Activismul s-a născut la sat

  • „Nu protestai împotrivă, protestai pentru viitor. Un protest poate să fie o sărbătoare, nu un cocktail Molotov.” 
  • „Când am ajuns acolo, am fost scoasă afară din Roșia Montană de polițistul din sat și de angajați ai RMGC care îmi spuneau că nu am dreptul să fiu aici.”
  • „Guvernul a stat tăcut și complice al acestei afaceri criminale mult prea mult timp.”

Stephanie Roth are acum 50 de ani. Timp de 20 de ani a fost, în Campania Salvați Roșia Montană, un fel de marinar din vârful catargului care i-a ghidat pe mateloții de pe vas încotro să o apuce atunci când furtuna i-a lovit în plin. 

Văluri-văluri de corupție s-au ridicat, măștile politice au căzut, generații întregi de tineri s-au radicalizat iar Roșia Montană a devenit pepiniera în care s-au născut nu doar activismul românesc de mediu – extrem de vocal astăzi, ci și simțul civic așa cum îl vedem astăzi. Datoria de cetățeni. 

Stephanie Roth a intrat prima oară în mica localitate minieră din Apuseni în mai 2002, după ce a făcut autostopul de la Sighișoara. Polițistul satului – flancat de niște angajați ai companiei care se pregătea să deschidă acolo cea mai mare exploatare minieră de aur din Europa – a escortat-o afară din sat, fără nicio explicație. 

Dacă acest episod n-ar fi avut loc, poate că Stephanie Roth nu s-ar fi încăpățânat să rămână la Roșia Montană și poate că toată Campania Salvați Roșia Montană n-ar fi avut energia necesară, know how-ul și resursele financiare să reziste atât de mult timp. Și nici nu s-ar fi ajuns ca, în iulie 2021, Comitetul Patrimoniului Cultural UNESCO să confirme recomandarea Consiliului Internațional al Monumentelor și Siturilor, ca Roșia Montana să fie înscrisă în Patrimoniul cultural imaterial al umanității și în Patrimoniul mondial în pericol. 

Dincolo de orice dezbateri, acest deznodământ este una din cele mai mari victorii civice repurtate în România vreodată. 

Când i-am propus să vorbim din nou despre Roșia, Stephanie – o englezoaică cu studii la Cambridge – își făcuse deja bagajele pentru a reveni în România. La momentul apariției acestui interviu, ea se va afla deja, iarăși, în România, căutând o căsuță în care să se mute la Roșia Montană.

Spune că își va dedica tot restul vieții pentru a face din proiectul Roșia-UNESCO o poveste de succes. Am vorbit un soi de romgleză, cu toate că vorbește românește bine. Am păstrat în textul transcris felul in care spune „Goldu’” referindu-se la RMGC, fiindcă are o candoare aparte și accent de Apuseni. 


Aș vrea să înțeleg cum vezi, dacă te uiți înapoi, această afacere cu Roșia Montană, după ce ai fost implicată 20 de ani în lupta civică și legală împotriva investiției canadiene din Apuseni, la toate nivelurile. Și aș începe cu ceva ce mi-ai spus zilele trecute: că rezultatul acestui succes civic – includerea localității pe lista patrimoniului Unesco în pericol – are la bază o poveste despre prietenie. Cum a reușit un loc să aducă împreună atât de mulți oameni cu background diferit?

– Există anumite fapte care au ajutat și anumite momente magice, le-aș spune. La începutul campaniei Salvați Roșia Montană, în 2002, s-a ținut la Roșia Montană o adunare, în vară, unde Terra Mileniul III, care este condusă de Lavinia Andrei din București, a adus toate ONG-urile din România care ar fi fost interesate să se lupte pentru Roșia Montană. Au fost și Greenpeace, circa 20-30 de asociații – mai multe din zona de mediu, era Sighișoara Durabilă care s-a luptat împotriva Dracula Park și pe care îi cunoșteam de când stăteam la Sighișoara. 

După ce am avut succes cu această campanie, o parte din localnicii care se împotriveau proiectului m-au sunat și m-au întrebat: Hei, Steph, ce vei face acum? N-am nici cea mai mică idee! De ce nu vii la Roșia să ne ajuți să punem pe picioare campania? 

E foarte important să ne amintim cum era România la vremea respectivă. Internetul era încă ceva nou. Nu era în fiecare casă, nu știau oamenii ce să facă cu el. Nu exista Facebook, Instagram, ce avem azi, ca să putem comunica independent de media, de ziare.

Roșia Montană are acest efect incredibil asupra multor oameni, noi îi spunem The Roșia Bug, Virusul Roșia, ceva ajunge în sângele tău și devii îndrăgostit.”

Stephanie Roth

Am mers la Roșia Montană în mai 2002, iar în iunie Terra Mileniul a organizat întâlnirea. Era prima adunare. S-a ținut la Eugen David, președintele Alburnus Maior, un fermier foarte carismatic, minunat; dacă era nevoie de un lider, ăsta era un lider. Atunci, pentru prima dată, oamenii au văzut Roșia Montană. 

Roșia Montană are acest efect incredibil asupra multor oameni – noi îi spunem The Roșia Bug, Virusul Roșia: când ajungi la Roșia Montană, ceva se întâmplă cu tine, noi zicem că ceva ajunge în sângele tău și devii îndrăgostit de Roșia Montană. Mulți dintre cei care am participat la acea primă adunare am fost astfel infectați. Așa s-a născut campania Salvați Roșia Montană.

Alburnus Maior este un ONG din zonă format din proprietari care nu vor să își vândă casele sau proprietățile celor de la Goldu’ și care se opun proiectului, din punct de vedere social, economic, cultural și de mediu. Și atunci, campania Salvați Roșia Montană era o platformă neoficială dintr-o mulțime de ONG-uri, pentru a-i susține pe cei de la Alburnus Maior. La această adunare am făcut o declarație semnată de toți participanții – a fost o declarație de război adresată Guvernului. 

Am trimis-o cu fax, vrum-vrum-vrum, aveam un mic birou la doamna Magda acasă și acolo cineva ne-a sponsorizat cu un calculator și o imprimantă care era și mașină de fax – model de acela vechi, care era și telefon și trebuie să ceri ton de fax. Și îmi amintesc când trimiteam toată această declarație către Năstase, Iliescu, ne ziceam „acuma începe războiul și vor trebui să ne asculte, nu?” Bineînțeles că nu au făcut-o. Dar a fost momentul cheie când am arătat că opoziția există, că noi existăm, că o să ne luptăm și că îi susținem pe localnicii care nu voiau să fie strămutați. 

Întâlnirea aia de acum 19 ani – iunie 2002, s-a terminat cu o demonstrație de amploare, am arborat bannere făcute pe cearșafuri, am cumpărat de la Abrud niște culori de apă pentru copii și le-am inscripționat. 

Stephanie Roth

De-a lungul timpului, acestei platforme i s-au tot adăugat tot felul de direcții strategice. La început, cum ziceam, eram foarte multe asociații de mediu. Dar acolo problema nu este numai de mediu, este și culturală și socială, și toate acestea sunt la fel de importante. Mereu am fost numiți activiști de mediu, numai că la Roșia n-a fost niciodată o bătălie numai pentru mediu. În timp ni s-au adăugat, spre exemplu, ASE-ul din București care era partener strategic. Alții nu au putut fi listați drept parteneri strategici din cauza statutului lor, cum ar fi Academia Română sau Unesco. 

Întâlnirea aia de acum 19 ani – iunie 2002, s-a terminat cu o demonstrație de amploare, am arborat bannere, pe cearșafuri, am cumpărat de la Abrud niște culori de apă pentru copii și le-am inscripționat. Minerii au venit acolo și ne-au huiduit iar noi, puși pe fapte mari și foarte bătăioși, am scandat și le-am arătat că suntem hotărâți. 

Iar ca să lungesc și mai mult firul care ne-a unit, la întâlnire au fost și o mână de studenți de la Cluj-Napoca, membri ai unei organizații care se chema Patrir – Roxana Pencea, Tudor Brădățan, Ramona Dominicioiu, Ștefania Simion (care s-a și mutat la Roșia alături de mine). Am stat acolo împreună aproape tot timpul campaniei. Cei de la Goldu’ ne spuneau SS (Ștefania și Stephanie), dar noi am luat-o drept un compliment. 

Ea m-a învățat românește și e o luptătoare. Este azi consilierul primarului general al Capitalei pe probleme de mediu, pe vremuri era studentă, azi e avocată, are o minte juridică foarte temeinică, a scris chemările în judecată în cauzele noastre împotriva avizelor primite de RMGC și tot ea i-a școlit pe avocații noștri cum să atace deciziile administrative în favoarea celor de la Gold. 

Noi nu am dat niciodată Goldu’  în judecată pentru că nu ceream daune. Dar RMGC-ul, pentru a-și putea demara proiectul, avea nevoie de o sumedenie de avize și documente, descărcări arheologice. Fiind un proiect extrem de mare era nevoie de foarte-foarte multe decizii administrative. 

Fiecare din aceste decizii administrative le-am contestat și am mers cu ele în instanță. Ștefania s-a ocupat de cea mai mare parte din această muncă titanică. A devenit unul din cei mai apropiați prieteni ai mei. Și încă este. Tudor și Roxi locuiau în Cluj dar veneau în weekenduri, făceau autostopul în cea mai mare parte a timpului fiindcă nu aveau bani, aduceau cu ei mâncarea pe care o primeau de la părinți trimisă cu autobuzul – ouă, supă, și stăteam în căsuța noastră pe care o foloseam drept birou, împărțită cu o grămadă de șoareci și făceam planuri de atac.

Așa s-au născut idei cum a fost FânFest, un nume răsărit din mintea lui Tudor. Voiam să facem un festival, fiindcă ne-am gândit că, cu cât mai mulți oameni vizitează Roșia, cu atât mai mulți se vor îndrăgosti de acest loc. Și în felul ăsta am putea construi o armată de oameni care să se împotrivească proiectului minier. 

A fost un succes. FânFest a adus mii de oameni la Roșia. 

– În 2003 eram și eu studentă în primii ani de facultate și tocmai ce aflasem de afacerea Roșia Montantă de la o parte din profesorii noștri, tot tineri și ei. Și tot ei ne-au dus într-un soi de excursie documentară în zonă. Am mers și am dormit în fân la Eugen David. 

Și cum a fost pentru tine? Cum ți s-a părut, zi așa!

Nu aveam idee la vremea respectivă ce înseamnă un protest civic, era multă adrenalină în aer, părea – și cred că de asta a și atras foarte mulți tineri în zona de activism, părea ceva… riscant, nu știu dacă nu e un cuvânt prea tare, dar așa se simțea. 

– Erau, da, mulți oameni tineri care voiau schimbare, care voiau o țară care să le permită să trăiască cu demnitate și să aibă un viitor în țara lor, să aibă încredere în justiție și să aibă încredere că lucrurile de care le pasă, au și ele un viitor. 

La începutul anilor 2000, manifestațiile erau numai ca să aprobe ceea ce făcea Guvernul. Pe de altă parte, ultima mineriadă avusese loc în 1999 și orice ieșire în stradă era văzută foarte prost de majoritatea populației, fiindcă era un atentat la liniște. Fiindcă la noi nu exista, pur și simplu, ideea de a protesta pașnic. Numai revoluție sau tăcere. Cred că Roșia Montana a contribuit enorm la schimbarea acestei percepții și cred că mulți oameni „de bine” s-au speriat de ce făceau tinerii ăia nebuni care urlau în stradă. 

– Protestul era riscant. Corect. 

Nu cred că e prea mult dacă spunem asta – faptul că la Roșia Montană s-a format o întreagă generație de activiști de mediu. 

– Există două ingrediente. Eu cred că FânFest a fost un loc important pentru foarte mulți oameni. Acolo veneai nu numai pentru concerte. Muzica era seara. Pe parcursul zilei, programul permitea nu doar plimbări în natură, dar și seminarii în care arătam ce fac oamenii din alte părți ale lumii când se împotriveau unor cauze economice sau sociale pe care le considerau extrem de nedrepte sau de corupte, le arătam cum își construiseră campaniile, aveam activiști invitați din alte țări care le vorbeau oamenilor. 

S-a întâmplat pe parcursul a aproape 10 ani și a generat multe minți care s-au radicalizat. Asta, împreună cu realitatea politică și socială care era în joc la Roșia – fiindcă cei mai mulți s-au cazat în casele oamenilor și au stat cu ei la masă și au aflat de la firul ierbii cum e să trăiești acolo. 

Toți se temeau că aveau să fie expropriați în orice moment. În plus, se adunaseră și multe frustrări legate de calitatea politicii românești, erau la butoane toți ticăloșii ăștia care au fost Năstase, Tăriceanu, Iliescu, care promiteau mereu câte ceva dar nu făceau, de fapt, nimic niciodată, corupți și coruptibili. Iar oamenii tineri au avut acces la această energie care i-a făcut să vrea să se opună tuturor acestor lucruri. 

Între timp, România devenise membru al UE și mulți dintre acești studenți au plecat în afară cu burse Erasmus. Acolo au văzut că la Londra, la Paris, colegii lor protestau pentru diverse neajunsuri sau cauze și astfel protestul a devenit o parte din cultura lor. Cred că am fost foarte norocoși că, până în 2013, beneficiam deja de un dublu efect al oamenilor care știau despre Roșia Montană, care se radicalizaseră în timp, care deja deveniseră tineri profesioniști în domeniile lor, și mai aveam și tinerii care studiaseră cu Erasmus.

Erau la butoane toți ticăloșii ăștia care au fost Năstase, Tăriceanu, Iliescu, care promiteau mereu câte ceva dar nu făceau, de fapt, nimic niciodată, corupți și coruptibili.

Stephanie Roth

Atunci s-a format, oarecum, o masă critică relevantă care a început să iasă în stradă, am avut atunci o serie de proteste de genul Occupy inspirate de ceea ce se întâmplase în Turcia (primele proteste împotriva lui Erdogan, n.r.) și în alte locuri, foloseau Facebook-ul și vedeau, brusc, ce se întâmplă și în alte țări, cum reacționează oamenii.

La vremea respectivă erau și la București niște lideri adevărați – cei de la Funky Citizens, de exemplu, care reușiseră să adune în jurul lor adevărate comunități de persoane cu aceleași principii. Toate acestea au explodat în 2013. Am fost cumva norocoși că s-a întâmplat așa. Deci, cred că au fost mai multe izvoare – a început cu FânFest, cu oamenii care se îndrăgosteau de acel loc, dar și internetul și mobilitatea Erasmus dintr-o dată căpătaseră toate sens. Avea sens să protestezi pentru viitorul pe care ți-l dorești în țara ta. Și au fost un gen de proteste afirmative, dacă pot să le spun așa. Nu protestai împotrivă, protestai pentru viitor. Un protest poate să fie o sărbătoare, nu un cocktail Molotov. 

În acei ani, apropo de comunicarea asta care a început să se facă pe scară largă datorită internetului și rețelelor de socializare, discuția publică era extrem de aprinsă referitoare la mass-media și la felul în care ziarele din întreaga țară se polarizaseră pentru sau împotriva exploatării de la Roșia Montană. Se făceau liste cu ziariști care ar fi fost plătiți de Gold.

– În 2005-2006 asta a fost o problemă foarte mare pentru noi. Atunci, George Maior a sugerat statului și celor de la Goldu’ să facă o investiție deosebit de frumoasă în România și să încheie contracte de parteneriat cu presa. Presa, atunci, era foarte săracă, ieșea încă pe hârtie, ceea ce era costisitor, încă nu apăruseră ziarele online. Cea mai mare parte se chinuiau să apară zilnic, iar multe dintre ziare erau la limita falimentului. George Maior a sugerat să se facă această campanie masivă de PR în favoarea investiției RMGC. 

De unde știi că George Maior a fost cel care a sugerat asta?

– Oo, da, da, a fost George Maior, generalul de Securitate! Știm pentru că am făcut în mod regulat solicitări pentru informații publice către guvernul canadian și așa am văzut toate întâlnirile care au avut loc între cele două guverne – român și canadian, și știm cine ce a spus, a sugerat. Ei bine, imediat după, cei de la Goldu’ au început să lucreze cu o companie de PR care făcuse publicitate electorală și pentru Băsescu, și să facă contracte de publicitate pe bandă rulantă cu presa.

În ele era o clauză pe care RMGC nu avea să o accepte – nu acceptau să existe opinii care să echilibreze punctele de vedere legate de proiect. De atunci a fost din ce în ce mai dificil pentru noi să mai ajungem în paginile ziarelor. Acțiunile pe care le gândeam și le făceam nu mai aveau nicio rezonanță, cu câteva excepții, cum ar fi Formula AS sau Paul Radu, de la RISE, care erau curajoși, dar nu aveau niște publicații de masă.

Nu protestai împotrivă, protestai pentru viitor. Un protest poate să fie o sărbătoare, nu un cocktail Molotov. 

Stephanie Roth

Nu suntem nici noi proști. Și atunci ce am făcut: am schimbat ceea ce acum se numește strategia de comunicare și ne-am adresat publicațiilor internaționale, îi informam pe cei de la NY Times să vină să facă interviuri cu oamenii în încercarea de a crea un efect de bumerang în presa din România. Însă era extrem de greu fiindcă a funcționat într-o anumită măsură, căci nu puteai cere NY Times să scrie în fiecare zi despre Roșia Montană. 

Diferența s-a făcut când am dat drumul acțiunii Occupy Conti, la Cluj-Napoca. A fost o fractură în zidul de tăcere din jurul nostru. Eram disperați. Știam că acționarii RMGC erau deja extrem de furioși și nerăbdători să pornească proiectul, iar presiunile pe factorul politic din România erau extrem de mari, investiseră deja ani de-a rândul și voiau să vadă când va începe să devină o investiție profitabilă.

Mihnea Blidariu și alți câțiva au organizat Occupy Conti. A fost prima oară când am reușit să rupem embargo-ul impus de Goldu’ fiindcă au venit extrem de mulți oameni iar ziarele au trebuit să scrie despre asta căci era un eveniment major. De aici încolo am organizat proteste inclusiv la sediile principalelor canale media pe care le-am acuzat direct că sunt părtinitoare și că sunt vândute. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Trebuie să îți imaginezi că, la vremea respectivă, cele mai mari trei companii care investeau în publicitate în România erau Orange, Coca Cola și RMGC. Dar, spre deosebire de Orange și Coca Cola care aveau niște produse de promovat – adică poți să bei Coca Cola și poți să folosești telefonul mobil, RMGC nu vindea niciun produs. 

Și, cu toate acestea, era al treilea cel mai mare investitor care băga banii în publicitate mass media. Îți amintești că au plătit excursiile acelea, pentru ziariști selectați de ei, în Noua Zeelandă, la o mină de aur care ar fi folosit aceeași tehnologie ca la Roșia. 

Aș vrea să ne întoarcem la momentul când ai ajuns la Roșia. Aveai 30 de ani, erai într-un sat izolat, dintr-o țară care ieșise numai de vreo 10 ani din comunism, veneai din Anglia. Cum ți s-a părut întâlnirea asta între civilizații? 

– Trebuie să îți spun ceva foarte sincer. Eu nu am fost plătită niciodată pentru munca pe care am făcut-o la Roșia și nimeni nu m-a crezut. Eu am făcut tot ce am făcut din convingere. Prima dată când am ajuns acolo și l-am văzut pe Eugen David, pe Zeno Cornea, pe localnicii care se luptau contra Goldu’, erau oameni frumoși, care aveau coloană, erau hotărâți. Una din primele zile când am ajuns acolo, am fost scoasă afară din Roșia Montană de polițistul din sat și de angajați ai RMGC care îmi spuneau că nu am dreptul să fiu aici. 

Ideea asta, că pot să existe oameni cu o astfel de aroganță atotputernică, care le pot spune localnicilor unde au voie să meargă, îi țineau ca pe niște câini, le luau demnitatea! – era ceva atât de profund greșit și nedrept și de asta mi-am dorit să lupt alături de ei. Era ceva împotriva a tot ceea ce eu credeam. Poți să iei multe lucruri de la oameni, dar nu le poți lua demnitatea. 

O companie minieră și statul, împreună, să vină și să te deposedeze de proprietatea ta, când statul ar trebui să te protejeze și să te reprezinte, ei bine, asta este greșit. Este greșit! 

Occupy Conti (2013) a fost prima oară când am reușit să rupem embargo-ul media impus de Goldu’, ziarele au trebuit să scrie despre asta fiindcă era un eveniment major. 

Stephanie Roth

De aceea am dorit să stau și să lupt cu ei. Ei sunt familia mea azi. Și e o prietenie. Am trecut împreună prin atât de multe! Nu a fost o campanie de genul „hai să salvăm țestoasele”, ușoară, Goldu’ venea peste ei în case și le spunea oamenilor să plece. Ajunseseră la copiii văduvelor din Roșia care trăiau în Abrud sau Alba, și le cereau să își convingă mamele să plece, cumpărau casele unor personaje strategice ca importanță în comunitate, ca aceștia să îi poată convinge, pe urmă, pe ceilalți, să vândă și să plece. Era o presiune extrem de mare pe localnici, mulți erau terorizați.

Într-un astfel de sat, fiecare e rudă cu cineva, așa că dezvoltaseră o politică strategică despre cum voiau să cumpere casele, au angajat câteva familii cunoscute, cu mulți veri, și îi foloseau pentru a-i convinge și pe ceilalți să vândă, iar cei care nu voiau erau văzuți ca niște fricoși, niște ratați, care nu erau în stare să se sacrifice. 

În continuare e o problemă în România, acest dispreț cu care statul tratează cetățenii. Mă gândeam că afacerea asta de la Roșia a fost și un soi de turnesol pentru mai multe conflicte existente în societatea românească: conservatori și tradiționaliști vs capitaliști fără scrupule, orășeni vs săteni, bogați vs nevoiași, tineri vs bătrâni, nu ne vindem țara vs nevoia de investiții străine, comunitatea academică vs comunitatea de business. De ce crezi că s-a întâmplat așa? 

– Roșia Montană a fost un microcosmos a ceea ce se întâmpla în România. De asta a și adunat atât de mulți oameni din diferite domenii și cu interese diverse, fiindcă fiecare înțelegea cel puțin una din problemele de acolo. Noi, nici eu, nici alții, nu am fost și nu suntem împotriva investițiilor străine în România. Dacă această investiție este bună pentru oameni și poate aduce bunăstare. Dacă e făcută cum trebuie, pe lege, dacă nu îngenunchează demnitatea oamenilor. Atunci e grozav!

Dar RMGC este o investiție murdară, ei voiau să alunge oamenii, să îi exproprieze, să deschidă o mină ieftină cu o grămadă de probleme, nu și-au bătut capul cu tehnologia, voiau un iaz de decantare, iar în zonă erau râuri, și toate aceste deșeuri cu cianuri ar fi ajuns în Abrud, voiau să demoleze biserici și cimitire și sit-uri arheologice unice. Și e o limită pe care ei au trecut-o! 

Doar imaginează-ți asta: ești văduvă în Roșia Montană, ai fost o femeie cumsecade, te-ai măritat la 20 de ani, ți-ai pierdut soțul care a murit de silicoză după ce a muncit în mină, ai ținut capul la cutie și ai făcut tot ce trebuia, ai trăit numai în Roșia Montană, ai un porc și o găină și poate o vacă. Și, dintr-o dată, o companie vine la tine acasă și îți spune „fă-ți bagajele și cară-te”. Unde să se ducă femeia asta? Într-un bloc din Abrud?

O să moară, fiindcă nu a mai trăit niciodată într-un nenorocit de bloc, are deja 60 de ani și nu știe ce se mai întâmplă în restul lumii. Și cine e această companie care se poartă ca și când ar fi proprietar și să îi ofere mărunțiș, să îi învrăjbească copiii, unde e demnitatea în chestiunea asta? Ce e bun în această investiție? Dacă ar veni cineva la tine acasă să îți propună o asemenea afacere, ai pune câinele pe e! Ei de ce ar fi trebuit să accepte ce li s-a oferit? 

Războiul acesta a devenit total când ai realizat că și autoritățile locale, județene, jucau de fapt tot cartea investitorului? 

– Autoritățile locale au fost cele mai descurajante din toată această schemă. Ce a fost groaznic și cred că pentru mulți roșieni a fost groaznic și foarte dificil să înțeleagă, e cum au fost abandonați de stat. Au fost abandonați total. Guvernul făcea activ politică comună cu RMGC – cum să îi scoată pe acești oameni din casele lor. De exemplu, în primele luni după ce ne-am mutat acolo, a trebuit să ne luptăm inclusiv ca să se păstreze linia de Romtelecom, că voiau să ne taie firele ca să nu mai putem comunica cu exteriorul deloc. Adică, ce mama naibii e chestia asta? 

Dacă ar veni cineva la tine acasă să îți propună o asemenea afacere, ai pune câinele pe ei! 

Stephanie Roth

Cu mâna statului, Goldu’ a cumpărat toate locurile de care aveai nevoie într-o comunitate ca să poată supraviețui. Au luat dispensarul, magazinele. Să devină imposibil să mai stai acolo, mai ales iarna, dacă ești o tanti, o femeie bătrână, care are nevoie de pilule, dar dispensarul e închis. O investiție bună oferă oportunități tuturor.

Opoziția nu a avut niciodată aceleași drepturi ca și Goldu’. Toate permisele, de exemplu PUG-ul și PUZ-ul, deciziile administrative, statul, prefectura, stabiliseră că investiția Gold este una strategică și atunci au primit toate documentele pe bandă rulantă, fără măcar să citească ce voiau să facă – ștampilat, gata! De asta a și fost așa ușor să îi dăm în judecată, fiindcă noi le citeam și vedeam că au făcut multe greșeli! Dar vindeau țara pe nimic. 

Ajungem la o chestiune care mă interesează în mod deosebit și aș vrea să o înțeleg. E vorba despre cartea naționalistă care s-a jucat și aici. Și anume: de la o vreme și extremiștii români și cei unguri erau împotriva exploatării de la Roșia, unii ziceau că nu vor să vândă țara, ceilalți că e bine să rămână zăcământul de la Verespatak (numele unguresc al Roșiei Montane, n.red.) intact. Cum s-a întâmplat asta? A fost independent de campania voastră sau ce anume le-a dat apă la moară? 

– E o întrebare bună. Au fost multe partide care s-au oferit să ne ajute. Dar noi am hotărât de la bun început că nu o să ne asociem sau parteneriem cu partide. S-a mai schimbat chestia asta după 2013 când Mihai Goțiu, de exemplu, a devenit senator USR. Dar până atunci am refuzat orice partid politic care voia să se asocieze cu campania. Partidele sunt oportuniste, te folosesc și când nu mai au nevoie de tine, te vând pe nimic. 

Acuma… să vorbim de UDMR. Și o să-ți spun opinia mea sinceră legată de acest partid: UDMR își dorește mereu puterea, are nevoie de ea, așa că mereu va sări în barcă alături de partidul care îi va oferi o bucățică din putere. 

A dormit alături de PSD, alături de PNL, cu toată lumea care i-a pus un scăunel la masă. În cea mai mare parte a timpului, la suprafață, UDMR a fost împotriva proiectului de exploatare, dar de fapt, în interior, îl susținea. S-a putut folosi de această monedă ca să susțină diverse balanțe de putere. 

De ce Ungaria a fost implicată? Am realizat că proiectul ar putea să aibă un impact transnațional, corect? Fiindcă dacă cianura ar ajunge în râul Abrud, șansele ca poluarea să ajungă în alte ape care curg pe teritoriul Ungariei sunt foarte mari. Cum știi, în anii 2000 tocmai avusese loc și accidentul ecologic de la Baia Mare când, de la fabrica de aur de acolo, a ajuns poluarea în Ungaria și a fost un scandal uriaș, nimeni nu a primit despăgubiri, nici ungurii, nici măcar românii ale căror terenuri au fost distruse. Oricum, când Goldu’  a venit cu proiectul pe care îl tot lăuda că va fi un vârf tehnologic, noi am realizat că nu ne batem numai cu ei, ci și cu Guvernul român. Așa că aveam nevoie de un partid – nu un partener, un partid care să echilibreze balanța de putere în dezbaterea legată de procedurile legale de mediu, și care să fie la fel de puternic ca și Statul. 

ONG-urile de mediu din Ungaria i-au cerut atunci ministrului Mediului din Ungaria să aibă un punct de vedere legat de evaluarea impactului asupra mediului a proiectului RMGC, așa că s-a decis că dacă un astfel de proiect, de asemenea anvergură, dezvoltat într-o țară, are potențial de a afecta transnațional și țara vecină, trebuie ca țara vecină să fie invitată să facă parte din procedurile de evaluare a impactului asupra mediului. Așa a ajuns Ungaria să fie implicată în procesul de obținere a permisului de mediu pentru proiectul RMGC. Iar acest permis era extrem de important, fiindcă odată eliberat, băncile ar fi avut încredere să bage bani în proiectul tău. 

O dată ce îl ai, proiectul devine fezabil. Bun, deci la consultările care au urmat, Ungaria era, cum am spus, membru de drept în comisia aceea de evaluare a impactului. Astfel că a încercat să le spună celor de la UDMR, „băieți, suntem si noi parte din asta și nu vrem să riscăm și suntem împotriva minei”. E vorba de două chestiuni diferite: pe de o parte e UDMR-ul care trebuie să supraviețuiască în România, și pe de altă parte e Guvernul ungar care era îngrijorat și voia să prevină încă o Baia Mare. 

Ok, poziția e legitimă, numai că dată fiind istoria tensionată dintre România și Ungaria, chestiunea a degenerat și vreau să știu cât de conștienți erați că vă jucați cu focul într-o regiune unde sentimentele antimaghiare și antiromânești încă dezbină comunitățile…

– Au existat oameni alături de mine care ziceau „Steph, cu Ungaria, poate că nu e o idee atât de bună”… Dar eu spuneam că sunt interesată doar să opresc proiectul, și dacă Guvernul maghiar e implicat în procedurile de impact asupra mediului și ministrul mediului din Ungaria îi va spune în întâlnirile bilaterale ministrului mediului din România că ei nu vor mina, atunci nu mă interesează nimic altceva. Toată politica din spate… nu vreau să știu nimic despre asta. Vreau doar ca cele două guverne să comunice și guvernul maghiar să îi spună guvernului român să nu dea undă verde RMGC-ului.

Politica asta e ca în fosta Iugoslavie, când Miloșevici se folosea de religie ca să pună oamenii unii împotriva celorlalți. Asta e politică folosită de politicieni oportuniști și poate fi scoasă din dulap mereu, mereu se găsește câte o cauză. Și nu o să ia Roșia Montană cu un astfel de discurs, te asigur! De asta, de fiecare dată când orice ungur, UDMR, vorbea despre Verespatak (numele maghiar al Roșiei Montane), îl atenționam: nu e cazul! Dacă ministrul maghiar făcea comentarii despre impactul de mediu care erau pertinente, asta da, agream. Și ne-am delimitat de asta. Evident că mereu vor exista politicieni naționaliști, și asta nu am cum să opresc, dar le pot zice să se ducă naibii!

Noi nu suntem o mișcare politică. Nu ne dorim putere. Suntem o asociație de fermieri locali care luptă și își apără drepturile. Suntem o mișcare pașnică, nu folosim violența, protestele noastre sunt pașnice. 

Apropo de pârghii internaționale de care ați uzat, ca să promovați cauza Roșia Montană, cine a mai făcut lobby pentru voi la Bruxelles și în cercurile de decizie? 

– Au fost foarte mulți membri din Parlamentul European care ne-au susținut, care au pus presiune, care au pus întrebări în PE către Comisia Europeană – pentru că România a devenit membru în 2007 și noi știam că, dacă se face proiectul, va fi activ când România era deja membru. Și atunci noi ziceam că, prin asta, Comisia Europeană are o responsabilitate deosebită, fiindcă dacă se întâmplă un accident, cine va plăti? Europa va plăti, fiecare cetățean! Și atunci fiecare cetățean și UE are dreptul să se asigure că acest proiect este prin lege, cum trebuie.

Munca la nivel european pe care am depus-o a fost foarte consistentă, eram în contact lunar cu Comisia, le ofeream toate updates-urile, le scriam răspunsuri și înainte de 2007 și mai târziu, am mers cu Eugen David la Bruxelles, am mers din ușă în ușă la parlamentarii europeni, le-am cerut să ne ajute. În 2002 am mers chiar și la Banca Mondială și i-am convins să nu investească în RMGC și ne-au ascultat și s-au retras. 

Ai simțit vreodată, de-a lungul timpului, că Roșia a devenit așa un enorm bulgăre de zăpadă, de neoprit, care nu mai putea fi gestionat? 

– În mare am reușit să controlăm mesajele către public, comunicam în numele Alburnus Maior, publicam rapoarte de două ori pe an pentru acționarii proiectului, ne-am dus la întâlniri ale acționarilor în Canada, în SUA, a fost o muncă foarte grea pentru care ai nevoie să fii pregătit, să ai argumente, să strângi bani pentru experți independenți în tot felul de domenii – floră, faună, ape, istorie, ca să poți contracara informațiile furnizate de RMGC. Produceam conținut zilnic. Zilnic! Acuma, dacă politicienii sau alții spuneau alte lucruri despre Roșia Montană, era oribil, ieșeam cu declarații ca să ne delimităm. Dar, din punctul mea de vedere – și eu eram șeful comunicării –  asta a mers bine și știam exact ceea ce vrem să transmitem. 

Mereu vor exista politicieni naționaliști, și asta nu am cum să opresc, dar le pot zice să se ducă naibii!

Stephanie Roth

Ai amintit adineauri de momente de acestea de cumpănă, care fie au blocat campania, fie au relansat-o, ai amintit de Occupy Conti care a fost un game changer. Ce alte praguri ați avut de trecut? 

– Din 2004 noi am mers pe direcția litigiilor strategice, adică dădeam în judecată statul român pentru fiecare document administrativ eliberat și asta a durat până la sfârșit. Cum apărea un nou permis, noi îl atacam în instanță și tot așa. Asta a fost important. Am mers la ambasada Canadei și am făcut acolo un protest. La un moment dat Goldu’ încerca să influențeze UN-ul (ONU, n. red.), ca să devină partener responsabil al UN, nu știu exact ce urmărea făcând această mișcare, mă rog, dar am mers la Bratislava, unde e sediul UN și am făcut și acolo o manifestație împreună cu Greenpeace. Am făcut multe, multe, multe proteste! 

Hai să vorbim un pic de finanțarea la care ați avut acces. Inițial ai spus că aduceați bani de acasă, că principalii membri ai campaniei erau studenți și nu aveau resurse. Dar mă gândesc că aceste deplasări în străinătate au avut nevoie de bugete mai generoase… 

– La început, când am venit din Anglia, aveam niște relații la Fundația Goldsmith și ei ne-au dat niște bani. Nu au fost mulți, dar i-am folosit ca să ne luăm biroul din Roșia și să putem să trăim un pic. Pe urmă am primit bani de la o rețea de supermarketuri din Anglia, apoi de la Fundația Rațiu, Nicolae Rațiu ne-a finanțat mai ales pentru FânFest. Domnul Soroș ne-a finanțat de asemenea. Și asta a generat extrem de multe discuții. Ne-a finanțat pentru strategia de impact asupra mediului, care a fost foarte scumpă, fiindcă a trebuit să angajăm experți care să facă studii independente, iar asta costat mult. 

Dar ce e interesant e următorul lucru: când aveau loc consultările publice în Câmpeni, prin 2005-2006, ne-am dus acolo și erau și reprezentanții Goldului. Și au spus: „ei, opoziția e formată din străini și nu au argumente și sunt finanțați de Soroș”. Și eu m-am ridicat și am zis: „nu, nu e adevărat, mințiți, nu primim bani de la Soroș!” Și în seara aceea, când ne-am întors la birou, la Roșia, și am deschis calculatorul, am văzut că primiserăm un e-mail de la Open Society Foundation (OSF, organizația-mamă înființată de miliardarul George Soros, n.red) în care eram anunțați că proiectul nostru pentru care aplicaserăm la finanțare a fost aprobat și că urmează să ne dea banii necesari pentru strategia de impact asupra mediului.

Și atunci am realizat că există o legătură între OSF și Goldu’, o cârtiță, fiindcă ei știau dinainte că banii au fost aprobați. Ce am făcut: am luat banii și când am făcut raportările – știi că trebuie să explici pe ce s-au cheltuit acest gen de finanțări, am scris chestiuni diferite, fiindcă îi foloseam și pentru procese și ne temeam să nu afle adversarul și alte lucruri despre intențiile noastre. Mai târziu, OSF s-a arătat foarte mulțumită de colaborarea noastră și a propus să ne mai finanțeze, dar noi am refuzat. Nu am mai luat bani de la ei. I-am muls pentru ceea ce am avut nevoie, studiile acelea și expertizele care erau costisitoare le-am comandat, au avut impactul pe care îl voiam, le-am trimis la Ministerul Mediului și contestația să nu li se ofere avizul de mediu. Pentru noi, a fost cea mai scumpă acțiune a noastră. 

Deja de atunci Soroș era așa un fel de eminență cenușie și în România era urât și înjurat. Un deceniu și ceva mai târziu, toată Europa l-a demonizat. Mi se pare ușor amuzant, nu știu de ce…

– Viața e complexă și are multe aspecte! Dar să revin la finanțările noastre: cu cât campania derulată de noi devenea mai de succes, cu atât am putut să alegem între fundațiile care doreau să se implice în finanțarea acestei mișcări, fiindcă vedeau și ei că direcția noastră juridică era un succes, am primit bani de la Global Green Grants, de exemplu.

Ar trebui să mai știi că noi n-am cerut niciodată salarii. Colega mea Ștefania Simion și cu mine nu am primit niciodată un salariu pentru munca noastră. În 2004-2005, am fost norocoasă fiindcă am primit Premiul Goldman, iar asta vine cu o sumă de 150.000 dolari. Aveam vreo 20.000 lire datorii în Anglia, din tot ce am împrumutat pentru Roșia de-a lungul timpului. Mi-am plătit restanțele și restul a intrat în campanie. Asta ne-a asigurat un mic avantaj să putem începe activitatea în instanță, au mers pe chemările în judecată și pe avocați. Și am plătit pentru primul FânFest tot cu banii ăia. 

Tot atunci i-am întrebat pe consultanții noștri în conservarea patrimoniului, ce ar însemna ca Roșia Montana să devină un sit al UNESCO. Banii din premiul Goldman ne-au dat posibilitatea să investigăm ce fel de strategie să urmăm mai departe. Aveam de luat două decizii majore: dacă să investim în chemările strategice în judecată – deci pe partea juridică, și să tot atacăm permisele și avizele și să blocăm mina, sau să ne asigurăm că Roșia Montană devine sit UNESCO.

În final, am ales calea juridică, fiindcă UNESCO ar fi fost foarte scump și am fi rămas rapid fără bani. Ne-am gândit că dacă putem opri permisele primite de la statul român în instanță, asta va avea un impact mai direct și va opri investiția. De aceea, în final, am investit banii în asta. Și s-a dovedit o decizie foarte bună, fiindcă cu cât aveam mai mult succes în instanță, cu atât tot mai multe fundații au dorit să ne finanțeze activitatea. 

Când am început cu aceste procese, judecătorii se uitau la noi și se gândeau, măi, dar mai terminați, mâncătorilor de muesli din Anglia, în România nu avem legi pe mediu, avem legi pentru faliment sau divorț, așa că nu ne mai pierdeți timpul. Și toată lumea ne spunea: instanțele sunt corupte, n-are niciun sens! Și eu spuneam: hai să încercăm, poate găsim un judecător! Și nu o să uit niciodată când am mers în instanță cu una din cele mai mari provocări și anume să anulăm permisul de descărcare arheologică pentru masivul Cârnic, acolo unde e cea mai mare parte a aurului. Dar tot acolo sunt vestigii romane și dacice.

Judecătorii probabil se gândeau: măi, dar mai terminați, mâncătorilor de muesli din Anglia, în România nu avem legi pe mediu, avem legi pentru faliment sau divorț, așa că nu ne mai pierdeți timpul! 

Stephanie Roth

Am atacat întâi la Alba Iulia, în contencios și erau trei doamne judecător. Au fost extrem de logice și temeinice și când ne-am dus să aflăm primul verdict și am aflat că am câștigat am înțeles că există speranță, că e o cale bună și asta a dus, într-un final, și la îmbunătățirea legislației de profil din România. Din 2007 și până în prezent, Goldu’ nu a mai putut să facă niciun pas cu proiectul său, fiindcă toate avizele primite au fost suspendate pe rând și blocate. Atunci a intervenit Ponta și a vrut să declare investiția de la Roșia Montană de interes național, și când se pune o astfel de etichetă, nu mai ai nevoie de niciun permis ca să faci o investiție, poți expropria oamenii pe loc, ca atunci când construiești o autostradă, nu ai nevoie acord de mediu sau ceva, faci în baza interesului național. 

Paradoxul Roșiei Montane este că pe cât de mulți oameni a reușit să aducă împreună, a și învrăjbit oamenii. Crezi că acest deznodământ nesperat în urmă cu 20 de ani – includerea pe lista patrimoniului în pericol al UNESCO, va calma spiritele? Care e următorul pas?

– Problema e că avem un guvern care nu e așa de stabil cum pare la o primă vedere. De fapt nu e. Dacă Guvernul ne dă o șansă egală să putem dezvolta Roșia Montană, atunci, te asigur, că nominalizarea UNESCO va fi un succes extraordinar și le va arăta românilor cât de important este patrimoniul de care dispun și că o comunitate poate să prospere și să trăiască de pe urma valorii adăugate pe care o aduce un astfel de sit istoric. 

Asta, dacă ni se dă șansa. 

Ce înseamnă asta?

– După cum știi, în Roșia Montană, primarul e PNL și el susține proiectul la Goldu’. Și are foarte multă putere, pentru că PUG-ul Roșiei Montane a fost anulat. Nu avem un PUG (Plan Urbanistic General, n. red.) nou. Comunitatea are nevoie de o reglementare de acest gen, un PUG, cum este peste tot, fiindcă fără el nu poți face absolut nimic, nu poți face un proiect european, nu poți face nicio cerere de finanțare. Dacă PNL din București spune, băi, ce tare, Roșia Montană e în UNESCO, nici măcar nu contează dacă nu îi zice primarului să dea drumul la un PUG nou. Asta înseamnă să ne dea o șansă!

Că altfel, pot ei să vorbească mult și bine frumos despre Roșia Montană, dar dacă nu ne oferă uneltele ca să ne apucăm legal de treabă, nu am ce să fac. Că nu cerem nimic preferențial. Cred că acesta e riscul pe care îl avem în față acum, toți zâmbesc, dar așteaptă să o dăm în bară. Și dacă așa se gândesc, atunci sunt cu adevărat proști și masochiști. 

Am restaurat case în Roșia, avem activitate turistică în Roșia, vin autobuze. Ar fi frumos pentru români, fiindcă ei vin la Roșia Montană în fiecare an, și nu e infrastructură, nu sunt restaurante, nimic. Și putem să schimbăm asta. Eu vreau să îmi dedic tot restul vieții acestui proiect de a reconstrui acest loc. Și nu înseamnă că roșienii o să stea picior peste picior să aștepte să li se întâmple ceva acum că sunt sit UNESCO. Vor trebui să muncească. Și să decidă ce fel de activități economice doresc să practice, dacă vor să deschidă o făbricuță de pantofi, o cafenea sau agricultură, să o facă, și așa mai departe. Nici cu Goldu’ nu li s-ar fi umplut buzunarele singure de bani, fără să facă nimic. Doar că acum vor fi liberi să facă ceea ce vor să facă. 

Iar celor cărora le e frică de procesul care se derulează la Washington, că o să pierdem și atunci Guvernul român va trebui să plătească o grămadă de bani despăgubiri, nu le pot spune decât că Guvernul a stat tăcut și complice al acestei afaceri criminale mult prea mult timp. Trebuia să se trezească mai repede și să spună lucrurilor pe nume. Iar dacă Guvernul român își dorește într-adevăr să câștige și are o echipă juridică bună, atunci n-are decât să câștige! 

Trebuie să lupte, așa cum și noi am luptat atât de mult timp și exact pentru asta e plătit, ca să lupte! Noi n-am fost niciodată plătiți. Despre asta e viața, în general, despre luptă. Dacă nu lupți, nu câștigi!

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...