Miercuri, 18 noiembrie, Voyager 1, sonda lansată de NASA în 1977, ajunge la o zi-lumină de Pământ, devenind astfel primul obiect construit de om care parcurge această distanță. Foto: NASA/JPL-Caltech

Miercuri, 18 noiembrie, Voyager 1, sonda lansată de NASA în 1977, ajunge la o zi-lumină de Pământ, devenind astfel primul obiect construit de om care parcurge această distanță. Foto: NASA/JPL-Caltech
16/11/2026
Premieră în istoria omenirii: sonda Voyager 1 trece de pragul unei zile-lumină și duce cu ea un mesaj care ar putea rezista un miliard de ani
- Miercuri, 18 noiembrie, Voyager 1, sonda lansată de NASA în 1977, ajunge la o zi-lumină de Pământ, devenind astfel primul obiect construit de om care parcurge această distanță. Cel mai apropiat obiect de Pământ, Luna, se află la doar 1,3 secunde-lumină
- Construită să reziste patru ani, sonda a ajuns acum la aproape 50 de ani, deși computerul ei are mai puțină memorie decât un telefon. Când i s-a stricat un cip, cercetătorii au reparat-o de pe Pământ și au așteptat mai multe zile să vadă dacă au reușit
- Linda Spilker, cercetătoarea care conduce programul științific la NASA, spune că, deși Voyager 1 poate înceta să mai funcționeze dintr-o clipă în alta, sonda continuă să trimită către Pământ date care contrazic ce știam despre spațiul interstelar
- Un exemplu este ce s-a întâmplat în 2020, când Voyager 1 a înregistrat un eveniment puternic, în urma căruia intensitatea câmpului magnetic și densitatea plasmei de electroni au crescut brusc. De atunci, valorile nu au mai scăzut, deși cercetătorii se așteptau să se diminueze treptat
- Când sonda va înceta să mai funcționeze, aceasta va duce mai departe Discul de Aur, un mesaj care ar putea rezista un miliard de ani, destinat unor eventuale civilizații extraterestre
Linda Spilker conduce programul științific de la NASA și a fost acolo la lansarea primei sonde Voyager. Foto: arhivă personală
Florian Kappelsberger: Voyager 1 călătorește prin spațiul interstelar, dincolo de granița sistemului nostru solar. Dacă am putea să călătorim chiar acum alături de sondă și să privim în jur, ce am vedea?
Linda Spilker, NASA: Am fi înconjurați de un întuneric total, cu stele mici cât un vârf de ac, strălucind puternic în depărtare. Soarele nostru este suficient de departe încât să arate ca o stea foarte strălucitoare.
Spațiul interstelar nu este vid. Este alcătuit din hidrogen și heliu în stare gazoasă, cu mici cantități de atomi mai grei, precum carbonul, oxigenul, azotul și calciul, care s-au format în principal în explozii de supernove din vecinătatea noastră. Sunt prezente, de asemenea, particule de înaltă energie, numite raze cosmice, precum și mici cantități de praf. Particulele încărcate electric călătoresc prin spațiul interstelar de-a lungul liniilor de câmp magnetic, deplasându-se asemenea curenților dintr-un ocean.
Cea mai mare parte a acestora ar fi, desigur, invizibilă pentru ochiul uman, dar le putem detecta datorită instrumentelor de la bordul sondei Voyager 1.
Sonda spațială se apropie de o etapă importantă pe 18 noiembrie: va ajunge la o distanță de o zi-lumină de Pământ. Care este semnificația acestui moment?
O zi-lumină este distanța pe care lumina o poate parcurge în 24 de ore, adică 25,9 miliarde de kilometri. Asta face din Voyager 1 cel mai îndepărtat obiect construit de om care există.
Avem nevoie de ajutorul tău. Dacă aceste articole te ajută, cu o sumă mică pe lună ne poți ajuta și tu pe noi, mai mult decât crezi. Poți face diferența chiar acum cu un singur click! Îți mulțumim!
Cel mai apropiat obiect de Pământ, Luna noastră, se află la doar 1,3 secunde-lumină. Distanța până la Soare este de 8,3 minute-lumină. Neptun, cea mai îndepărtată planetă de Pământ, se află la 4,2 ore-lumină.
Faptul că am construit ceva care a ajuns atât de departe este o etapă importantă pentru omenire.
Cum veți sărbători acest moment?
În California, unde locuiesc, va fi puțin trecut de ora două dimineața când Voyager 1 va depăși distanța de o zi-lumină. Voi ieși afară să fac cu mâna spre cerul nopții și să spun: „Felicitări, Voyager! Ai făcut o treabă grozavă.”
Voyager 1 a fost lansată în septembrie 1977, cu peste 49 de ani în urmă. Până în ziua de azi, NASA are o echipă dedicată celor două sonde Voyager. Cum arată echipa dumneavoastră?
Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi
La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.
Banatul și lecția regiunilor gastronomice europene. Țușpais, hencleș și ciorbe locale, în meniuri degustate de toată Europa
Țușpaisul este o garnitură de legume, servită alături de ouă, de cartofi noi fripți, de pui fript sau de chiftele. Legumele se schimbă după anotimp. Vara se face din ludăiță (dovlecel) sau din călărabă (gulie), primăvara devreme din spanac și mazăre, iar iarna din morcovi.
Astăzi este o echipă foarte mică, de aproximativ 10 oameni, dintre care unii contribuie cu jumătate de normă, în timp ce lucrează și la alte proiecte.
Cel mai tânăr membru al echipei, inginerul nostru de comunicații, are 25 de ani. Părinții lui nici nu se născuseră când a fost lansată Voyager. Alți membri ai echipei lucrau deja la misiune când aceasta a fost lansată. Unii s-au pensionat, dar s-au întors ca să ne ofere o parte din timpul lor și să contribuie cu ce știu despre misiune.
Cel mai în vârstă dintre noi, expert în computerul sistemului de date de zbor, tocmai a împlinit 90 de ani.
Care este misiunea sondei Voyager 2?
Fiecare dintre sondele Voyager se îndreaptă în direcții ușor diferite.
Voyager 1 se deplasează spre nord față de planul planetelor, după ce a vizitat Jupiter, Saturn și Titan, satelitul lui Saturn.
Voyager 2 se îndreaptă spre sud, după ce a vizitat Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Cele două sonde colectează date din zone diferite ale spațiului interstelar, iar noi putem compara aceste măsurători pentru a căuta asemănările și deosebirile dintre ele.
Voyager 2 se deplasează ceva mai încet, așa că nu va depăși distanța de o zi-lumină decât în 2035. Până atunci, nu va mai avea suficientă energie pentru a trimite semnale înapoi spre Pământ.
„Una dintre imaginile mele preferate este cea cu inelele lui Uranus, în care lumina Soarelui trece prin inele și face ca minusculele granule de praf să strălucească”, spune Linda Spilker. Foto: NASA/JPL-Caltech
Ce date trimite sonda spațială astăzi?
Voyager 1 explorează spațiul interstelar cu antena îndreptată permanent spre Pământ, pentru a putea comunica. Asta înseamnă că sonda trimite date tot timpul, doar că depinde de momentul în care avem acoperire prin antenele rețelei Deep Space Network a NASA pentru a recepționa toate datele.
Sonda și-a început misiunea interplanetară în 1977 cu zece instrumente și un experiment de radioștiință. Când și-a început misiunea interstelară, în 1990, funcționau cinci instrumente. Dar, pentru că Voyager 1 pierde patru wați de putere pe an, a trebuit să oprim treptat diverse sisteme.
În prezent, mai funcționează doar două instrumente: magnetometrul și subsistemul pentru unde de plasmă.
Ce ne spun aceste instrumente despre spațiul interstelar, pe care Voyager 1 este prima sondă care îl vizitează?
Sonda trimite măsurători continue ale câmpurilor magnetice și ale undelor de plasmă. Aceste date ne aduc din când în când surprize.
Inițial, ne așteptam ca densitatea plasmei de electroni și intensitatea câmpului magnetic să scadă treptat, pe măsură ce sonda lasă în urmă sistemul nostru solar, dar am descoperit că lucrurile nu stau neapărat așa.
În 2020, Voyager 1 a înregistrat un eveniment puternic, provenit probabil de la Soare, care a făcut ca atât intensitatea câmpului magnetic, cât și densitatea plasmei de electroni să crească brusc, iar de atunci nu au mai scăzut.
Aceasta este una dintre marile bucurii ale științei spațiale: obții date pe care nu te-ai fi așteptat să le obții pe baza modelelor și teoriilor actuale, așa că trebuie să le adaptezi și să dezvolți teorii noi.
Voyager 1 a fost proiectată inițial pentru o misiune de patru ani, iar acum a ajuns aproape la 50. Care este secretul longevității sale?
Evoluția tehnologiei a făcut operațiunile mult mai ușoare.
Când am început să lucrez la misiune, în 1977, desenam cronogramele observațiilor pe o coală lungă de hârtie de calc, cu rigla și creionul. Astăzi, putem genera aceste cronograme automat, pe calculator.
După standardele de azi, tehnologia de la bordul sondei pare străveche: Voyager 1 are dimensiunea unei mașini mici. Computerul ei este cât o servietă mică și are mai puțină memorie decât telefonul mobil pe care îl aveți astăzi. Pe de altă parte, această tehnologie veche s-ar putea să fi contribuit la longevitatea sondei.
În ce sens?
În spațiu, echipamentele sunt lovite în permanență de razele cosmice. Dacă ai componente mai mari, este mai puțin probabil ca o singură lovitură a unei raze cosmice să afecteze o parte semnificativă din ele. Dacă ai funcționa cu un singur cip mic, care ar fi avariat de o rază cosmică, ai pierde o cantitate uriașă de informații.
Când telescopul spațial Hubble s-a defectat, NASA a putut trimite astronauți să repare oglinda și să înlocuiască bateriile. Voyager 1 se află la miliarde de kilometri distanță, astfel că nu poți pur și simplu să trimiți un tehnician. Cum depanează echipa dumneavoastră o sondă aflată atât de departe?
Uneori trebuie să improvizăm.
Într-o zi din 2024, Voyager 1 a început să trimită date fără niciun sens. Ne-am dat seama că unul dintre cipuri fusese avariat, probabil de o rază cosmică. A fost nevoie să modificăm programul, astfel încât să ocolească acel cip. Am lucrat luni de zile la secvența de cod și apoi am trimis-o sondei. Cum Voyager 1 se afla la aproape o zi-lumină distanță, a durat aproape două zile ca o comandă de pe Pământ să ajungă la ea și ca răspunsul ei să se întoarcă pe Pământ. Așteptarea a fost chinuitoare... Dar într-o dimineață de aprilie am început din nou să primim date: reparația de la distanță reușise. Am izbucnit cu toții în urale.
Ați fost alături de misiunile Voyager încă de la început. Cum ați ajuns să lucrați la ele?
Am început să lucrez la Jet Propulsion Laboratory al NASA în 1977, imediat după ce mi-am terminat licența în fizică. Când mi s-a oferit ocazia să lucrez la misiunile interplanetare Voyager, am fost încântată: îmi amintesc că, în clasa a treia, aveam un telescop micuț cu care mă uitam la Lună, la sateliții lui Jupiter și la inelele lui Saturn. Abia așteptam să văd aceste lumi mai de aproape.
Am fost responsabilă de coordonarea observațiilor științifice până în 1990, apoi am trecut la misiunea Cassini. În 2020 m-am întors la programul Voyager, iar doi ani mai târziu am preluat conducerea științifică.
Sondele Voyager au dus o călătorie lungă. Care au fost, pentru dumneavoastră, momentele cele mai memorabile ale acestei misiuni?
Am fost acolo și am privit cum racheta care transporta Voyager 2 se ridica de pe rampa de lansare pentru a-și începe călătoria. A fost minunat să fac parte din această călătorie încă de la început. Momentul misiunii a fost, de asemenea, perfect ales: doar o dată la 176 de ani se aliniază planetele astfel încât să poți survola Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun dintr-o singură trecere.
Voyager 2 a fost prima și, până acum, singura navă spațială care a vizitat patru planete în cursul unei singure misiuni. Pentru mine, un alt moment memorabil a fost trecerea pe lângă sateliții lui Jupiter: ei ne-au oferit cele mai mari surprize dintre toate.
De ce?
În ceea ce privește sateliții, nu aveam prea multe repere de comparație, așa că presupuneam că toți arată ca Luna noastră: lumi vechi, acoperite de cratere. Apoi am ajuns la sateliții lui Jupiter.
Ganymede prezenta semne de deplasare tectonică a scoarței. Europa, de un alb strălucitor și acoperită de gheață, nu are aproape deloc cratere. Și, în sfârșit, Io: pe acest satelit micuț am văzut vulcani activi, care erupeau chiar în timp ce treceam pe lângă el.
Nimic din toate acestea nu se potrivea cu modelul nostru despre sateliți, așa că am învățat pur și simplu să ne așteptăm la neașteptat.
Datorită sondei Voyager 1, cercetătorii au putut descoperi vulcani activi pe Io, unul dintre sateliții lui Jupiter. Foto: NASA/JPL-Caltech
Cum urmăreați toate acestea la momentul respectiv?
În clădirea în care lucram erau monitoare TV în cantină, în sălile de conferințe și cam peste tot în jur. Aveam o listă cu evenimentele care urmau să aibă loc și cu orele la care se petreceau: o privire de aproape asupra unui anumit satelit al lui Saturn, o fotografie a inelelor lui Uranus care urma să sosească.
Uneori îmi aduceam sacul de dormit, pentru că unele dintre cele mai frumoase lucruri se întâmplau noaptea. Mulți dintre noi dormeam sub birouri și ne puneam ceasul să sune, ațipind până când venea momentul să ne trezim. Iar când imaginile apăreau pe ecrane, oamenii săreau în picioare și arătau spre ele: „Ce crezi că e asta? Îți vine să crezi?”
A fost minunat să fiu acolo și să trăiesc toate acestea.
Înainte de misiunile Voyager, aveam doar o idee vagă despre planete precum Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Acum, pentru prima dată, puteam vedea aceste lumi îndepărtate la rezoluție înaltă. Cum au schimbat aceste sonde felul în care ne imaginăm universul?
Programul Voyager a schimbat felul în care privim sistemul nostru solar. Și astăzi, unele dintre fotografiile emblematice realizate de Voyager 1 și Voyager 2 sunt încă folosite în sălile de clasă și în manuale.
Voyager a pus, de asemenea, bazele misiunilor care au urmat: ne-a arătat suprafețele de un alb strălucitor ale sateliților Europa și Enceladus, explorați mai târziu de misiunile Galileo și Cassini ale NASA. Aceste misiuni au descoperit că ambii sateliți sunt acoperiți de o crustă de gheață, sub care se află un ocean de apă lichidă. Asta a dus la noi întrebări: ar putea exista, de fapt, viață în aceste oceane?
În prezent, misiunea Europa Clipper este pe drum pentru a explora această posibilitate. Voyager a răspuns la multe întrebări și ne-a adus o mulțime de întrebări noi și captivante.
Longevitatea sondei Voyager 1 este impresionantă, dar sonda nu este nemuritoare. Când va înceta să mai comunice cu Pământul?
Nu știm. Se poate întâmpla astăzi sau peste câțiva ani.
La fel ca în cazul corpului uman, și o sondă spațială dă semne de îmbătrânire odată cu trecerea timpului: conductele de combustibil se înfundă, iar sursa de energie pe bază de plutoniu se degradează treptat. S-ar putea să vină o zi în care nu vom mai primi semnalul de la Voyager 1.
Ca întotdeauna, vom încerca să vedem dacă putem repune nava în funcțiune. Dar dacă nimic nu va funcționa, va trebui pur și simplu să acceptăm că misiunea de explorare a sondei s-a încheiat și că ea va prelua o altă misiune: va deveni un ambasador tăcut al omenirii.
Marea Pată Roșie, o furtună anticiclonică situată în atmosfera planetei Jupiter, fotografiată cu ajutorul Voyager 1. Foto: NASA/JPL-Caltech”
Vă referiți la Discul de Aur pe care îl poartă ambele sonde Voyager, un disc fonografic din cupru placat cu aur, cu mesaje de salut în 55 de limbi, imagini ale Pământului și tot felul de muzică. De ce a trimis NASA așa ceva în spațiu?
Discul a fost conceput ca un mesaj cosmic într-o sticlă, care să le facă cunoscută existența noastră unor eventuale civilizații extraterestre. Pe copertă se află o hartă care arată poziția sistemului nostru solar în galaxie, raportată la pulsarii din apropiere.
Peste aproximativ 40.000 de ani, Voyager 1 va trece relativ aproape de o altă stea. Cine știe, poate cineva de acolo ne va găsi mesajul și va veni să ne viziteze.
Ar fi acesta un vis al dumneavoastră? Să fim vizitați de extratereștri sau să primim un semnal de la ei?
M-am întrebat întotdeauna dacă există viață și în alte părți ale universului. Ar fi un vis devenit realitate să fim vizitați de o formă de viață inteligentă sau să primim un semnal de la ea.
Discul de Aur poate rezista până la un miliard de ani și s-ar putea foarte bine să supraviețuiască omenirii. Ce mesaj ați vrea să ducă Voyager 1 în univers?
Pentru mine, mesajul este simplu: a existat o civilizație care a avut inteligența și tehnologia necesare pentru a construi această navă spațială și pentru a o trimite spre stele. Asta mă umple de un sentiment uriaș de mândrie.
Ți-a fost util acest articol? Ajută-ne să facem mai multe.
Investigațiile și reportajele independente cer timp, documentare și bani. Nu depindem de partide sau interese ascunse, ci de cititori ca tine.
Susține jurnalismul independent cu minimum 5€/lună. Devino abonat acum și ne ajuți mai mult decât ai crede. Îți mulțumim!
Share this








