Via Transilvanica. Părăsim lumea satelor pentru a redeveni anonimi perfecți în Odorhei

Mari minuni poate face pentru sufletul pribeagului un somn bun, într-un pat curat! La fel o dimineață senină, după ploaie, într-o grădină plină de flori, nu departe de o mașinărie de cafea torcând la espresso-uri, ca o mâță-n călduri.

Spiritul se înalță în tării precum un balon scăpat de o mână de copil. Te trezești că poți cugeta la treburi adânci, pe inima goală.

Primii kilometri între Lupeni și Bisericani ni-i umple Mircea, cu reflecțiile lui despre înțelepciune.

„Oare de ce e bufnița un simbol al înțelepciunii? Fiindcă ea se trezește la viață și devine activă doar când se lasă noaptea. La fel, devenim cu toți ceva mai înțelepți abia la amurg, când se apropie noaptea vieții.

Tinerețea e energie și nebunie, nu înțelepciune. Dacă e colmatată de prea multă înțelepciune, devine suspectă. Eu cred că e bine să fie așa.

Care ar fi definiția mea personală despre înțelepciune? Înțelepciunea e acel tip de cunoaștere pe care n-o ai atunci când ai avea nevoie de ea și pe care o dobândești abia când nu-ți mai folosește la mare lucru”.

Doi umblăm pe asfalt, doi − pe un drum de pământ paralel, încleiat de lut moale. În Bisericani încep cugetările despre Sfântul Duh, fiindcă în ungurește, zice Tomasso, asta înseamnă numele comunei: Szentlélek.

De aici sărim să dezbatem un simpatic proverb maghiar, care, tradus în românește, spune ce înseamnă să fii „sărac ca un șoarece de biserică”. În fața bisericii sunt parcate trei mașini identice: roșu, galben și albastru.

Îmi amintesc de un grafitti pe o poartă de tablă din Cluj: „roșu, galben și dezastru”. Pe-acolo îmi plimb cățelul.

Brusc, mi se face dor de câine, de familie, vecini, de alți prieteni. Și, uite-așa, macină neostoita minte a călătorului, ca o moară stricată, gânduri imposibil de oprit.

Lângă biserică e școala frumos renovată, în curtea căreia se păstrează, ca un muzeu, vechea școală din lemn, cu prispă și ferestre mici, unde elevi acum bătrâni sau plecați buchiseau alfabetul.

Nu departe, o statuie de piatră a Fecioarei, apoi una de lemn, a Fiului. În depărtare, pe dealul Gordon din vecini, se vede, străjuită de două păduri, statuia Inima lui Isus.

Este, se pare, cea mai mare și mai interesantă statuie a lui Isus din estul Europei, dar nouă nu ne mai prea arde de obiective turistice care presupun urcarea vreo oră a încă unui munte.

Ținta noastră de azi e Odorheiu Secuiesc. Și adevărul e că ne e un pic dor de oraș. E frumos să te topești în anonimitatea mulțimii care foiește cu capul în pământ călcând zebre-n picioare, la stopuri.

„De ce nu salutați când umblați pe drum?” − ne trezește din visare o voce pițigăiată de după un gard, lângă o casă veche, în paragină.

Ne chiorâm primprejur până dibuim în umbră un moș cu barbă albă și chipiu de pescar lipovean, sub o prispă ce stă să cadă pe el.

Tomasso îi răspunde în maghiară. Omul e de fapt, prietenos, doar că nu știa cum să intre în vorbă. Pe final, ne îmbie să gustăm dintr-o o sticlă cu vișinată, dar e prea devreme pentru așa ceva.

Facem un ocol vast, pornind din Bulgăreni spre Polonița, cu scopul de a fenta șoseaua.

Revelații mici ne sar în cale, ca iepurii: câmpuri de flori albastre de un metru, la care nu țin minte să mă fi uitat atent vreodată, dealuri domoale și păduri tinere din care se ițesc hăulind pui de căței ai nimănui, cu urechi străvezii și figuri deznădăjduite, de viitoare victime ale vulpilor.

Și cea mai tare: de nicăieri, în iarbă, o literă mare V din fibră de sticlă, inițiala numelui meu, părând desprinsă de pe carlinga vreunui ozeneu în tranziție.

Pătrundem în Ohorhei coborând de pe deal, pe lângă o fermă.

După atâta amar de peisaj și de sate, pășim cu grijă, ca pe spini, cu smerenia pe care ți-o dă această contopire cu mulțimea unde devii un trecător oarecare.

„De oraș ți-e urât pentru că acolo nu te cunoaște nimeni. Poți muri fără să aibă nimeni habar cine ești”.

Așa cugeta vecinul meu de la munte, exprimând spaima atavică a țăranilor pentru orice aglomerări urbane în care devii străinul perfect. Sau, cum se zice în Ardeal, „nime-n drum”.

După ce ai petrecut multe zile colindând lumea satului, care are regulile sale nescrise și o oarecare coerență mentală, un oraș pare un coșmar de stridență.

Pe lângă clădiri istorice proaspăt renovate dai peste hidoșenii cum e sediul ANAF. Un fel de șopron de sticlă verde, cu pretenții de zgârie-nori ratat, din care oameni cu dosare intră și ies ca albinele în urdiniș.

Eu cred că toată arhitectura de sticlă în România ar trebui aruncată urgent în aer, prin ceva decret.

Oamenii te șterg cu privirea pieziș, așa cum e la oraș, unde parcă totul e pasager și nici o mirare nu ține mai multe de două secunde.

Din vitrine, manechine cu poșete se uită la noi în gol, cu figuri deznădăjduite. Semne strâmbe de circulație se conversează cu antene de satelit, vegheate de un palmier din plastic lung de 3 metri.

Ca un țăran veritabil − venit la oraș să-și ia costum de-a gata pentru ceva nuntă −, dau clopul pe spate și nu mă satur să casc ochii.

Nu departe, în fața unui mall pe nume ShangHai, un băiat de cartier cu ceafa rasă și cu un singur smoc de păr în vârful capului stă sprijinit de un cărucior debordând de mâncare și se uită la mine fix, ca la un animal exotic, scăpat de la ceva zoo.

Terasa la care tragem are pretenții. Chelnerii sunt înțoliți, gelați, par să se miște cu stil, dar poartă ceasuri fake.

Ca să destindem atmosfera înțepată, ne descălțăm discret pe sub masă, ca niște gentlemeni. Tălpile noastre goale sunt lipitori ce sug răcoarea de pe gresia rece.

În meniu găsim tot soiul de fantezii, de care ne distrăm. Ochii-mi cad pe o mâncare cu un titlu irezistibil: „Preferința regelui”.

Nu contează că nu mai am centimetru de textilă curată pe mine, nu mă interesează ce conține, cât costă, o vreau! Vreau să-mi dau în petic, să mă răsfăț.

Numele ăsta de mâncare, orice-o fi ea, îmi amintește de reclama unui restaurant din Vegas: Eat like a king, drink like the village idiot!

În timp ce mâncăm, votăm: mai mergem vreo 30 de kilometri spre sud, încă o zi, sau ne cărăm pur și simplu acasă, cu primul autobuz?

Dacă scopul tuturor războaielor e libertatea și cel al muncii e tocmai sfârșitul ei, respectiv timpul liber, odihna sau pensia, oare nu cumva și sensul final al mersului pe jos ar putea fi oprirea, descălțarea, statul locului?

Cu două abțineri și două voturi „pentru”, decidem că, gata, ne-au ajuns cei 200 de kilometri.

Oricum ne-am epuizat toate subiectele de discuție acum vreo patru zile. Ca niște castraveciori cornișon, degetele de la picioare tresaltă fericite pe sub masă, visând la sandale și la umblat desculț prin iarbă cu rouă.

Autogara, ca depozitar al venirilor și plecărilor, e un conglomerat de trăiri colorate. În toaletă, lângă o casă de marcat cu un bon ca o limbă scoasă, doarme, învelit într-o păturică cu desene animate, un copil.

O țigancă simpatică își pune în joc toată arta persuasiunii, până ce Mircea și Tomasso se aleg cu două curele din piele de bou de care nu au nevoie.

Cu ochii pe mesajele din telefon, Alin rezistă asalturilor unui vânzător ambulant de cuțite ceramice care „taie ca briciu, șefu„. E soțul doamnei cu curele.

De consolare, ne facem împreună un selfie șchiop, dar cu aparat, nu cu telefon.

În rama ferestrei unui autobuz ce pleacă aiurea, o femeie își șterge rapid o lacrimă. E sigură că n-o vede nimeni.

Oamenii autogării poartă în spinare, ca melcii, poveri nevăzute − drame de provincie de care orașului nu-i pasă defel.

Imediat ce se pornește autobuzul nostru, începe și ploaia. O ploaie îndesată și lungă, care spală urmele pașilor făcuți cu greu până aici.

Ne întoarcem de unde am venit, prin locuri cu nume familiare, doar că realitatea e acum diferită. E o realitate blurată, ca filtrată de perdeaua de apă curgând pe geam și dată înapoi cu repezitorul.

E ca pe vremuri, când, în primele zile ale anului, programul de Revelion se tot relua pe canalul unic, sub genericul „Dacă doriți să revedeți”.

O vreme, nu mai dorim să revedem nimic. Visăm ca Ulise la un singur lucru, miraculos de banal: întoarcerea acasă.

Pe scaunele din spate, așezați deasupra motorului ca niște navetiști de clasă, tăcem și închidem pe rând, ca obloanele unei case, ochii.

Și începem să depănăm invers acest ghem, ca prin vis, de la capătul drumului și sfârșitul poveștii către clipa atât de îndepărtată și înălțătoare a plecării.

Va urma episodul final, cu concluziile personale ale celor patru tovarăși de drum.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Celelalte părţi ale seriei:

1. Via Transilvanica. Din Tihuța până la nea Vasile din Blidireasa, omul care a inervat ursul

2. Via Transilvanica. Suspecţii de serviciu de la vila lui Ceaușescu

3. Via Transilvanica. Din Şieu pân’ la Monor, drumul e un basm de flori

4. Via Transilvanica. Să te fereşti de omul roş şi când îţi arată traseul!

5. Via Transilvanica. Slalom printre sate părăsite și Cristoși sculptați până în ținutul mândrilor secui

6. Via Transilvanica. Traiul bun de la Sovata ne ispitește să rămânem pe vecie

7. Via Transilvanica. Marea sete de pe Drumul Mariei și sfânta împăcare din Atia

8. Via Transilvanica. Căderea din paradis într-un han depresiv din Lupeni

10. Via Transilvanica. Învățămintele fraților la capătul călătoriei, după ce i-au ajuns sufletele din urmă