Când se întâlnesc drumeții pe Via Transilvanica, schimbă idei.

Aici turista străină încearcă să deprindă obiceiul ancestral al spartului de sămânță de floarea soarelui.

Călătorul Total (partea întâi)

Viața

12/11/2021

Iată statistica la zi din luna octombrie a anului de grație 2021 a unui călător de anduranță cu adevărat pasionat: Peste 6.500 de kilometri vâsliți în caiac, 30.000 pedalați și 57.000 umblați pe jos, în condițiile în care circumferința Terrei pe la Ecuator, cu tot cu mări și oceane este de 40.000.

În tot acest răstimp, a distrus 44 de perechi de pantofi, a dormit în cort mai bine de 2500 de nopți și a topit cel puțin o jumătate de tonă de ciocolată, majoritatea ronțăită din mers. Stimați cititori, am onoarea să v-o prezint pe Christine Thürmer, cea care, pentru mine personal, este Călătorul Total.

Christine este o legendă a traseelor de anduranță de pe toate continentele lumii. Are renumele de cea mai 'umblată' femeie din lume, fiind un globetrotter faimos și mai ales, de neoprit. În plus, este un autor de succes și un cunoscut vorbitor internațional.

Când a aflat despre Via Transilvanica n-a mai avut stare, așadar a venit, s-a pornit și a parcurs toți cei 1400 de kilometri ai traseului, deși ultima parte a acestuia este încă nemarcată. A mers pe jos din august până la mijloc de octombrie, devenind astfel prima doamnă care a lipit Putna de Drobeta, fără rest, luând seama îndeaproape de fibra intimă a patriei noastre.

Când am aflat despre prezența ei pe drum, nici eu n-am mai avut stare, imaginația mi-a luat foc. Neapărat voiam să fac un reportaj despre ea, așa că i-am scris câteva mesaje, plin de entuziasm. Un singur lucru nu știam, pe lângă faptul că ea umblă, de obicei, singură. Christine nu-i prea suportă pe jurnaliști și fotografi. Or, eu eram amândouă. După câteva zile, mi-a răspuns evaziv și deloc încurajator. Dacă o poveste nu vine în mod firesc spre mine, nu insist. Însă aștept și sper.

Până la urmă, printr-un miracol, totul a luat o turnură favorabilă. Ne-am găsit, am mers pe jos împreună, am făcut chiar și o tonă de poze iar, într-o dimineață de octombrie, la ora 5 dimineața, am condus-o cu mașina spre aeroportul orașului de 5 stele, Cluj Napoca. În noaptea neagră a unui frig umed, de toamnă, învăluiți în mirosul tandru de fum de gunoaie de la Pata Rât, ne-am îmbrățișat lung, de despărțire, ca doi vechi prieteni. Fiindcă exact așa deveniserăm. Christine pleca la Berlin, apoi pe câteva trasee din Insulele Canare. Eu mă întorceam acasă, să-i scriu, cândva, povestea. Iat-o.

Toropeala leșioasă de august s-a lungit peste acest început superb de toamnă. Kitty a venit cu ideea să ne luăm o mică vacanță, dar să fie cumva 'de lucru', fiindcă ea adoră să combine utilul cu plăcutul, știind prea bine că eu sunt un banal hedonist, un fan al plăcutului simplu, fără muncă inclusă.

Mai multe persoane își exercită dreptul la vot în cadrul alegerilor parlamentare din 2020, la secția de votare amenajată în incinta Școlii gimnaziale Maria Rosetti. Foto: Silviu Matei/Agerpres

Votul obligatoriu: o potențială soluție pentru absenteism?

În condițiile în care alegerile par să atragă tot mai puțin votanți, institutele de sondare din România au ajuns să se întrebe dacă nu cumva votul ar trebui să fie obligatoriu. PressOne a analizat exemple europene pentru a afla cât de oportună ar mai fi astăzi o astfel de măsură.

Cristian Popescu Piedone a petrecut un an și o lună după gratii, din cei 4 la care fusese condamnat definitiv în mai 2022, în dosarul Colectiv. În iunie 2023 a fost achitat și pus în libertate, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție i-a admis recursul. Inquam Photos / Octav Ganea

Voturi pe spinarea „drogaților”. Derapaj grav al candidatului Piedone la adresa unor oameni neajutorați

România electorală a anului 2024 are în prim-plan drogurile ilegale drept temă asupra căreia se pot năpusti, cu fel-de-fel de propuneri și practici dăunătoare, toți politicienii. Cel mai recent și vizibil episod îi aparține lui Cristian Popescu Piedone, actual primar al sectorului 5 și candidat la Primăria Generală a Capitalei.

Pe lângă ghidul Via Transilvanica, unde lucrează în echipa fetelor, ea mai e responsabilă și cu inventarierea bornelor prezente pe drum din kilometru în kilometru. Cum unele nu-i ies nicicum la socoteală, trebuie să mergem în teren să le căutăm. Avem așadar o misiune! Nobilă. Luăm mașina, cățelul și iată-ne în Săcalu de Pădure, județul Mureș, pe malul unui pârâu plin de sălcii și rampe de gunoi ad hoc, căutând borne de andezit artistic sculptate. Trebuie să le confruntăm cu cele deja existente pe sit.

Mimez, atât cât pot, entuziasmul. Încerc glumițe adaptate sezonului. Kitty însă, e foarte serioasă în misiunea ei. Fotografiem fiecare bornă din diverse unghiuri pe o lumină imposibilă. Căldura e epuizantă, soarele ți se prelinge tot în creștet, ca o supă fierbinte, de găină, apoi ți se strecoară discret în chiloți coborând pe coloana vertebrală în mici șiroaie de transpirație. Puck nu ratează nici cele mai insalubre bălți să-și răcorească burta, ba chiar să liorpăie din apa ciocolatie. Visez în secret la o mare azurie, orice mare în care m-aș putea arunca, fie și îmbrăcat.

Dăm peste o stână, unde câini mari latră înfundat, topiți de cald, din poziția culcat. Pe cărare, grămezi de excremente de urs, care a mâncat mere pădurețe amestecate cu afine. Realitatea devine vag distopică. Nu e încă ora 12 și deja simt chemarea vinovată a unei beri mici, recișoare, dar nu, încă nu e cazul. Plecăm spre o altă localitate, cu nume frumos - Adrian.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Trecem un podeț șubred, din lemn, peste râul Gurghiu. Ne legănăm peste apă, amețiți. Râul e frumos, însă nu și malurile sale. Ca orice râu din România, malurile poartă agățate de crengile copacilor, flamurile de plastic și zdrențe ale unei bătălii pierdute: cu demnitatea umană, cu respectul pentru natură, cu legile unei țări fără stăpân. Nimeni nu va putea clinti vreodată convingerea fermă din inima românului că orice apă curgătoare are menirea de-a duce gunoaiele departe și de-a le ascunde vederii, pe vecie.

Câmpurile din jur sunt compromise de binecunoscuta iulișcă, planta invazivă ornamentală adusă cândva în florării, în ghivece, din Olanda. Aici sunt hectare întregi, mari și dese, amenințând câmpurile cultivate din jur. La fel ca gândacul puturos adus în containere din China, și iulișca a venit, i-a plăcut, apoi și-a înfipt fatal rădăcinile lungi de 4-5 metri pe maluri de râu, peste tot prin țară. Este o plantă aproape imposibil de eradicat. Nu că ar încerca cineva așa ceva într-o țară disfuncțională, cu probleme mult mai grave, pe toate planurile.

Umblăm așadar pe lângă râu, unde Puck se scaldă fericit și aduce mereu bățul pe care i-l arunc. În jur, pustiu, liniște, cald. Departe, văd un punct mov în mișcare. Cum știu că doamna mea nu excelează în vederea la distanță, îi traduc.

"Dragă, mă tem că văd un drumeț. Are rucsac. Și bețe. Și vine spre noi".

"Ar putea fi Christine, să știi. Am citit azi dimineața pe Facebook că se mișcă prin zonă".

Cum adică? Mai are cineva chef să scrie povești pe Facebook după 10 ore de umblat prin căldură? Ar fi culmea să ne întâlnim așa aiurea, din întâmplare! Dar oare există întâmplare pe lume sau există doar destin? Aceasta e întrebarea. Eu, sincer să fiu, îmi cam pierdusem speranța că aș putea face un reportaj despre ea, așa că mi-am scos-o pe Christine din cap.

"Încă o celebritate care nu suportă jurnaliștii", mi-am zis.

Nu trec trei minute și iată-ne pe toți trei stând jos transpirați și probabil nemirosind prea îmbietor, la umbra deasă a unei răchiți, povestind de mama focului. Christine vorbește o engleză cu accent tipic german, însă fantastic de fluentă și nuanțată. Am înțeles că la fel vorbește și spaniola.

Ne conectăm instantaneu, iar toate suspiciunile dispar, ca prin farmec. Nu trece un sfert de ceas, iar senzația pe care o am este că, de fapt, ne știm de multă vreme. Ca printr-o perdea de fum, întrezăresc reportajul ca fiind acum posibil. După o jumătate de oră, mi-l imaginez limpede, închis frumos la toți nasturii, cu subiect și predicat. Ne despărțim, nu înainte de a ne fi stabilit un punct de întâlnire diseară, în Brădățelu, tot pe malul Gurghiului.

Christine își vede în continuare de drumul ei, iar Cristina mea mă târăște mai departe prin păduri pustii, unde singurele semne de viață sunt adăposturile ascunse ale vânătorilor, marcajele Via Transilvanica vandalizate, cu stâlpii smulși din ciment și probabil duși într-o gospodărie, să sprijine un coteț de porc. Loviți de supărare, găsim totuși bornele lipsă din inventar, sculptate minunat și înfipte în ciment, adevărate opere de artă aruncate gratuit, în lume.

E seară și, după un duș bun, devenim oameni noi. În livingul pensiunii, a cărei grădină dă drept în râu, miroase a friptură în cuptor și a salată de crudități din grădina Smarandei Bălăcianu, gazda noastră perfectă. La masă coboară și Christine, proaspătă și plină de viață de parcă n-ar fi umblat ziua întreagă, undeva mai bine de 25 de kilometri. E pusă pe povești și mai ales, e moartă de foame. Vrea orice, dar să conțină și niscaiva carne!

Christine nu e tocmai o ființă sfrijită, atletică, așa cum te aștepți de la un drumeț de anduranță cu palmaresul ei. Este o femeie înaltă, puternică, ușor greoaie, iar mișcările ei sunt precise și calculate. Te privește ba prin, ba peste ochelari, iar figura ei rotundă, este mai mereu decorată cu un zâmbet sincer și șmecheresc. O bandană colorată îi ține părul adunat pe spate. Ne punem pe mâncat așezat, îndelung, îndesat. Mor de curios să aflu rapid, două lucruri:

1. "Totuși Christine, de ce urăști jurnaliștii?"

"Pentru că mai toți pun exact aceleași întrebări. Majoritatea sunt tineri și agitați. Vor neapărat să umble alături de mine, aștepând o minune, care nu apare. Apoi, când văd cât de lent mă deplasez de fapt, își pierd răbdarea. Simt cum le înșel așteptările. Iar cel mai rău mă enervează faptul că, după o vreme, trebuie să-i salvez. Își pierd suflul sub povara echipamentului, brusc îi apucă disconfortul, nu le place să doarmă afară sau în cort și cumva, trebuie să mă descotorosesc de ei, livrându-i înapoi civilizației, oarecum vii și nevătămați. Sunt foarte fericită când scap de ei, fiindcă îmi pot vedea liniștită mai departe de drum".

2. "Știu ce înseamnă 25-30 de kilometri umblați pe zi prin păduri și peste dealuri. Nu e tocmai puțin. Eu unul, după câte o astfel de zi, nu-mi doresc altceva decât o bere, hai două, niște povești cu tovarășii de drum la o masă bună, un duș cald și un somn fără vise. Cum se face că ai puterea de a ține pe social media, zi de zi, un adevărat jurnal cu poze despre locurile prin care ai trecut și oamenii peste care ai dat?"

"Întrebarea ta e prea lungă așa că o să-ți răspund scurt: Disciplină germană. Așa se cheamă chestia asta."

Atunci, în pensiunea aceea din Brădățelu, am decis că istoria Christinei va curge ca apa, fără întrebări clasice și răspunsuri previzibile. Oricum, nu m-am dat niciodată în vânt după interviuri standard. Povestea ei se va revela din mers, din fotografii și amintiri, din timp mult petrecut împreună și din dialoguri firești, umane, păstrate în memorie și redate imperfect, așa cum mi le-am amintit.

Când i-am spus despre ideea mea de reportaj înainte să ne despărțim, a râs așa cum râde ea, cu ochii ușor închiși și capul dat puțin pe spate. A mai sorbit un pic de vin alb din pahar, m-a privit peste ochelarii mici, apoi a râs iar.

Mai rar mi-a fost dat să petrec timp cu o ființă atât de egală cu sine însăși, luând peste picior gravitatea vieții și bucurându-se copilărește de totul și de orice, având o stare mentală mereu pozitivă și debordând de o curiozitate de invidiat. Povestea ei s-a iscat așadar nu doar din vorbe, ci și din energia bună și sănătoasă, pe care mi-a transmis-o și de care, iată, deja mi s-a făcut dor.

E dimineață devreme și umbrele toamnei dau deja semne că frigul e pe cale să muște din om mărunțel și tăcut, cum roade viermele din măr. La micul dejun, care e de fapt mare, Christine se distrează cu Kitty și Smaranda, care s-a coafat, rujat și pozează pentru un selfie cu buze țuguiate, ca un star de film, cu ochelarii ei mari, de soare, pe nas. Afară, câinii familiei se joacă de mama focului, în țarcul de găini e vorbărie, iar peste gard, în livadă, două oi și-au găsit un loc la soare, la care behăie prelung, cu rândul.

Alături de Puck, o luăm cu Christine ușurel pe șosea, la pas, urmând să ne revedem cu Kitty mai încolo, spre după amiază în Câmpu Cetății, localitatea de unde începe Terra Siculorum sau Ținutul secuiesc.

Pe vremea când eram în căutarea traseului, am făcut acest drum alături de Horia, Tibi și Alin, deci îl cunosc foarte bine. Printre altele, știu că mai este și un vast domeniu de vânătoare, populat de căpriori, mistreți și urși, unde-și exercită de ani buni măiestria de țintaș un prinț scăpătat din Levant, căruia n-o să-i dăm numele. Toată mândria lui de vânător stă adunată într-o mare sală a trofeelor, în fapt un muzeu al ororilor, cu pereți conținând sute de animale împușcate și împăiate, de pe mai multe continente, inclusiv de pe dealurile aparent pustii, pe care le vom urca noi azi.

Trecem pe lângă un izvor, unde o familie de sărmani umple de zor multe bidoane de plastic. Christine mă roagă să-i întreb de ce fac stocuri de apă? Cu acest prilej aflu o poveste foarte românească, de care, sincer, mi se face rușine. Cică sus, unde e captat izvorul, cineva cu relații în primărie a deturnat țeava care alimenta o parte de sat spre pensiunea proprie. Oamenilor le vine acum apă dintr-un biet pârău din vecinătate. Când se exploatează lemn ilegal în zonă, apa vine amestecată cu noroi. Drept urmare, bieții oameni fac mâncare și-și spală copiii cu apă curată din bidoanele astea.

Una din marile frustrări ale Christinei pe Via Transilvanica, aveam să aflu, a fost imposibilitatea comunicării cu oamenii din cauza barierei de limbă. Acesta e marele dezavantaj de a călători solist, pe jos, într-o țară străină, unde codurile culturale sunt total diferite de tot ceea ce știai.

De exemplu, pentru sătenii înșirați seara la porți, setoși de ceva nou, apariția Christinei semăna cu sosirea circului sau a unei trupe de actori ambulanți din vechime, așa că încerca de obicei să evite ceasul înserării, cel simultan cu întoarcerea ciurdei de vaci de la pășune.

Oamenii de la porți o încetineau teribil cu mirările lor: Iată o femeie mai înaltă decât un bărbat, cărând în spate o ditai ranița, sprijinită în bețe cum au schiorii. Vocabularul recurent cu care i se adresau conținea următoarele cuvinte cheie: singură, urșii, apa, pălincă, pensiune, mangalița. Acest ultim cuvânt a fascinat-o, la fel și produsele derivate dintr-însul, cum ar fi slănină friptă de mangalița, asezonată cu mămăligă și murături.

Ziua noastră e perfectă, drumul urcă vreo 6 kilometri constant, printr-o minunată pădure de foioase, ca să iasă pe un platou cu vedere în toate părțile, unde știu că există un loc special, numit "stâna cu wi-fi", singurul loc cu semnal din zonă. Liziera pădurii are, din loc în loc, amplasate adăposturi suspendate, pentru vânători. Sincer, le-aș aduna pe toate grămadă și le-aș da foc. Peste tot în țară regăsești aceeași cârdășie sinistră: primar, pădurar, șef de post și neapărat omul cu bani, care vrea trofee de pus în mândra lui cabană, cu orice preț.

O turmă de oi se scaldă în soare, câinii latră din obligație și o amușină pe Christine, dar ciobanul e gentil și-i cheamă. Nu departe, dăm peste o gașcă de pelerini pe Via Transilvanica. Sunt vreo 10 oameni. Fac un popas, mânâncă un sendvici, povestesc una alta. Două doamne clănțăne cu foc semințe de floarea soarelui, scuipând profesionist cojile. Christine vrea să învețe tehnica, neștiind că asta e o îndeletnicire complexă, veche,  din vremurile străbune ale dacilor. Nu-i iese, o filmez cum face totul pe dos - ronțăie coji, scuipă miez. Râdem cu toții, apoi gașca pleacă.

Noi bem apă, tăcem, privim departe. E mare lucru să poți tăcea în pace alături de cineva, fără să simți vreo presiune. Umblăm prin păduri vaste, tăcute. Deodată, pe Christine o apucă pofta de povestit.

"E curios cu părinții. Se străduiesc toată viața să te educe cât de important este să-ți urmezi chemarea, să fii un om liber și mai ales, să fii independent financiar. Apoi, când devii astfel, parcă nu le mai convine, nu te mai înțeleg. Se pierde atunci undeva, pe drum, acea legătură intimă dintre părinte și fostul copil, iar între ei se cască o falie uneori imposibil de surmontat. Așa am pățit eu cu ai mei. M-au crescut frumos, mi-au clădit valorile care trebuie, dar când viața mea a luat o turnură altfel decât una previzibilă, așa cum poate se așteptau ei, brusc n-au mai fost mândri de mine, n-au fost defel impresionați de ce făceam, deși apăream în presă sau la tv, iar cărțile mele au devenit bestsellers.

Chiar și acum îmi vine greu să înțeleg acest lucru. Știi, n-am fost mereu ușă de biserică, dar eu cred că tinerii trebuie să o ia un pic razna, înainte de a se stabiliza în viață, înainte ca formalismele să le pună gheara-n gât. Eu am fost ceea ce se chema pe atunci un techno kid. Muream după cluburi, dans și muzica acelor ani de dinainte de căderea zidului Berlinului. Mama îmi tot repeta: 'Poți veni acasă dimineața la 6.30 sau la 7.30, treaba ta, doar nu veni la 7, fix când merge lumea la slujba de dimineață'.

În general, mă gândesc foarte bine înainte de a mă apuca de ceva. Însă când încep, dau totul, 120 la sută. Așa funcționez. La 16 ani mi-a fost limpede ca lumina zilei - nu vreau familie, nu vreau copii, mă plictisește stabilitatea și tot ce e previzibil. Respect toți prietenii care au copii și sunt fericiți, mă bucur pentru ei. Dar privind înapoi acum, la 54 de ani, nu regret nici o secundă acea decizie. Sunt foarte bine așa cum sunt, știu că aș fi fost nefericită să fiu altfel.

La 18 ani am ales o facultate de comunicare, advertising și marketing, care nu se putea face decât la Berlin. A fost prilejul perfect pentru a părăsi de tot casa părintească. Erau ani de efervescență, de revoluție, descopeream estul și totodată, noi cluburi undeground cu muzică techno.

Deodată, a căzut cu zgomot zidul Berlinului, lumea s-a făcut mai mare, iar chemarea ei de sirenă mai puternică. Iar acum o să-ți spun un secret - în anii '90 eu am mai fost în România, împreună cu un iubit american. Totul în jur era sărăcăcios, beznă, frig, mâncarea era groaznică, practic era un loc din care voiai să pleci. Nu țin minte mare lucru, în afara faptului că făceam dragoste ca nebunii în cele mai obscure și insalubre locuri posibile.

Jur că atunci, la 18 ani când am plecat de acasă a fost ultima dată când am avut patul meu. Acum am un apartament mic închiriat într-o zonă săracă a marelui Berlin, dulapurile mele sunt niște cutii de banane, peste care stau suspendate câteva umerașe cu haine. Dorm pe-o saltea, pe jos, și îmi pot lua zborul oriunde vreau, oricând. Nici măcar un câine cât Puck nu-mi permit, fiindcă mi-ar complica imens viața. Or, eu fac totul, absolut totul ca să mi-o simplific.

În plus, mănânc din Lidl, pe care îl vânez oriunde în lume, mă îmbrac cu tricouri de 5 euro din Decathlon și refuz orice contracte cu sponsori de marcă, fiindcă vreau să rămân un om liber, care dorește să transmită lumii un mesaj foarte simplu:

'Vrei să te regăsești? Uită spațiul tău de confort, ia-te și umblă singur pe drum, stai de vorbă cu tine însuți, ascultă natura, cunoaște oameni și nu uita să te bucuri de absolut fi-e-ca-re zi. Uită-te la mine - sunt o femeie ușor supraponderală, călătoresc singură, sunt mioapă, am un ruscac minimalist, un cort ultra-ușor, casa mea e drumul, iar dacă eu pot face chestia asta, cu siguranță o poți face și tu, fie că ai 45 de ani sau 65, fie că ești o femeie singură sau ești un bărbat lovit de criza vârstei de mijloc. Singura limită reală pe lume ești tu însuți.'

În mare, cam asta spun la toate conferințele la care sunt invitată să vorbesc, respectiv câteva zeci pe an. Cum m-am regăsit eu și ce m-a apucat să umblu de nebună prin lume? E o poveste mai lungă, o să-ți povestesc odată, hai mai bine să plecăm, că mai avem vreo 8 kilometri și încet, mi se face cam foame. Serios, acolo au păstrăv proaspăt prăjit? Și prăjituri? Să ne grăbim atunci."

Ieri am umblat multișor și da, am tras la acea superbă pensiune cu lacuri în jur, unde îți poți pescui pe loc prânzul. Am mâncat păstrăvi prăjiți, tăvăliți prin mujdeiul acela memorabil. Și da, am învățat să pronunțăm corect în ungurește numele celebrului desert local Vargabeles, unde primul e se rostește larg, total diferit de al doilea, mai închis.

Degeaba, în zona asta populată de secui, dacă nu ești atent, te îngrașă de nu te vezi. E una din marile capcane culinare de pe Via Transilvanica. Secuii sunt mari mâncăi, deci stau foarte bine cu zacuștile, pălincile și derivatele din mangalița, dar și cu tradițiile și dragostea pentru natură. În plus, când se apucă de spus bancuri cu secui, totul devine un deliciu. Pentru mine Secuimea a fost o revelație, la fel ca Bucovina sau Mehedinți.

Am ajuns seara lângă Sovata și normal, bem cu gazda de la Casa Bambi o pălincă de prune din producție proprie. Christine zice că da, nu s-a așteptat la atâtea surprize gastronomice aici, în această țară considerată, pe nedrept, ruda săracă a Europei. Peste vreo lună, la Sebeș, la o cramă, avea să i se facă cinstea să guste un Riesling din anul nașterii ei, cel mai bun și mai vechi vin băut de ea vreodată.

Deocamdată ne odihnim iar mâine dimineața, înaintea despărțirii, ne pregătim pentru o nouă experiență inedită, la care Christine ține foarte mult - Salina de la Praid, despre care a citit în ghid și pe net. Într-adevăr, a fost ceva cu totul straniu și neașteptat. Demult nu am râs atât de bine într-o dimineață devreme.

Kitty rămâne să plimbe cățelul, care nu are ce căuta în salină, iar noi ne punem la coadă la bilete. Deși e devreme, oamenii foiesc în jur cu acele priviri apăsate, de mers la serviciu. Lângă noi, duduie un motor diesel de bus, pe care scrie mare BAUHAUS, un cunoscut curent în arhitectură și design, originar din Germania. Absurd.

Intrarea în salină, lucru neașteptat, se face cu acel autobuz pufăitor. Și da, mergem destul de mult printr-un tunel negru, cu becuri chioare, de parcă am fi cârtițe înaintând printr-un mare tub de cremă de ghete. Apoi coborâm multe trepte spre inima ocnei de sare care, iată, se deschide sumbră, răcoroasă, de o culoare gri-șobolan și mai ales, mare cât să încapă în ea toată catedrala San Pietro de la Vatican.

Suntem năuciți, încă nu putem procesa nimic, fiindcă e penumbră și necunoscut, așa că bem un ceai și o cafea de 10 lei bucata, spor de adâncime. În jur, colegii călători par să știe foarte bine pentru ce au venit - să respire. Trag adânc în piept aer sărat, să-și repare plămânii, să se vindece de chehe, drept urmare se risipesc ca muștele care-ncotro într-o realitate paralelă, din care noi încă nu pricepem absolut nimic.

Ne simțim ca teleportați pe o altă planetă. Christine se leagănă într-un balansoar din lemn, se uită în sus și zice că totul arată ca un Disneyland second-hand, pentru sărmani. Așa e. Suntem într-un parc de distracții trist, unde scopul ultim e să inspiri și să expiri, cam atât. Mai e și ecoul. Când vorbești, ai impresia un alt eu al tău te cheamă de departe, printr-o pâlnie înfundată.

Totul e o amestecătură de șaorma de colț de bulevard. Mese de ping pong la care unii joacă înfocați, deși abia vezi mingea, salon în aer liber cu fotolii de masaj, panouri de cățărat goale și un parc de aventură pentru copii, mese la care oamenii iau micul dejun pe ziar, te miri ce alte gherete cu suveniruri kitsch sau cărți cu înțelepciunea sfinților părinți.

Iar peste toate, mai există și o enormă biserică ecumenică săpată în sare, unde Sfânta Borbala e vecină cu o statuie pătrățoasă, de popă bizantin cu ochi exoftalmici, iar în jur, pe pereții de sare, găsești icoane puse alandala și bilețele înfundate în nervuri, exact ca la Ierusalim, la Zidul Plângerii.

Chiar la intrarea din caverna enormă pe post de catedrală trecem pe lângă un grup statuar aproape în mărime naturală, din lemn, cu scena nașterii din Betleem, conținând oi, magi, tot tacâmul.

Când dăm să ieșim, mă ia cu leșin, străfulgerat de gândul că m-am țăcănit. În micul leagăn unde era micul bebe Isus, acum nu mai e nimic. "Christine, oare doar mie mi se pare că a dispărut Isus? Jur că era acolo acum 5 minute..." "Da, și mie așa mi s-a părut..." Ne apucăm de căutat primprejur, să ne lămurim că n-am luat-o razna. După o vreme, descoperim o copilă stând pe o bancă la perete, alături de tatăl ei. Zumzăie un cântecel de adormit copiii și îl leagănă de mama focului pe pruncul din lemn, șterpelit din leagăn. În penumbră, tatăl zâmbește ușor sinistru.

E prea mult, vreau afară, la aer, chiar simt că trebuie să ne cărăm de aici. Zis și făcut. Trecem prin tot felul de tuneluri luminate ca într-un film Star Trek cu buget redus, dăm pe rând de o cârciumă, un bar, o expoziție de artă, poze nostalgice cu salina pe vremuri... Ieșirea e un labirint, iar realitatea paralelă pare nesfârșită.

În cele din urmă, ajungem la o poartă mare, din lemn, ferecată pe dinafară, având un geam mic, ca o vizetă de pușcărie. Doamne, oare o să mai scăpăm vreodată vii de aici? Prin gemuleț se vede un paznic cu o figură de santinelă SS. Se plimbă agale, încruntat. Ne admonestează să nu mai tragem de ușă și ne face semn cu mâna la ceas. Într-un sfert de oră vine autobuzul. Suntem singurii călători care visăm să ne întoarcem la lumină, la viață, ca Lazăr chemat cu glas tare din adâncul mormântului.

Când ne vede în plin soare, Puck se bucură de parcă am lipsit o veșnicie. Tragem la o cârciumă. La secui omleta e musai compusă din 3 ouă și dacă n-are în ea niște kolbazs (cârnat) prăjit, nu alunecă. Râdem nesfârșit de toată experiența de 2 ceasuri petrecute în salina, unde toți vor să intre, nu să iasă. Coada la bus e acum de două ori mai lungă decât dimineața. Mulți copii cu figuri plouate, probabil astmatici și bronșitici în căutarea tămăduirii, țin neconvingător părinți de mână. Trebuie să fie o corvoadă teribil de deprimantă pentru un copil să stea o zi întreagă "la respirat" în inima unui bulgăre de sare, în semiîntuneric.

Ne despărțim de Christine cu îmbrățișări vaste în fața noii pensiuni șic din Praid, unde va lua o zi de pauză. Are nevoie de odihnă și liniște, plus un pat cu saltea de calitate, să-și îndrepte oasele. Dar nu se astâmpără așa de ușor - azi va testa neapărat ștrandul local cu apă sărată, deși afară nu mai e chiar atât de cald.

Urmează să ne revedem într-o săptămână, la Sighișoara. Vreau neapărat să aflu povestea începutului, fiindcă nimeni nu se pornește să înconjoare o dată și jumătate planeta fără a avea un motiv serios, bine ascuns pe undeva. (va urma)

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Share this