Odă Femeii. Mamă eroină, muncitoare, activistă (în stil comunist)

Voicu Bojan

Istorie

06/03/2026

De Ziua Femeii anilor ‘80, mama nu părea defel mai fericită ca de obicei. Mai degrabă agasată, obosită de festivisme și mai ales de „punctul trei”, cum se numea eufemistic insuportabilul chef obligatoriu din Sala profesorală. Părul și hainele îi erau îmbâcsite de fumul țigărilor altora, zâmbetul strâmb și cearcănele ușor mai vizibile.

Ziua aceea special dedicată Femeii cu F mare sau Mamei cu M mare venea cumva firesc în siajul euforicei zi de „1 martie călător / ce-ți aduce-un mărțișor”. Moda pe atunci era ca unii elevi să agațe cu mânuțele lor mărțișoare de bluza tovarășei dirigintă. Acestea se purtau obligatoriu până la 8 martie, fiind mutate de pe o bluză pe alta. La final, drept amintire, mama le aranja frumos pe un pătuț de vată în niște cutii goale de ciocolată Kandia. Coșarii, buburuzele, floricelele și pisicuțele își dormeau somnul de veci în cutii identice, frumos stivuite pe un raft din bibliotecă.

Finalul festivităților nu era deloc mai glorios. Mama se întorcea acasă cu același autobuz pufăitor marca Ikarus având pieptul încărcat de mărțișoare kitsch, cu brațele pline de flori, poșeta doldora de felicitări confecționate manual și cu cadoul obligatoriu din partea clasei ei. Vitrina din sufragerie se deschidea vast pentru ca o nouă vază de rubin sau un coșuleț împletit din porțelan să se alăture cadourilor inutile din anii precedenți. 

Închiderea vitrinei era sinonimă cu încheierea festivităților dedicate Femeii. Reîncepea corvoada: cozi, penurie, stres, ședințe, planificarea orelor pentru a doua zi, tone de extemporale de corectat și peste toate, spaima de inspecții neanunțate. Cum părinții mei profesori n-au fost niciodată membri de partid, se aflau mereu în vizor.

Viața cenușie își reintra în drepturi imediat ce festivitățile se terminau. Promisiunile legate de egalitate și emancipare erau uitate imediat ce Femeia cobora de pe piedestal și reîncepea cavalcada îndatoririlor față de familie, partid și stat.

Ideologul comunist Friedrich Engels afirma răspicat că emanciparea era condiționată: „Emanciparea femeii devine posibilă doar atunci când aceasta va putea lua parte la procesul de producţie la scară socială şi atunci când îndatoririle domestice vor ocupa doar o mică parte din timpul ei. (…) Va deveni astfel evident că prima promisiune a emancipării femeii o reprezintă reintroducerea acesteia în industria de stat.”

Povestea zilei de 8 martie are o istorie mai lungă și nu a fost întotdeauna legată de mărțișoare, flori, bomboane, manifestații fals entuziaste și festivisme goale. A debutat pornind de la activism politic, discriminare sexuală și o luptă pentru niște drepturi elementare. 

În America de la începutul secolului XX această zi a însemnat un protest colectiv legat de salarii decente, scăderea orelor de muncă și dreptul de vot. În Europa Ziua Internațională a Femeii a fost instaurată în urma propunerii unei socialiste pe nume Clara Zetkin din Danemarca și a însemnat o luptă pentru egalitatea de gen, precum și o manifestație împotriva Primului Război Mondial. 

În Rusia lucrurile au fost ceva mai complicate, ele conducând inevitabil către personajul care avea să instaureze revoluția bolșevică din 1917 - Lenin. În acel an, la data de 8 martie, un grup de femei din Petrograd (Sankt Petersburg) au intrat în grevă protestând împotriva penuriei de alimente și împotriva războiului unde își pierduseră viața aproximativ două milioane de ruși. 

Manifestația a fost condusă de Alexandra Kollontai și fiindcă această grevă a contat în economia revoluției din octombrie, bolșevicii au recompensat femeile cu dreptul la vot și instaurarea acestei sărbători recunoscută prin ricoșeu în toate viitoarele țări transformate în socialiste împotriva voinței lor. Printre acestea și noi.

Cum se prezintă deci Femeia în mitologia istorică românească înainte ca regimul comunist să-i delimiteze precis rolul de producătoare (angajată cu elan în procesul de producție așa cum bine profețea Engels) și de reproducătoare (mamă eroină de voie de nevoie și victimă a infamului decret 770 din octombrie 1966 legat de întreruperile de sarcină menit să crească accelerat populația)? Puțin cam departe de emanciparea și egalitatea visate.  

Încă din anul 1973, Ceauşescu defineşte rolul şi statutul femeii. La şedinţa plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, acesta declara că „Cea mai mare onoare pentru femei este să nască, să dea viaţă şi să crească copii. Nu poate fi nimic mai scump pentru o femeie decât să fie mamă”. 

Practic, corpul femeii devine proprietatea politicii statului. În urma decretului, peste zece mii de femei aveau să-și piardă viața în urma întreruperilor ilegale de sarcină, iar cazurile de copii cu malformații congenitale grave au crescut exponențial umplând infamele cămine-spital risipite prin țară. Ba chiar se instaurase o taxă specială pentru femeile fără copii, un fel de pedeapsă, fiindcă nu își îndepliniseră misiunea principală dată de stat.

Doamna Aurora Liiceanu detaliază: „Măsura se simțea direct în salariu și, inevitabil, ajungea subiect de discuție între colegi. „Ca ne-mamă erai dezavantajată. Dar ca mamă erai avantajată”. În birouri se făceau comparații, se comentau alocațiile, se calculau diferențe. Unele colege fără copii spuneau deschis că ele „plătesc pentru alții”, iar tensiunea aceasta se adăuga peste relațiile de muncă”.

În cartea sa Istorie și mit în conștiința românească, Lucian Boia afirmă: „În mitologia istorică românească, femeia nu este prea dorită. Mitologia nu face în această privință decât să se alinieze unei prejudecăți curente și aproape generale. (...) Femeia poate intra în mitologie, dar la locul ei, într-o poziție marginală, subalternă, de martoră și susținătoare morală a marilor întreprinderi masculine. Blânda Elena Doamna, care i-a suportat atâtea lui Cuza Vodă este un exemplu semnificativ pentru tipologia femeii acceptate”.

În folclor lucrurile sunt trasate în tușe alb-negru, cam lipsite de nuanțe, pendulând între benigna Zâna cea bună și malefica Baba Cloanța. În istorie se remarcă două femei curajoase și războinice – pașoptista Ana Ipătescu și Ecaterina Teodoroiu, eroina României Mari, căzută în luptă în Primul Război Mondial. Pe cea din urmă comuniștii au reactivat-o abia când s-a virat puternic spre naționalism, iar în 1978 i-au dedicat un film.

În literatura noastră povestea femeii se nuanțează. Sunt de neuitat extemporalele legate de diverse opere literare care portretizează figuri de femei remarcabile. La Bolintineanu, mama lui Ștefan cel Mare nu se știe din ce pricină, devine mumă. Se dovedește un exemplu de suspectă intransigență. Îi trântește fiului ușa castelului în nas și îl expediază înapoi la luptă să moară pentru țară, dacă nu e în stare să se întoarcă victorios. Trimiterea la spiritul malefic cunoscut sub numele de Muma Pădurii e oarecum inevitabilă. 

Emblematică pentru suferința și rezistența poporului român este eroina din La Vulturi, nuvela lui Galaction. Agripina e un simbol al forței feminine, mama curajoasă care încearcă cu disperare să își salveze copiii de cotropitorii turci, urcând cu ei muntele. Dramatismul atinge cote maxime când unul dintre cei mici moare pe traseu. 

De neuitat este femeia tăcută, credincioasă, aprigă și curajoasă, Vitoria Lipan, eroina lui Sadoveanu. Romanul Baltagul e deopotrivă un policier și o reinterpretare a baladei Miorița. Cheful cu adresă de la finalul cărții, în care crima e dată în vileag și are loc răzbunarea, la pachet cu instaurarea dreptății, trimite discret către povestea nemuritoare Capra cu trei iezi.

Dincolo de figurile eroice sau de umorul nebun regăsite în proza și teatrul lui Caragiale, avem și figuri tragice. Mi-e imposibil să o uit pe cea poreclită Fefeleaga, din simplul motiv că am predat-o unei clase de-a șaptea în cadrul cursului de pedagogie, pe vremea când eram student la Litere. 

Povestea lui Agârbiceanu, situată undeva în zona Roșia Montana din Apuseni, este despre demnitate, anduranță și refuzul de a ceda, în ciuda faptului că aproape tot sensul existenței Mariei dispare odată cu moartea soțului și a celor cinci copii ai săi. Singurul tovarăș care o mai ține agățată de o lume ostilă, unde a devenit obiect de ironie și batjocură pentru săteni, e calul scheletic și bătrân, pe nume Bator. Nuvela e o meditație profundă despre deșertăciune și condiția umană, scrisă într-un stil rural, minimalist.

Revenind la istoria premergătoare comunismului, să nu uităm de cele două figuri remarcabile ale monarhiei românești: Elisabeta Carmen-Sylva în ipostaza ei de regină-poetă și consoartă a regelui Carol I, alături de Maria, soția regelui Ferdinand în ipostaza sa de regină-mamă a răniților, simbol al încrederii în victoria finală din cel de Al Doilea Război Mondial. Despre ea, Constantin Argetoianu avea să scrie următoarele:

„O găsim în tranșee lângă combatanți, în rândurile înaintate; o găsim în spitale și în toate posturile sanitare; printre răniți, printre bolnavi; o găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. N-a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum n-a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile multiplei sale activități, dar înainte de toate pe acela al îmbărbătării și al ridicării morale a celor ce trăiau în jurul ei și aveau să hotărască, în cele mai tragice clipe de soarta țării și a neamului.” 

La polul opus se situează Elena (Duduia) Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea care, în cele din urmă, devine principesă de Hohenzollern. Cei doi se vor căsători în Brazilia în anul 1947. Dar până la abdicarea regelui în 1940, act la care a contribuit din plin, fata cea rea din monarhia românească s-a poziționat în centrul scandalurilor mondene ale acelor ani, reușind cu un drum să dobândească o avere impresionantă. 

Odată cu finalul celui de Al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului în România, destinul femeilor a fost trasat limpede de către ideologii vremii. Egalitarismul a fost în sfârșit atins. Închisorile de femei s-au umplut de dușmani ai poporului la fel de rapid precum cele de bărbați. La fel s-a petrecut și cu deportările la Canal și în Bărăgan, mica Siberie autohtonă. Anii de teroare au fost aceiași pentru toți.

În timp ce o ființă fragilă și nevinovată precum Lena Constante petrecea trei mii de zile singură într-o celulă, doamna de fier a politicii românești, Ana Pauker, apărea pe coperta prestigioasei reviste Time, fiind portretizată drept cea mai puternică femeie din lume. 

S-a născut într-un sătuc de lângă Vaslui și a devenit agent sovietic și om de bază al orânduirii comuniste în România. Aterizată direct de la Moscova în uniformă sovietică, Ana Pauker a ajuns în vârful puterii cumulând două funcții importante – ministru de externe și viceprim-ministru. A dovedit un zel neabătut în instaurarea stalinismului la noi și nu degeaba a fost poreclită „Stalin în fustă”.

A plecat Dej și a venit Ceaușescu. Teroarea s-a mai îmblânzit. A început în schimb propaganda, fidelizarea populației pentru partidul unic. Deportările au fost înlocuite cu ample manifestații cu pancarte și sloganuri de 1 Mai și 23 August sau ori de câte ori se inaugura ceva important și se cerea adeziune. A debutat în forță cultul personalității pe model nord-coreean și s-a dezvoltat rețeaua de informatori infiltrați peste tot de către Securitate. S-a născut limbajul aluziv, cu două înțelesuri, a fost inaugurată tăcut marea prefăcătorie generală. 

De 8 martie Ziua Femeii casele de cultură și sălile de teatru se umpleau de ființe înfofolite, majoritatea având pe cap căciuli din blană rotunde ca niște bile, stând cuminți și ascultând bărbații din prezidiu perorând într-un limbaj de lemn despre rolul jucat de femei în producție, despre datoria de onoare față de patrie și partid, despre ele ca simbol al fertilității, devotamentului pentru familie, despre sacrificiu și răbdare. 

Totul de dragul egalității, al omogenizării societății prin dispariția diferențelor dintre clase sociale culminând cu nașterea omului nou cu o conștiință aparte și înalte trăsături morale. Modelul de succes era, în esență, masculin.

Ca să nu se spună că femeile nu contează, li s-au dedicat reviste lunare conținând subiecte de propagandă prin care se sublinia importanța maternității, a educației copiilor în spiritul revoluționar, la pachet cu reclame la detergent, rețete culinare și pagini de modă cu iz vag occidental. Revista Femeia avea redacția la București, iar cea de limbă maghiară intitulată Dolgozó Nő (Femeia muncitoare) avea redacția la Cluj. Ambele au apărut cu o încăpățânare de ceasornic între anii 1946 – 1989. 

Din paginile acestor reviste se desprindea simbolistica hărniciei femeii colectiviste de la țară, capabilă să conducă tractoare și combine, a fruntașelor în producție, a mamelor eroine, a tovarășelor de viață exemplare, neapărat bune gospodine și elemente de stabilitate într-o societate multilateral dezvoltată. Accentul era pus pe rolul femeii în construirea socialismului și integrarea acesteia în câmpul muncii, dar existau și articole despre educație, egalitatea de gen urmate de sfaturi practice legate de gospodărie, croitorie sau îngrijirea copiilor. 

Nu erau uitate nici recenziile culturale, poeziile, fragmente literare sau diverse materiale legate de tradiții și folclor. Se punea un accent deosebit pe femeile-model (muncitoare fruntașe, activiste) care reușeau să îmbine armonios viața profesională cu cea de familie. În fapt, toate femeile purtau în poșete o plasă secretă, vânând ca niște vulturi pe străzi orice coadă unde s-ar putea băga ceva, orice ar merita adus acasă precum un trofeu. 

Aceste reviste glorificau periodic pleiada sportivelor care au strălucit și au făcut mândră o întreagă națiune. Lista e lungă, amintim doar câteva vârfuri: Elisabeta Lipă (canotaj), Carmen Bunaciu și Diana Mocanu (înot), Iolanda Balaș (atletism), Gabriela Szabo și Constantina Diță (atletism / maraton) și cunoscuta școală românească de gimnastică culminând cu zecele de legendă al Nadiei Comăneci, de la Montreal în 1977.

La data de 7 ianuarie 1979, cu prilejul aniversării a 60 de ani şi a 45 de ani de activitate revoluţionară, prestigiul Elenei Ceauşescu începe să crească. Aceasta acumulează recunoaştere publică tocmai datorită faptului că este partenera de viaţă a primei persoane politice a României și primeşte pentru a doua oară titlul de erou al României şi ordinul „Victoria Socialismului”. Ziua Femeii avea să se transforme încet în ziua Elenei Ceauşescu. Iată ce discurs bun de încheiere găsim în paginile revistei Femeia din anul 1988: 

„Cu acest prilej, femeile ţării vor aduce un fierbinte omagiu tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, prim viceprim-ministru al Guvernului, preşedintele Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului, eminent militant revoluţionar, om de ştiinţă de înalt prestigiu internaţional, pentru eroica sa activitate consacrată propăşirii patriei, binelui şi fericirii poporului, pentru contribuţia sa de inestimabilă valoare la elaborarea şi înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, la fundamentarea şi aplicarea planurilor şi  programelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, la înflorirea ştiinţei, învăţământului şi culturii, la afirmarea demnă a României în lume.”

Surse – Vlad Barză (Hotnews) / Radu Alexandra (Historia) / Norbert Nemeș (Europa Liberă România). Toate fotografiile sunt din Arhiva Minerva, Cluj și au fost obținute cu permisiune.