„Drumuri bune, colega!” Viața de șoferiță de TIR plecată la muncă-n Europa

Răzvan Filip

Reporter

„Casa noastră este camionul”, îmi mărturisește Vera, o șoferiță de 33 de ani din Dâmbovița, când o întreb, naiv, dacă se întoarce acasă după o zi de muncă. 

De aproape trei ani lucrează pe același TIR cu soțul ei, împărțind o cabină care le oferă aproape tot ce le trebuie - climatizare, paturi, un frigider, doar „spațiul și confortul unei case” lipsește. 

Sună greu, dar și oarecum romantic, mai ales dacă ai „îmi place să călătoresc” în descrierea de pe Tinder și te minți că ai face față cu brio vieții de nomad.

Pentru cei sau cele care aleg să practice meseria asta există, într-adevăr, și multe momente frumoase, dar uneori realitatea se poate dovedi nemiloasă, cum s-a întâmplat și-n cazul lui Mihai, un șofer de TIR din Brăila care-n luna mai și-a găsit sfârșitul pe marginea unei autostrăzi franceze. 

Tot mai multe femei vor să urce la volanul unui TIR

Cert este că povestea Verei nu este singulară în lumea șoferiei de TIR. La începutul lunii, un articol aparent banal din presa locală atrăgea atenția asupra unui fenomen despre care se vorbește puțin spre deloc: tot mai multe femei aleg să fie șoferițe de TIR, deși în mentalul colectiv românesc e o meserie asociată deseori cu bărbații.

De pildă, materialul semnat de Gazeta de Sud citează statistici de la nivelul județului Dolj, unde 20% dintre persoanele care solicită permis de conducere din categoriile C, C-E și D sunt femei. Intrigați de informație, am căutat să vedem cât de răspândit e fenomenul.

Cel mai bun loc din care poți începe o astfel de căutare în România anului 2021 este Facebook, unde simpla tastare a cuvântului „șoferițe” în bara de search a platformei îți va deschide fereastra către o realitate virtuală paralelă, populată de pagini și grupuri dedicate femeilor care își câștigă pâinea din condus mașini de mare tonaj. E un spațiu virtual în care șoferii de TIR se sfătuiesc între ei/ele, se ajută, se solidarizează cu acei colegi de breaslă care sfârșesc prin parcările Europei, iar în puținele momente de relaxare pe care le au dispoziție își alină dorul de casă cu live-uri pe Facebook, muzică populară, invitații la cafeluță și umor inofensiv de boomeri. 

Un astfel de microunivers este grupul intitulat „SOFERITE DE TIR”, care din 2015 încoace a atras nu mai puțin de 51 de mii de membri, femei și bărbați, iar pagina asociată grupului - Soferite de TIR România & Europa Truckers Girls - este la rândul ei urmărită de peste 260 de mii de oameni. Atât grupul, cât și pagina au fost înființate de două șoferițe cu experiență, Florica Ancuța Gagea și Luminița Ciorobea. 

Terapie de cuplu pe roți

Luminița are 43 de ani și până acum șapte ani făcuse doar muncă de birou, în domeniul contabilității. Până în punctul ăla, nu-și imaginase vreodată că va ajunge să conducă un TIR pentru a-și câștiga pâinea. Schimbarea de carieră a venit mai mult la îndemnul soțului, care bătea Europa în lung și-n lat ca șofer de TIR, lucru ce nu-i permitea să dea foarte des pe acasă. 

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Inițial, Luminiței nu i-a surâs ideea, era convinsă că nu va fi în stare să treacă examenele și probele. S-a răzgândit când și-a dat seama că nu o mai ținea nimic acasă. Fata ei era majoră, plecată în București, la facultate, iar bărbatul stătea mai mereu pe drumuri. 

Luminița (43 de ani) și tirul în care-și petrece cam nouă luni pe an

„Deja eram în trei locuri diferite. 80% din șoferii de TIR care pleacă singuri sunt divorțați. De-asta am și înființat grupul, pentru a le impulsiona, pentru a le da curaj femeilor. Contează foarte mult că acum lucrăm împreună. Cunosc cupluri, familii care s-au destrămat foarte repede, nici nu mă așteptam la ei. Adică, după două-trei luni cu bărbatul plecat s-a ajuns la divorț.

Și uite așa s-au salvat căsnicii”, explică Luminița. 

Mașini mici, mașini mari

Alte femei se apucă de șoferie din pasiune. Andreea, 30 de ani, spune că și-a dorit să facă asta de când era mică, fiind inspirată de tatăl ei, șofer de TIR și el. A început la 21 de ani și cinci ani a făcut constant curse comunitare prin țări precum Italia, Franța sau Elveția. Toată treaba a durat până a rămas însărcinată și a trebuit să rămână acasă, în concediu maternal. 

În toți anii ăștia a lucrat pe cont propriu, fără niciun partener de cabină. Spune că inițial i-a fost greu, mai ales când era nevoită să încarce marfă singură. Dar, cu timpul, s-a obișnuit. 

„Ajungi să prinzi forță. E o chestie de obișnuință - dacă azi cari un kilogram și apoi mai pui încă 200 de grame, n-o să simți. Și, în timp, o să ajungi să cari cinci kilograme fără nicio problemă. După ce am rămas însărcinată, am început să lucrez cu soțul. Am lucrat până eram gravidă în opt luni”, povestește tânăra.

Pe lângă greutățile de natură fizică, au existat și vorbele celor din jur (inclusiv din familie), care erau convinși că nu va reuși să practice meseria asta. Doar pentru că e femeie.

Dar asta a ambiționat-o și mai tare. 

„Ca orice femeie, vreau să fiu apreciată, să demonstrez că pot mai mult decât cred alții. Îmi place să-mi depășesc întotdeauna limitele și să-mi demonstrez că pot mai mult, că reușesc să duc cursa până la capăt. Toată lumea zicea că n-o să pot să practic. Și tot timpul era câte o provocare pentru mine. În plus, mă simțeam împlinită ca femeie, că nu fac altceva și nu iau bani mai puțini”, povestește Andreea.

Dana, 29 de ani, șofează pe TIR de trei ani și s-a apucat de treabă dintr-un motiv similar cu al Andreei - o pasionează mașinile de când se știe și a vrut mereu să lucreze în domeniu. De fapt, era atât de pasionată încât a dat de categoriile C și E înainte de a pleca prin Europa, iar acum se gândește serios dacă să dea și pentru D, în caz că la un moment dat va dori să treacă pe autocar/autobuz.

Înainte, deținea împreună cu soțul o mică afacere cu material lemnos. Când soțul a plecat șofer de TIR pe comunitate, i s-a alăturat, ca să poată fi împreună. 

Dana (29 de ani) și mașina pe care o conduce împreună cu soțul ei

Camelia, o timișoreancă de 38 de ani care a început să practice meseria de abia acum patru luni, s-a apucat de treabă dintr-un motiv foarte simplu: e o meserie bănoasă. A văzut asta la iubitul ei, care era deja șofer de TIR și avea mereu curse în Europa. Înainte, a trecut prin mai multe joburi, inclusiv de asistentă de notar și recepționistă în clinici sanitare sau stomatologice. Acum vreun an, a hotărât să meargă cu el pe mașină, să vadă cum e viața de șofer. 

„Mă plimbam, îmi făceam concediul cu el o săptămână, două. După aia mi-am dat demisia și am zis că n-are rost să mă mai chinui în România. În plus, eu aveam permisul de aproape 20 de ani și îmi plăcea oricum să conduc. Nu e ușor să treci la TIR, e complicat cu băgatul la rampă, dar în timp prinzi experiență. Am făcut școala, mi-o plăcut, am luat examenele și acum suntem pe aceeași mașină. Nu e o meserie ușoară, dar faptul că suntem împreună o face ușoară”, povestește femeia. 

„Dacă ziceam și eu ceva, orice, săreau toți, că femeile trebuie să stea la cratiță”

Pe grupul păstorit de Luminița, unde activează și bărbați, atmosfera generală e destul de primitoare. Femeile care muncesc pe TIR sunt respectate și primesc aprecieri din partea colegilor, oamenii se ajută, se sfătuiesc și se solidarizează între ei, unii/unele aleg să destindă atmosfera cu bancuri, alții/altele prin live-uri cu muzică de petrecere în fundal. Totul pare că merge ca pe roate.

Însă, în viața reală și alte locuri de pe Internet, lumea lumea se miră-n continuare că există femei care îndrăznesc să urce la volanul unui TIR. Iar când nu se miră, fac comentarii sexiste despre unde ar trebui să stea sau să nu stea femeia. 

Dana povestește că răutățile misogine vin de obicei din partea colegilor de breaslă români, în timp ce străinii sunt mult mai rezervați. 

Dana, pe vremea când transporta mașini

„Am lucrat pe tur-retur o perioadă, între România și Italia, transportam mașini. Și când se stătea la coadă, la vamă, se făceau cozi întinse pe kilometri. Românii noștri aveau stații și tot vorbeau acolo între ei, iar dacă ziceam și eu ceva, orice, săreau toți, că femeile trebuie să stea la cratiță”, povestește tânăra. 

De comentarii misogine s-a lovit deja și Camelia, deși e nouă în domeniu. Dă de ele atât pe Facebook, cât și-n viața reală. Pe Internet, unii spun că femeile nu sunt în stare să lucreze pe TIR, alții că ar trebui să rămână în bucătărie. De obicei, autorii sunt șoferi mai în vârstă, povestește timișoreanca. Simțindu-se în inferioritate numerică, de multe ori femeile aleg să facă un pas în spate. 

„M-am și enervat de multe ori, dar am zis să mă abțin, că nu are rost să intru-n polemică cu ei. 

Nu mi se pare corect și frumos să jignești o femeie, mai ales dacă a hotărât să aleagă calea asta, nu ar trebui să-i faci o așa primire. Sunt și bărbați care te felicită, dar ei în general nu ne văd în stare de așa ceva. Sunt multe femei care chiar conduc mai bine decât bărbații”, crede Camelia. 

În viața de zi cu zi, sexismul colegilor de breaslă îmbracă și alte forme.

Pentru angajatori, în schimb, nu mai este ceva așa „wow” să vadă femei la volan. Când s-a apucat de treabă Luminița, una dintre administratorele grupului „SOFERITE DE TIR”, chiar era ceva rar. 

„La înființarea grupului cunoșteam doar 100, 200 de colege. Acum avem contorizate peste 2000 de colege, cam așa”, explică femeia.

Astăzi, companiile chiar caută echipaje formate din soț și soție sau familii în general, în diferite combinații - frate și frate, tată și fiu și așa mai departe. Pe lângă faptul că echipele de tipul ăsta sunt mai stabile în timp, fiind mai dispuse să umble cu lunile prin Europa (chiar și de sărbători), există și mai puține conflicte decât ar exista într-un echipaj format din doi bărbați străini. 

„Ei se ceartă, sunt orgolii. Au fost foarte multe cazuri în care, fiind doi bărbați străini, s-au certat, au lăsat camionul prin parcări și au plecat acasă”, explică Dana. 

Viața pe TIR

Pentru toate femeile care au stat de vorbă cu noi, programul de lucru arată aproximativ la fel, chiar dacă angajatorii sunt diferiți. În cazul Verei, de exemplu, turele sunt împărțite între ea și soț, patru ore jumate conduce ea, 4 ore jumate el. 

Când conduce unul dintre soți, celălalt n-are voie să doarmă, pentru că joacă rol de copilot și trebuie să acorde aceeași atenție drumului, îmi explică Luminița, care are un program similar. Uneori, cei doi parteneri lucrează și 21 de ore încontinuu, în funcție de distanța pe care trebuie s-o parcurgă. Când se simt obosiți, trag pe dreapta, se spală un pic pe ochi, beau o cafea, dau câteva ture de camion pentru a se dezmorți și apoi o iau de la capăt.

„Patronul spune «dă-i, dă-i, trebuie să ajungem». OK, trebuie, dar trebuie să ajungem sănătoși și întregi, să nu pui în pericol viețile altor participanți la trafic și apoi pe a ta. Patronul cam vrea să-și vadă propriul interes. Dar, în principiu, ne încadrăm cu cursele, sunt făcute în așa fel încât să te încadrezi. Iar dacă se întâmplă accidente și rămânem blocați, anunțăm și se rezolvă problema”, povestește Luminița. 

Dana și soțul ei și-au împărțit munca la fel, deși uneori aleg să facă schimbul la două ore, nu la patru și jumătate. Important e ca într-un interval de 18 ore să nu depășească pragul de nouă ore la volan. Doar că pe lângă condus, există și activitățile conexe, de încărcat și descărcat marfă. Când muncești în ritmul ăsta timp de trei luni, aproape fără întrerupere, se instalează inevitabil oboseala. Norocul lor e că-n weekenduri primesc o pauză de aproximativ 45 de ore, timp în care au ocazia de a se odihni cum se cuvine sau de a vedea mai în amănunt țările în care fac curse. 

Uneori, după trei luni de plimbat de colo-colo, oamenilor care lucrează pe TIR/camion li se cam taie cheful de călătorit. „Când venim acasă nu mai vrem călătorii. E frumos să călătorești, dar e și obositor”, spune Luminița.

De regulă, TIRul are aproape tot ce le trebuie ca să supraviețuiască: climatizare, două paturi și un frigider în care țin mâncarea. Mai greu este cu toaleta și igiena corporală, pentru care trebuie să oprească zilnic în parcări speciale dotate cu dușuri. Eventual, pot da pe la firma pentru care lucrează, dacă știu că e în drum și acolo găsesc tot ce le trebuie pentru a face un duș. 

„Am văzut multe postări și mesaje că «vezi, dom'le, ăștia cu camioane nu se spală». Nu e adevărat. Sunt parcări, dușuri. Mergi la firme. Ai oriunde. Dacă ți-e lene să faci duș, asta e problema ta. Probabil că unii sunt zgârciți și nu vor să dea doi-trei euro la un duș. Dar nu poți sta nespălat. E puțin greu, că te speli cu toți acolo, vă dați seama că nu-i ca acasă”, spune Camelia. 

În privința mâncării, există iarăși soluții. Cameliei i-a plăcut dintotdeauna să gătească și chiar și acum, mereu pe drumuri fiind, continuă să-și facă ciorbe și tot felul de mâncăruri cu ajutorul unei butelii reîncărcabile pe care o are mereu cu ea. Cumpărături are unde să-și facă, pentru că dă de magazine pe oriunde are curse. 

„Nu poți mânca numai mezeluri. Am văzut că unii-și pun poze și zic «vai, ăștia de pe tiruri mănâncă prost». Nu e așa. Poți mânca la restaurant, nu te ține nimeni, nu-ți interzice nimeni să mergi”, încheie Camelia.

„Suntem cam ai nimănui și toți se vaită”. Ce pericole le pasc pe româncele care aleg să fie șoferițe de TIR

Pe lângă ritmul intens și obositor de lucru, cea mai mare sursă de stres din viața unei șoferițe de TIR este găsirea unui loc sigur pentru a înnopta. De fapt, este cea mai mare sursă de stres a șoferilor de TIR în general, indiferent de gen. Când te prinde noaptea pe drumuri, regula numărul unu e că trebuie să găsești urgent o parcare sau o benzinărie luminată în care să tragi pe dreapta. Dacă are și camere de supraveghere, cu atât mai bine. 

Altfel, riscul de a fi atacat sau jefuit este destul de mare.

Temerile celor din breaslă privind Franța vin și pe fondul tragediei recente de pe o autostradă franceză, unde un șofer român a fost ucis cu o sabie când a mers în spatele mașinii să verifice încărcătura. Totul s-a întâmplat în timp ce soția sa se afla în cabină.

Luminița spune că a trecut prin două experiențe similare, doar că deznodământul n-a fost la fel de tragic. La un moment dat, ea și soțul ei au simțit că li se umblă în spate, la marfă, iar el a coborât să vadă ce se întâmplă. Din fericire, erau doar doi puștani care au dat bir cu fugiții imediat când l-au văzut.

A doua oară a pățit-o în Madrid. Soțul se dusese la magazin, să cumpere niște mâncare, ea a rămas în cabină, iar în spate s-au urcat niște hoți de paleți. 

„Furau paleți de față cu mine, ziua în amiaza mare. Chiar nu am avut tupeu să mă dau jos la ei. Ei râdeau. Poliția nu face nimic. Dau tururi prin parcări și îi lasă, nu fac nimic. Noi suntem cam ai nimănui și toți se vaită. Seara, după ora șapte, nu mai găsești parcări, indiferent pe ce țară ai fi. Cauți parcări întruna. Lipsa lor ne obosește. Sunt toate ocupate la ora aia. Te parchezi pe la periferii, pe la margini, prin zone industriale. Depinde cum te lasă programul. Nu întotdeauna, pentru că-ți faci programul în așa fel încât să ajungi și tu la o parcare bună, cu plată, supravegheată, sau un Autogrill, unde să ai și tu un minim de condiții, dușuri și restaurant”, povestește Luminița.

Pentru a se ține departe de pericole, Camelia are un întreg sistem de siguranță pus la punct, preluat de la o colegă de pe Internet.

„Scaunul se trage în spate și atunci centura se întărește. Ideea e să nu poată să deschidă ușa, că mai nou le pot deschide chiar dacă sunt încuiate, să intre peste tine, să fure. Nu se mai mulțumesc cu furatul mărfii. Mai nou dau cu spray, cu gaz. Doamne ferește! Sper să nu mi se întâmple chestia asta. Asta e singura frică pe care o am eu, ca femeie”, explică timișoreanca. 

„Azi mergeai în Elveția, mâine în Anglia, poimâine în Spania”

Cu toată oboseala și pericolele la care se expun zi de zi, femeile care au stat de vorbă cu noi nu regretă că au ales drumul ăsta în viață. În primul rând, când o practici în afara României, e o meserie bănoasă, mai ales când o compari cu salariile ridicol de mici de care te lovești deseori în țară.

Apoi, le-a oferit unor femei cu un posibilități relativ modeste șansa de a călători, de a bate Europa în lung și-n lat, de a vedea locuri și lucruri pe care nu-și imaginau că le vor vedea vreodată.

Tu ce peisaje vezi într-o zi de muncă? Fotografie de la Dana

„Când am lucrat la prima firmă, am făcut toată Europa. Bine, și acum facem aproximativ toată Europa. Dar era chestia aia că în fiecare zi nu știai unde pleci, azi mergeai în Elveția, mâine în Anglia, poimâine în Spania. Era tot timpul plăcerea de a vedea ceva nou, lucruri noi. Dacă n-aș fi lucrat pe TIR, n-aș fi avut ocazia să văd atât de multe lucruri frumoase cât am văzut făcând meseria asta”, spune Dana. 

Camelia, încă la început în meseria asta, nu știe ce vârstă o s-o apuce la volanul unui TIR. Momentan se bucură de banii pe care-i câștigă și locurile prin care trece în șofatul de zi cu zi. Speră, totuși, că pe la 43 de ani va fi pus suficienți bănuți deoparte încât să-și poată deschide o afacere în țară. Iubitul ei este sceptic, însă:

„Mi-a spus că atunci când o să prind microbul ăsta, n-o să mai vreau să renunț”, spune, râzând, Camelia.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€