Lena Constante – maestra evadărilor perfecte

În ultima vreme, dau peste niște destine atât de teribile ale unor semeni de-ai mei, încât sunt pus rău pe gânduri. Poveștile lor de viață îmi asaltează mintea cu neliniști și întrebări: Oare pus fiind în locul lor, în același context istoric, ce aș face, cum aș reacționa? Mi-aș păstra demnitatea sau m-aș lepăda scurt și neîntrebat, ca Petru înaintea unor slujnice?

Mai concret, mă întreb oare cum o fi să te trezești într-o bună zi cu viața confiscată instant, dată peste cap total, în cel mai radical și brutal mod posibil? Nu în genul acela kafkian când, într-o bună dimineață, Gregor Samsa se trezește metamorfozat într-un gândac uriaș, negru. Ăla e fanstasy horror. Mintea știe să decodeze acest absurd. Vorbesc aici de un stil de confiscare-surpriză, de genul unui accident neprevăzut, dar oarecum uman, fiindcă el implică semeni de-ai tăi, nu ceva heruvimi trimiși în delegație să execute o răpire la cer.

De exemplu, cum ar fi ca într-o bună zi, banală ca toate celelalte, mergând să cumperi lapte, să te aștepte la colț o mașină neagră? Niște indivizi cu paltoane lungi să te împingă înăuntru, să-ți pună o cârpă în cap și să te teleporteze într-un birou auster, unde un acuzator cu chipiul dat pe ceafă să te oblige, cu ajutorul unui baston de cauciuc, să mărturisești niște chestii care nici măcar nu ți-au trecut prin cap vreodată, cum ar fi spionaj împotriva patriei tale, uneltire la adresa statului sau înaltă trădare?

Pare un film prost, care însă continuă. Anchetatorii încearcă acum să te constrângă prin toate mijloacele posibile, de la tortură fizică și psihică vreme de săptămâni, luni de zile, chiar ani până cedezi și semnezi orice, mai ales fiindcă ți s-a promis, la schimb, eliberarea din acest coșmar care, pe nepusă masă, a devenit propria ta viață. Așa a pățit-o Soljenițîn, din pricina unui schimb de scrisori cu un camarad de arme.

Sau altfel, mai subtil, cum a pățit N. Steinhardt: călăii să te anunțe în scris că vor veni. Drept urmare, ai timp să cugeți, să fii pregătit, să rumegi noaptea scenarii. Iar în răstimpul acela de câteva zile de teroare interioară și de fiert în suc propriu, viața ți se lichefiază și începe să ți se evapore încet prin toți porii. Fiindcă nu știi ce urmează și cum vei reacționa la cei trei F, ingredientele sfintei treimi concentraționare: foame, frig și frică.

Nu ai habar nici ce vei face când vor urma umilința bătăilor, zidul rece al celulei sau chiar adevărata eliberare: fulgerul fierbinte al unui glonte tras în ceafă din mers, în timpul plimbării obligatorii.

Sau, se poate întâmpla în stil pur stalinist, cum a pățit sărmana Lena Constante, subiectul acestui material. Șocul arestării ei a venit fără preaviz, cu un sunat insistent la sonerie și bătăi cu pumnii și bocancii în ușă, în miez de noapte. Ingredientele cheie ale anchetatorilor: noaptea și elementul surpriză. Veniseră mai mulți. Eroina noastră are un moment de ezitare, în care clipele se dilată enorm și luciditatea se blurează. Merge în fața ferestrei și contemplă hăul celor 6 etaje de afară. Se imaginează zdrobită de asfalt. Oare chiar așa rapid merită să se termine totul? Renunță la sinucidere, se întoarce și deschide ușa, gata să-și înfrunte destinul.

Datorită acestui gest de a deschide larg ușa spre un coșmar întins pe tot restul vieții, avem azi privilegiul de a face una dintre cele mai tulburătoare incursiuni în universul concentraționar comunist românesc al anilor ’50. O să descriu povestea ei împrumutând un pic stilul minimalist, aproape telegrafic al autoarei, regăsit în cele două cărți ale sale de memorialistică: Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă.

Istoria n-a jucat deloc în favoarea Lenei Constante. Născută în 1909 și provenind dintr-o familie de intelectuali aromâni macedonieni, după o seamă de peregrinări lejere între Iași, Odesa, Paris și Londra, s-a aciuat cu ai săi la București, neștiind că au tras cartea greșită. Au fost chiar fericiți o vreme, iar tinerețea ei, exuberantă.

Totul părea frumos pentru tânăra pasionată de artă și lectură, înconjurată de lume bună și prieteni sofisticați. Nu avea habar că pe fruntea lor scria „condamnați”, imediat ce marele război se va fi terminat și comuniștii vor prelua, cu japca, puterea în 1948.

Lena Constante intră în echipa selectă a culegătorilor de folclor, condusă de ilustrul sociolog Dimitrie Gusti și de etno-muzicologul Constantin Brăiloiu. Aici își cunoaște viitorul soț, pe Harry Brauner, un muzician fermecat de cântecele și instrumentele sătești.

Tinerii își petrec verile la adăpost de toate relele lumii găzduiți în casele țăranilor, studiind tapiserii, motive populare, porturi tradiționale și înregistrând pe fonograf voci și melodii străvechi. E o lume fascinantă, de care se vor îndrăgosti iremediabil, până la sfârșit. Din pricina acestei nevoi de reîntoarcere eternă în satul românesc, nu vor putea emigra niciodată.

Lena Constante, pe lângă pictură și tapiserie, construiește originale păpuși din paie și cârpe decorate cu motive tradiționale. Împreună cu Elena, soția exaltatului tânăr comunist Lucrețiu Pătrășcanu, devine co-fondatoare a ceea ce este azi Teatrul Țăndărică, primul teatru de animație și păpuși din România.

Nu avea habar că această prietenie avea să o propulseze în curând în cea mai adâncă beznă posibilă. Acest lucru a fost posibil cu largul concurs al unui alt prieten de încredere: Belu Zilber. Acest tip alunecos, fost spion pentru ruși, de teama torturilor cu care este amenințat, inventează o poveste absolut fantezistă cu spioni și trădători în care distribuie generos, roluri pentru toți cei din jur. Printre actorii fără voie din această piesă ficțională face parte și Lena Constante, o ființă nu doar idealistă și fragilă, ci și absolut nevinovată.

După terminarea războiului și abandonarea României de către marile puteri în sfera de influență sovietică, au venit la putere comuniștii de joasă speță, animalele de pradă care aveau nevoie de niște procese răsunătoare menite să deschidă calea marilor epurări politice ale anilor ’50. Pătrășcanu era victima perfectă: provenit dintr-o familie burgheză, căsătorit cu o evreică, cu un doctorat făcut la Leipzig, vorbitor de limbi străine, cu o retorică idealistă, el întruchipa portretul comunistului luminat, adorator al petrecerilor sofisticate, unde încânta auditoriul cântând la pian.

Nu se pupa deloc nici cu profilul comunistului perfect, nici cu scenariul trimis de la Moscova, așa că Dej îl condamnă la moarte cu mulți ani înainte ca un gardian să-l execute cu un glonte în ceafă în curtea închisorii, în data de 17 aprilie 1954, noaptea. Procesul de tip stalinist al lui Pătrășcanu a durat 6 ani. A fost lungit anume, fiindcă trebuia să fie dramatic și exemplar. În plus, toți cei implicați trebuiau torturați până să-și recunoască rolurile de spioni și trădători de neam, conform scenariului scris de Zilber.

Ca să se rupă de trecut, după modelul rusesc al lepădării de Stalin, Ceaușescu îi reabilitează imaginea lui Pătrășcanu în ‘68. Amară consolare tardivă. Toți nenorociții lui de prieteni care au mâncat tortură și pușcărie absolut gratuite sunt deodată considerați nevinovați și drept scuză, primesc pașapoarte să poată călători. Iar în banca martorilor reabilitării pe cine regăsim? Pe licheaua de Zilber. Pe Pătrășcanu Iliescu îl mai reabilitează o dată în ’89 și-l face nume de bulevard.

Cam așa arată povestea contextului istoric, foarte pe scurt. De aici începe coșmarul de aproape zece ani de singurătate al Lenei Constante. Nu se știe nici azi prea bine de ce, dar această femeie măruntă și slabă a fost supusă unui regim special de tortură: prin însingurare. Vreme de mai bine de 3000 de zile a stat singură într-o celulă, până aproape a uitat să vorbească. Fără nici o carte, fără nimic care s-o țină ocupată în vreun fel, a fost abandonată într-o celulă mică, pradă timpului.

Cândva, la ani mulți de la eliberare, fără vreun plan prealabil, fără a se simți vreo clipă scriitoare și fără a avea certitudinea publicării, deschide un caiet și începe să scrie prima frază a acestui jurnal tăios ca o katana prin ritmul de metronom al frazării și concizia limbajului.

”Sunt condamnată la 12 ani închisoare. Procesul a durat 6 zile. Ancheta – 5 ani. Deci, am executat până azi, 5 ani de închisoare. Singură. Într-o celulă de 5 m2 1.827 de zile. Singură 43.848 de ore. Într-o celulă unde fiecare oră are, inexorabil, 60 de minute, fiecare minut, 60 de secunde. Una, două, trei, patru, cinci secunde, şase, şapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă, 157.852.800 de secunde de singurătate şi de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220.838.400 de secunde. Să mai trăiesc atâtea secunde sau să mor din atâtea secunde.”

Capitole întregi din carte se deschid cu mantra număratului zilelor, care sunt notate frumos, cu cifre întregi. Ți-e greu să le citești, uneori se întind pe mai bine de o jumătate de pagină. E și mai greu să-ți imaginezi cum cineva le-a putut trăi, secundă cu secundă. Singură, între patru pereți, cu o tonă de reguli stricte pe cap, plus violul permanent, zi-noapte, al ochiului gardianului privind prin vizetă, tot la câteva minute. Vreme de 8 ani și jumătate.

Te întrebi ce fel de resorturi interioare poate dezvolta cineva ca să reziste la o astfel de tortură? Din ce e alcătuită o astfel de ființă? La un asemenea tip de chin poate rezista doar cineva care a fost în prealabil torturat fizic, ca la manual, cineva care a privit moartea în față și s-a împăcat cu sine. Sau doar cineva care a găsit o cale secretă de evadare. Evadarea perfectă.

Pumnii, bocancii și urletele transpirate ale milițienilor care o numeau sistematic ‘spurcăciune’ au fost doar un aperitiv. După o vreme, lucrurile s-au rafinat. Unul dintre anchetatori avea o metodă originală menită să-i smulgă mărturisirea de spionaj. O așeza pe un scaun în mijlocul camerei și se plimba în cerc, în jurul ei. Din când în când, lansa câte o întrebare. Din spate îi înfășura încet pe deget o șuviță de păr. Deodată, o smulgea brusc. O lăsa apoi frumos să cadă în coșul de gunoi și reîncepea plimbarea până la halta unei noi șuvițe de păr.

În altă zi, au chinuit-o trei zdrahoni. Au așezat-o în genunchi, de-a curmezișul patului, cu fața la perete. Au descălțat-o. Doi o țineau de umeri, iar al treilea o croia cu cureaua de piele peste tălpi. Ore în șir. Trei bărbați torturând sistematic o biată pictoriță, creatoare de păpuși din cârpă, îndrăgostită de folclor, iată o imagine de care nu pot să scap, fiindcă actorii sunt semenii mei, iar scena se petrece undeva în patria mea.

Dintr-un soi de cros, chinul s-a transformat, după o vreme, în ultramaraton. A urmat ceva greu de închipuit: o tortură clasică purtând denumirea de ‘manej’. Condamnata e obligată la un marș milităresc ore în șir, zile în șir, atât cât e necesar până să mărturisească. Dacă slăbește ritmul impus, anchetatorul o lovește cu un baston de cauciuc peste glezne. I se dau pauze scurte de somn și mâncare, cât să nu moară. Zilnic, câte o injecție și un cub de zahăr. Ca să nu-și piardă mințile, face calcule. În astfel de cazuri, cifrele sunt izbăvitoare.

„Voi traduce, deci, în cifre aceste douăzeci de zile de manej. Pornind de la un pas pe secundă şi doi paşi de fiecare metru, străbăteam în douăzeci de secunde un du-te-vino de zece metri. Deci, treizeci de metri pe minut şi 1800 de metri pe oră. Calculul meu se bazează, deci, pe o medie orară foarte scăzută. Trei etape în douăzeci şi patru de ore dau 32.400 de metri, iar 60 de etape în douăzeci de zile fac, în sfârşit, 648 de kilometri.

Am fost, deci, obligată să fac în douăzeci de zile 60 de etape de mers, adică 650 de kilometri şi mi s-au îngăduit 60 de opriri de odihnă, adică 120 de ore pentru a mânca, a mă spăla, a ieşi „la program„ şi, în sfârşit, pentru a dormi. Dacă socotesc 30 de minute pentru primele trei puncte, 30 de ore în douăzeci de zile, mi-ar rămâne, după această socoteală, 90 de ore de somn.”

Apoi a venit un anchetator nou, citit, frumos, adoptând un stil cu totul aparte, de tortură psihologică. Omul o fi citit 1984 a lui Orwell, drept urmare, cu calm, începe să-i povestească despre celula secretă din subsolul pușcăriei. Cică e plină de șobolani înfometați. Acolo, omul nu rezistă mai mult de jumătate de oră, timp în care șobolanii îl sfârtecă sistematic. Mai întâi mâinile, apoi urechile, ochii și restul, până moare, de obicei urlând. Povestea se reia, cu descrieri amănunțite a doua, apoi a treia zi…

După o săptămână, Lena Constante semnează acuzațiile de spionaj și de crimă de înaltă trădare. Toate torturile fizice s-au dovedit mai ineficiente decât amenințarea celulei secrete cu șobolani. Din acel moment al abandonului oricărei rezistențe, se disociază de trupul strâns între pereții celulei și caută metoda unei evadări. Aici cifrele n-o mai ajută, așa că recurge la cuvinte. Realitatea i se mută în minte, în vreme ce trupul îi este mutat periodic dintr-o pușcărie în alta. Trec ani în care acest corp, acum pus pe pilot automat, îi funcționează cam așa:

„Ochii îmi sunt închişi. Sub pleoape, numai întuneric. Nu mai îmi simt braţele. Nu mai îmi simt picioarele. Mă dizolv … Mă scot din celulă dimineaţă, către orele patru. Suntem, sunt sigură, în 15 aprilie 1954. Îmi ordonă să semnez o hârtie. O semnez. Nu ştiu ce semnez. O foaie albă îmi ascunde textul. Mă împing afară. Port încă ochelarii de închisoare. Cu sticle de un negru opac. Simt aerul. Este rece. Mă împing în continuare… urc două trepte… Mă urcă într-o dubă.  Las în urma mea cinci ani de detenţie.”

În tot acest răstimp, în care trupul a fost captiv, Lena Constante s-a strecurat demult printre zăbrelele geamului, teleportată de cuvinte, într-o meta-realitate, cu adevărat paralelă. Ai spune că tot ce e important în viață e mai presus de cuvinte, că dramele nu încape în cuvinte, că realul te face să amuțești.

Nu și pentru prizoniera noastră. Ea a muncit zi de zi, ani și ani scriind în minte și memorând poeme, povestiri, iar mai apoi scenarii pentru teatru de păpuși. A scris șase astfel de piese complexe, cu personaje, acțiune și replici alambicate. În libertate fiind, a apucat să transcrie trei, pe care le-a abandonat într-un sertar, iar pe celelalte le-a uitat. Dar atunci, memoria și cuvintele au fost pentru ea, forma de evadare tăcută, perfectă.

„În carcera aceea, de-a lungul unor ore fără sfârşit, am avut conştiinţa dualităţii mele. Eram făcută din două fiinţe. Pentru că eram acolo şi mă vedeam acolo. Pentru că nu puteam trece prin acea uşă zăvorâtă şi, totuşi, puteam fi în altă parte. Corpul meu nu putea să fie decât aici. Eu puteam fi oriunde. El nu avea nici măcar loc să-şi mişte picioarele dureroase. Eu îmi voi face să crească aripi. Aripi de pasăre. Aripi de vânt. Aripi de stele. Şi am să evadez…”.

Folsindu-se de imaginație și de cuvinte, Lena Constante și-a țesut cu migală un timp al ei, unic, o altă identitate plasată într-o cu totul altă lume, unde ochiul gardianului din vizetă era trimis la plimbare cu un simplu bobârnac, unde călăii nu aveau ce căuta, unde regimul era anihilat, la pachet cu tortura prin însingurare. Însoțită de un alai de păpuși istețe și vii, ca niște copii scăpați la joacă din strânsoarea celor mari, prizoniera a făcut ce a vrut ea cu timpul: l-a comprimat, l-a suspendat, i-a dat cu tifla. S-a privit pe sine din afara sinelui ca într-o experiență de moarte clinică. Și doar evadând astfel, a rezistat.

„Închisoarea este o experienţă colosală. Dacă apuci să supravieţuieşti. Dacă scapi cu sufletul neotrăvit. Dacă reuşeşti să transformi răul în bine. E o întrecere cu tine. Să ai ambiţia să nu înnebuneşti, să nu pleci capul, să nu te umileşti.” 

După aproape un deceniu de singurătate, eroina noastră a fost mutată la Miercurea Ciuc, într-o celulă alături de deținute de drept comun. A reînvățat să vorbească, să râdă, ba chiar să le arate și lor cum se omoară timpul spunându-le povești interminabile, menite să le țină cu sufletul la gură. Șeherezada de pârnaie.

După 12 ani a ieșit pe poarta pușcăriei îmbrăcată în niște zdrențe, vătămată la trup pentru restul vieții, dar altfel vie și limpede la minte. Pusă pe trenul spre București fără bagaje și fără un ban, își calcă pe inimă să le ceară studenților din compartiment o țigară. Aceștia o privesc tăcuți, cu dispreț, ca pe o cerșetoare cu mințile rătăcite, apoi o ignoră tot restul drumului, fără să știe că tocmai au ratat o întâlnire mirabilă.

Revenită printre oameni, Lena Constante avea să cunoască o cruntă dezamăgire. A fost pusă la index, împiedicată să picteze și să expună, a fost marginalizată, trăind mereu la limita subzistenței. Prietenii o consolau zicând: „Ei, cu toții trăim într-o pușcărie așa, mai mare, necazul e că tu vii din una mai mică”. Nimeni nu era dispus să-i asculte nici măcar povestea. Toți voiau să uite rapid „acel ceva” dureros și jenant, pe care nici măcar nu se deranjau să și-l amintească.

„<Trebuie să uiţi> — era una din frazele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.”

Harry a ieșit și el din penitenciar, traumatizat după 12 ani de chin. S-au căsătorit și au căutat împreună puțin prea târziu, fericirea pierdută. Au regăsit-o răzleț, la pachet cu amintirea tinereților risipite, prin ogrăzile unor sate pierdute, în târgurile sătești, în muzica populară autentică și pe câmpurile de flori, care le-au pastelat ani la rând, visurile întunecate ale pușcăriilor.

Harry a murit în ‘88, iar Lena a trăit mult, până în 2005. A apucat să vadă miracolul din ’89, apoi publicată cartea ei scrisă direct în franceză și primind un premiu important în 1992. Cine să se mai bucure însă de amintirea unei evadări tăcute, petrecută în ascuns, undeva în ungherele minții?

Educați într-un păgânism aparte, de import sovietic, omul (roșu) a devenit pentru o vreme, ce părea veșnică, stăpân absolut asupra creației, având drept de viață și de moarte asupra semenilor. Prin urmare, unii s-au trezit peste noapte anchetatori, călăi și informatori, în vreme ce alții s-au trezit victimele acestora.

Oglinda aceasta ștearsă, în care azi nu mai vrem să privim sub pretextul că „e mai bine să uităm trecutul” oglindește dramele teribile ale acestor încarcerați nevinovați, semenii noștri uitați. ID Sîrbu o zice mai direct: „Cu trupurile și biografiile noastre tragice și anonime, noi am deschis o breșă de lumină și libertate spre viitor, prin care voi, acum, treceți ca pe un trotuar asfaltat”.

„Evadarea tăcută” este un manual de întrebuințare a universului concentraționar. Ea rezumă un episod teribil al istoriei noastre. Vorbim aici nu despre amintirea unor domnitori fanarioți amatori de șerbet, ci despre istoria aceasta recentă absolut tragică, în care o bună parte din popor, cu largul concurs nevăzut al unei alte părți din popor, a fost asmuțită pe restul poporului, cel care nu-și dorea altceva decât să trăiască pașnic și demn. Lena Constante alege să-și încheie cartea într-o notă amară:

„Această carte nu spune povestea unui caz izolat. Noi n-am fost singurii care au suferit. O masă enormă de români a fost zdrobită sub apăsarea unui regim inuman și aberant, iar sute de mii de oameni din această țară și-au petrecut mulți ani de persecuție prin pușcării. Însă, trebuie să recunosc că sunt singura femeie din țară care a îndurat izolarea totală vreme de opt ani și jumătate. Sper că nici un cititor nu va lua acest fapt ca pe ceva titlu de glorie.” (Paris, April 1990, The Silent Escape, California Press, traducerea mea)