturale. Nu o dată m-am trezit trimis ca să-mi lărgesc orizontul prin sate cu nume ciudate gen Șuncuiș, Poplaca sau Apahida.

Se isca de nicăieri 'dorul' de câte o mătușă de gradul doi aflată pe cine știe unde, dornică nevoie mare să grijească un drac de copil răsfățat, de oraș, care nici măcar la plivit fasolea nu era bun. Cea din Apahida, de exemplu, m-a împachetat și m-a trimis înapoi acasă cu primul autobuz în ziua când l-am scufundat pe vărul meu în fântâna adâncă de 14 metri, agățat de găleată, ca să recupereze mingea cu buline plutind în acel hău întunecat.

Așadar, aproape fără preaviz, te trezeai trimis câte o săptămână să aprofundezi rumegatul bivolilor cu boturi umede, de cauciuc, să înveți (mai mult de rușine) arta subtilă a întorsului fânului sau să experimentezi cum e să te piște seara tăunii la gârlă, când te scăldai alături de diverși prieteni improvizați. Invariabil, veneai acasă cu vocabularul îmbogățit de noi prostii și cu un accent care trezea suspiciuni părinților.

După câteva luni, apărea în prag și mătușa cu pricina, venită cică 'să se caute', respectiv la diverse investigații medicale. Se instala comod pentru câte o săptămână. Devenea parte din familie. Pe atunci, vorba lui Marin Preda, 'timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii'. Iar oamenii aveau și ei răbdare cu semenii lor.

Copiii care nu aveau astfel de 'privilegii' legate de viața idilică de la coada vacii, erau trimiși în tabere de pionieri. Mai toate trăgeau, cel puțin din punctul meu de vedere, a univers concentraționar, combinat cu îndoctrinare sistematică. Foarte ceremonios la început, după intonarea imnului, se înălța steagul pe catarg, iar la final se cobora și se împacheta solemn. Punctul culminant era discoteca și focul de tabără ce încununau sfârșitul taberei, sinonimă cu 'liberarea' din armată. Am plecat din toate taberele cu sentimentul că, în sfârșit, am scăpat.

În rest, în cele două lungi săptămâni se cântau imnuri patriotice înălțătoare, se improvizau mici scene de teatru, existau excursii și jocuri, iar în general peste tabără plutea o atmosferă tovărășească digerabilă. Mâncarea, în schimb, era doar arareori digerabilă.

Am servit așadar câteva astfel de tabere complet serbede, după care am fost declarat inapt și nu am mai fost trimis. Părinții dezvoltaseră prostul obicei al probei cântarului. Adică mă cântăreau ca pe boxeri înainte și după tabără. Cum de fiecare dată veneam și mai slab decât oricum eram, s-a declarat solemn că taberele pionierești nu sunt potrivite pentru dezvoltarea mea fizică.

Cum putea un copil declarat 'mofturos' încă de mic să se îngrașe din ciorbă de conopidă cu mazăre, deasupra căreia pluteau niște frunze cu gust dubios, pe nume leuștean?

Toate fotografiile din articol aparțin Arhivei Minerva.